Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Lirism visceralizat de Gheorghe Grigurcu


Fără dificultate ne dăm seama că Nicolae Tzone e un poet dintr-o speţă mai puţin frecventă. în locul habitualei fiinţe fragile, vulnerate, inadaptabile ne întîmpină un individ robust, cu un surplus de energie, rostindu-se într-un interminabil discurs gîlgîitor (impulsul vital din care purcede îl opreşte cît mai mult posibil a recurge la punct), într-o avalanşă de corespondenţe care par a îneca peisajele, tîrînd în torentul lor tumultuos elementele lor sfărîmate. Dezlănţuirea sa e bonom-atroce. Departe de-a fi un visător, un complexat al sensibilităţii, Nicolae Magnificul ţine morţiş a-şi acredita postura de macho, ,tare" nu doar în ordinea vivacităţii duhului poeticesc ci şi în cea fizică: ,am jucat box şi m-am întrecut în lupte greco-romane/ pînă am ajuns suplu elastic scînteie electrică/ şi la trup şi la duh/ la plînsul din rîs şi la rîsul din plîns am luat ca orice samurai/ de lux numai notele maxime/ pe poate m-am suit ca pe un armăsar pe care vreodată l-am ţinut/ în braţe tandru ca pe-un miel cu blană mătăsoasă/ şi cu zvelte corniţe/ cu valea pe tălpi şi în braţe am urcat dealul cu dealul pe glezne/ şi umeri" (şaptesprezece). Isprăvile sale sînt, după cum vedem, întinse pe-o arie amplă, de la palestra greco-romană la iscusinţa temerară a samurailor şi la performanţa ciclopilor ce se iau la trîntă cu geologia... Se află în stihurile în cauză o insaţietate a cuprinderii vitale, o beţie a realului pozitiv precum un revers al atît de numeroaselor, la ceasul actual (pînă la saturaţie şi dincolo de ea), scenarii apocaliptice. în loc de-a se înspăimînta de final, de-a se tăvăli în terifiantele-i aproximaţii devenite o vogă industrioasă, bardul nostru inspiră aerul stenic al începuturilor, se desfată într-o învălmăşire primară a regnurilor. Instinctul îl îndrumă către o naturaleţe avîntată, către o zonă în care încă n-au apărut defalcările morale, în care încă nu s-au ivit angoasele: ,porni-voi prinţ născut din propria gambă numai de o singură/ clipă pui cu dinţii de lapte al neamului timp în levanturi/ necutreierate la îmblînzirea de vulturi şi bouri puternici/ focuri uriaşe de tabără voi face şi deasupra în ceruri/ şi undeva foarte jos sub podeaua incertă-a pămîntului/ deopotrivă sfidător deopotrivă hîtru deopotrivă laş" (nouăsprezece). Pe ,jumătate rebel", pe ,jumătate umil", bardul declară, în beatitudinea-i simpatic urieşească, că se cufundă ,în memoria zigzagată bulversantă a universului" ori ,în memoria ancestrală a versului". Nu avem a face, cum s-ar putea crede, cu o variantă a expresionismului şaizecist, deoarece Nicolae Tzone nu-şi propune ţinta neguros metafizică a aceluia, nu se tînguie sub povara unei vinovăţii absconse, nu autohtonizează în contul unui stil ce derivă, pe-o latură relevantă, din mistica, fie convulsionată, fie mai curînd decorativă, a gîndirismului. Liber de orice preconcepţie doctrinară ori stilistică (pentru a-şi asigura libertatea interioară recurge în mare măsură la practica suprarealistă), încearcă a-şi prezenta pur şi simplu ecuaţiile sensibilităţii vitaliste. Ingenuitatea ,antică" şi ,cosmopolită" e a unei fiinţe care-şi proiectează viaţa emoţională şi senzorială pe ecranul universal şi, în reciprocitate, îşi asumă fenomenologia naturii precum o funcţie a organismului propriu. Această balansare între exterior şi interior, între subiectiv şi obiectiv e un mecanism al originarului sui generis, al unui edenic păgîn: ,ba chiar trece printre nouri un cal negru ţintat în frunte/ pentru versuri/ şi trece şi-un mînz alb încă neînţărcat pentru ochi şi pentru surîs/ şi trec şi eu înhămat la ceruri în hamuri de piele de căprior tînăr/ cu splina în dinţi ca un cuţit ascuţit cu pîntecul gravid/ de nunţi botezuri şi morţi în bună parte împlinite/ şi vorbesc cu gura cărnii mele de pe oasele mele dezvelită/ o limbă care niciodată nu s-a mai vorbit în ţara mea/ clipă de clipă cu dulce zahăr şi verde cucută pe ea/ scriu transcriu traduc desenez încontinuu în acest migălos/ bulversant esperanto vocile umbrele convulsiunile/ care se-ntîmplă-n răspăr sub pielea cea creaţă/ a capului meu// ba chiar trece printre nouri un cal negru ţintat în frunte/ pentru versuri/ şi trece şi-un mînz alb încă neînţărcat pentru ochi şi pentru surîs" (optsprezece).

O asemenea metodă de-a induce simplitatea morală conjugată cu trupeasca armonie duce la un joc de elemente plastice, la o polifonie a materiilor, deopotrivă a celor însufleţite şi a celor neînsufleţite, scăpate din chingile oricărui determinism. Nici măcar miradorul suprarealist nu mai funcţionează cu stricteţe, nereprezentînd decît o lejeră supraveghere a disoluţiei stenice, a decurgerii şi a învălmăşirii mirifice a elementelor. Producţia aceasta se reclamă de la o fervoare a libertăţii asociative ce reflectă fără mijlocire o fervoare a vitalităţii. Ea se constituie spontan prin plierea subiectului liric pe toţi factorii cu care intră în contact, rezultatul fiind consemnarea aleatoriului existenţial în starea sa de jubilaţie: ,e fumul bun de mîncare întreb o dată mai mult/ e aerul irespirabil prielnic să-mi ridic din el statuie/ de nedărîmat dar vulturul roşu care îmi intră în somn/ pe nări şi pe gît şi-mi aleargă prin bronhii ca prin codru/ mama şi tatăl cărei lumi este mama şi tatăl căror vedenii/ se-ntîmplă să fie tu ştii numai tu ştii numai tu/ poem totcuprinzător tu tigru şi leu deopotrivă cu colţii/ înfipţi sfidător în propriul grumaz în propria beregată/ mărturiseşte-mi şi mie" (şasesprezece). Aidoma naturii, năzdrăvanul nostru poet are oroare de vid. Drept care nu lasă nici un spaţiu nehaşurat, la îndemîna abstracţiei, a entităţii conceptuale, umplînd la nevoie ,pustiul" cu deşeurile ce-l repun în circuitul palpabilului: ,pustiul poate începe într-adevăr de aici pustiul exterior/ pustiul populat cu rămăşiţe de tezaure impresionante/ cîteva dar şi pustiul interior pustiul căptuşit/ pe dinăuntru de asemenea cu praf maroniu/ cu rugină de timp cu rugină de aer cu rugină de piatră/ rugina timpului oare greşesc dacă o numesc regina timpului" (nouăsprezece).

Precum la avangardişti în genere, imaginarul liric pare a fi un vis al materiei înseşi interceptate în imanenţa sa ludică, în efortul său vizionar conţinut: ,clepsidra insipidă e doldora de şerpi şi de lipitori de catîri/ cîrtitori şi de soprane ciori de sinucigaşi frumoşi/ cu craniile înflorite" (patru). Sau: ,nămolul marele şi tarele trotilul virilităţii imunde necrofile/ se lipeşte de gleznele umblătoare cîrtitoare/ ca mierea de degete" (ibidem). Sau: ,şi degetele mele cu vrăbii înhămate mă ridică lin cu trup/ cu sufletşi cu versuri în zbor uşor ciudat binefăcător" (unsprezece). Spre a nu fi stînjenită cumva de tiparele vreunui artificiu, de servitutea vreunui canon, fantazarea porneşte, nu o dată, de la elementele ,de jos", de la cota inferioară a referinţei spre-a urca energic la perechea sa ,complicată": ,mari heleştee cu popoare de broaşte pe suprafaţa vie a apei/ între ierburi proaspete bărcile stau dezbrăcate ca fecioarele/ lăcustele fac prăjituri cu opium şi fluturii probează rochii albe/ bleu portocalii verzi maron grena de mătase/ cu priceperea cu delicateţea negreselor de la moulin rouge" (zece). Noţiunile categoriale devin un fel de alveole goale, de faguri pe care autorul le umple cu miere metaforizantă. Astfel timpul e o rugină pe care actantul o strînge în nări ca pe-o făină fină şi plămădeşte din ea o ciocolată molatecă-amăruie, uitarea şi moartea sînt la fel de grele, de mocirloase şi pîntecoase fără nici un hotar la nici unul din punctele cardinale, tăcerea ce desparte cuvintele se duce pe apa sîmbetei cum buştenii putrezi la vale pe rîul mîlos, cuvintele pornesc de-a dreptul din organicitatea întregii fiinţe, într-un balet al relaţiilor primare între soma, anima şi animus: ,primul cuvînt îl gîndise lobul plămînului stîng/ pe-al doilea omoplatul vecin prin partea lui de dedesubt/ invizibilă irisului privitor din afară/ pe-al treilea îl adăugase ficatul într-o zvîcnire de geniu/ pe-al patrulea îl spusese mărul lui adam îngenuncheat/ în sine ca un rob în lanţuri nemuritoare/ pe-al cincilea îl nimerise norocos plămînul drept/ prin pleura lui fragilă ca o rochie de balerină" (treisprezece). O atare mirobolantă visceralizare a plăsmuirii poetice modelează factura sacrificiului suprem pe care poetul se decide a i-l închina: ,cu degetele mele albe şi fine mi-am scos ficatul şi inima/ în lumina amurgului salutînd ceremonios vulturii/ secolelor şi subsecolelor de lut nisip ori granit" (opt). Nicolae Tzone vrea să ne asigure că poezia nu e doar un produs al spiritului ci şi al trupului, că, în ultima analiză, e un produs al vieţii cosmice, versul avînd ,plămîni vegetali" şi ,branhii marine".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara