Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
Lista basarabeană de Leo Butnaru


Era tânără. Doamnă sadea, alias - boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă.

După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor '30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Precum, să zicem, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape nicio îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.

Ţăranii se mirau - cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte - limbi necesare în oraşul nostru".

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii - greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noştri»".

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme...
Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

- Cum aşa? Ce va fi cu noi?

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care ar fi trebuit să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!... "

Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, din-tr-o dată dispăruse după linia orizontului!"

Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghion-tindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:

- Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat bâlcul...

- Ce-i asta, bravilor? Abia aţi trecut graniţa - şi dă-i cu reparaţia?

La care mecanicul face printre dinţi:

- A treia lună suntem în marş...

După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea - trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.

- Cum s-a întâmplat?, l-am întrebat eu.

- Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: „ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!"

De aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu noii noştri stăpâni" care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă aveau să mă aştepte ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...)."

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur şi simplu pata albă din fruntea ei amintea o svastică". Tânăra boieroaică o ia în galop spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei -un veterinar, politrucul şi un plutonier care - să vezi! - descălecaseră şi îşi duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat îşi luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în Oraşul Vechi al Soricii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:

- Uite şi ţara asta Basarabia!

Se dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi".

Acolo, la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care - Doamne, fereşte! - nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. însă boieroaica, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul negreşelnic să fi nimerit atâţia „păcătoşi", ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir - „o legiune întreagă", importanţi comandanţi de oşti sau oameni de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în ruseşte „benevolă" şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri". Ba chiar tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgeşte.

Astfel că nu e nimic de mirare că „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se obişnuieşte a spune -„eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi capitaliştilor", dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoţul nu spune „eu am furat", ci zice „eu am împrumutat"), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

- Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau eu însămi vroiam să mă conving pe mine de aşa ceva, deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!"

În pofida a toate, Amazoana optimistă, chiar foarte optimistă, poate şi din cauza caracterului său volitiv, de tânără ambiţioasă, care încerca să facă ceva bun în lume, Eufrosinia credea că va putea îmblânzi puterea (fiara) bolşevică (ea, amazoana, fiind medic verinar, nu? - cunoştea animalele, bestiile... ) şi - rămâne în Basarabia invadată de armata roşie. Mama ei o roagă să meargă împreună în România, însă duduca o blagosloveşte întru bine, dânsa, însă, rămânând la Ţepilova, în comuna Ocolina, în preajma cetăţii Soroca. Mama, mai experimentată - pe undeva lângă Odessa, văzuse hoardele ruseşti dezlănţuite în revoluţie; le văzuse cum devastau, nimiceau totul, ceea ce a şi determinat familia Kresnovski să caute azil şi rost în România, în Basarabia, la Nistru.

Dar de ce să invoci pilduiri din trecutul de acum douăzeci de ani, când, iată, exemplul prezentului este indubitabil: necruţător, sfidător, cinic, sută la sută bolşevic: familia Kresnovski, mama şi fiica, este pur şi simplu alungată din cuibul ei. „Ne-au izgonit din casă desculţe, cu capul neacoperit", avea să scrie Eufrosinia peste douăzeci de ani, când se întorsese din deportarea în Siberia, de unde evadase, fiind apoi condamnată la moarte, ulterior aceasta cumulată cu închisoarea; după care urmase o altă deportare, în Norilsk, unde muncise din greu la minele de nichel...

* Fragmente din eseul inspirat de memoriile basarabencei Eufrosinia Kersnovskaia (1908-1994), intitulate „Cât valorează un om".