Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Literatura, suficientă sieşi? de Luminiţa Corneanu

T. O. Bobe, Contorsionista,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2011,
279 p.


Povestirile din volumul lui T.O. Bobe justifică întrutotul apropierea de proza optzecistă pe care a făcut-o Cosmin Borza într-o cronică din „Cultura”: „Doar acolo – afirma criticul – poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre şi stiluri narative atât de arborescente şi de rafinatmanieriste, pentru înscenări ludice intertextuale, pentru deconspirări ale convenţiilor ficţionalităţii, pentru pastişe şi parodii cât o proză scurtă, pentru «însemnări la firul ierbii» pe care se încastrează reflecţii livreşti ori inflexiuni poetice, pentru metanaraţiuni istoriografice burleşti, de nu chiar bufe, pentru «epicul ipotetic» şi «fantezismul alegoric», pentru dislocări halucinante ale temporalităţii, spaţialităţii şi perspectivelor sau instanţelor narative, pentru «tratamente fabulatorii» ale psihologiilor şi trăirilor cotidiene.”
E adevărat, T. O. Bobe e tobă de literatură, are un condei extraordinar, fiecare bucată de proză pe care o scrie fiind din multe puncte de vedere altfel decât celelalte. E un cunoscător desăvârşit al „tehnicii” literare şi totuşi, încheind de citit cartea, nu mi-am putut reprima senzaţia că scriitorul face prea puţin cu talentul lui. Prozele sale, precum protagonista povestirii care dă titlul volumului, se contorsionează asupră- şi, închizându-se în cerc, cititorul asistând la demonstraţia de măiestrie a unui scriitor pentru care actul artistic este suficient sieşi. Literatura este frumoasă prin însăşi frumuseţea ei, pare a spune scriitorul, sacrificând, în cursul demonstraţiei, epicul şi personajele. Multe dintre povestiri sunt imposibil de relatat, ele constituind de fapt fluxul conştiinţei unor personaje care înregistrează o realitate cotidiană perfect banală până la un punct (Irina. I se duce un fir la ciorap) sau care imaginează potenţiale întâmplări deopotrivă de banale (Bună dimineaţa, cimpanzeeo). De asemenea, multe sunt de două ori mai lungi decât i-ar fi fost necesar cititorului să prindă ideea şi devin, din această cauză, obositoare.
Am s-o spun direct, cea mai puţin reuşită piesă a volumului mi se pare chiar Contorsionista. Laura Vlad a trăit toată viaţa la circ şi când se face mare devine contorsionistă. Adolescenta Laura are aspiraţia perfecţiunii, laitmotivul ei fiind: „trebuie să îmbin meritul tehnic cu meritul artistic”. Contorsiunea perfectă îi iese însă nu în faţa publicului, ci fiind singură rulotă, goală, căci costumul o ţinea la cusături: „Aşezată pe burtă, îşi arcui spatele, îşi aduse picioarele în faţă, pe podea, prinzându- şi gleznele în palme, şi îşi răsturnă capul, astfel încât, privit din profil, trupul ei să semene cu două cercuri tangente interior. Cele două perechi de buze ale Laurei se atinseră şi, drept mulţumire că îşi depăşise propriile aspiraţii, ea se lăsă pentru prima dată sărutată intens. Furată de beţia succesului, se sărută mult şi din ce în ce mai adânc, îmbinând meritul tehnic cu meritul artistic. Se afunda, cum se spune, în voluptate, iniţial doar cu vârful limbii, apoi cu dinţii, cu nasul, cu obrajii, înaintând cu hotărâre pe calea gloriei, până la umeri şi, pe urmă, dincolo de ei (…)”. În final, „în locul ei, în rulota încuiată pe dinăuntru, nu rămase decât un zâmbet, dar şi acela se şterse foarte curând”. În regulă, înţelegem, avem aici o ironică parabolă a actului artistic, narcisiac auto-erotic până la anihilare, dar demonstraţia ia faţa literarului, ca o haină a cărei croială n-o mai poţi aprecia pentru că are toate cusăturile la vedere şi cu aţă de o altă culoare (aceeaşi senzaţie o lasă şi Răpirea din Serai, şi Cea mai frumoasă femeie din lume, şi Nemuritorul, deşi, acestea două din urmă, mult mai reuşite).
Neavând spaţiu pentru a trece în revistă toate cele opt povestiri ale volumului, trec, pentru a echilibra balanţa, la cea care pe care o găsesc cea mai reuşită. Cum am întemeiat Montrealul este un veritabil roman de legendă şi aventuri, îmbinând fericit (de această dată) fantasticul şi livrescul şi scris într-o limbă română extraordinară, având egal doar în textele lui Agopian şi în mai recenta Viaţa lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany. Este aventura, trăită pe muchia dintre real şi halucinaţie, a marinarilor porniţi să cucerească Lumea Nouă: „Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămâne nescris, căci lucrurile mincinoase întotdeauna vor găsi o cale întrolocată spre a ieşi la iveală, dar nu de puţine ori adevărul zace în peşteri umbroase (…)”. Şi astfel naratorul povesteşte luptele cu indienii, dar şi lupta mult mai grea cu zeiţa Koué, cea care creează miraje ucigaşe, reia poveşti orientale şi mărturiseşte minunile făcute de Jumanji cu o bucată de hârtie.
Pentru a încheia, îmi reafirm convingerea că T. O. Bobe poate face mai mult cu talentul său decât o demonstrează în acest volum. Miza, aici, îmi pare prea mică.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara