Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Litere de jurnal de Sorin Lavric

Gavril Moldovan, După ce trec, zilele devin abstracte. Jurnal, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015, 298 pag.

Daniel Hoblea, Gâlceava himerelor, ediţie revizuită şi adăugită, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015, 252 pag.

Născut în 1941 în satul Cociu din Bistriţa Năsăud, Gavril Moldovan nu s-a desprins niciodată de sat, în ciuda anilor de facultate petrecuţi la Cluj (Filologie) şi Bucureşti (Ziaristică). E genul de intelectual pînă într-atît de pătruns de matricea rustică că viaţa de oraş o resimte ca pe o înstrăinare. Autorul are o natură telurică, legată de pămînt în chip propriu, fără nici o posibilitate de a se rupe de el. Aglomeraţiile nu-i priesc, polemicile îl indispun, jocul ambiţiilor îl irită, pe scurt universul urban îl constrînge pînă la sufocare. Detaliul că trăieşte la Bistriţa e un accent ce-i sporeşte şi mai mult molestarea citadină. În schimb, se simte în largul său în natură, mai ales în pădurile din jurul Bistriţei, pe cărările cărora se plimbă ahtiat, asemenea unui sălbatic al cărui suflet îşi capătă uşurarea abia sub umbra copacilor. De aceea cele mai reuşite pagini de jurnal conţin tocmai amănuntele silvane pe care le notează anotimp după anotimp. În pădure Gavril Moldovan îşi află elementul de predilecţie, un soi de matcă regenerativă la care se întoarce spre a se reface după urîtul îndurat printre semeni. Din acest motiv, duioşia pe care o încearcă pentru un arici muribund, pentru un pui de căprioară fugărit sau pentru o şopîrlă moartă întrece orice simpatie pe care i-ar putea-o inspira oamenii. Cu greu îi poţi recunoaşte autorului o latură socială, cum anevoie îi poţi depista o fibră credincioasă. În Biserică vede o instituţie ocultînd adevărul divin, drept care duminicile şi le petrece acasă, în mare plictiseală.

Gavril Moldovan e ardelean sadea: vorbeşte despre Ardeal în termeni de hierofanie, de aici aderenţa fermă pentru fundamentul etnic, pe care nu rabdă să-l vadă ponegrit de cineva, fie că e român sau străin. Îl atrag lucrurile vechi, satele în paragină, morile dezafectate, podeţele stricate, obiectele scoase din uz. E prin excelenţă insul rădăcinilor, trăgînd după el lumea copilăriei, din care îşi hrăneşte de altfel nervul liric. Numai că nervul acesta ţine de o coardă spontană, fără cizelare metafizică. De aceea, deşi are intuiţii sigure, verificate în timp, Gavril Moldovan pare atins de o naivitate cronică, mai ales cînd aşterne note de lectură în marginea cărţilor pe care le citeşte. E o bonomie credulă în răbdarea cu care, comentînd un volum sau altul, pune pe hîrtie rezumate de şcolar întîrziat. Sîrguinţa cu care culege detalii livreşti ascunde o nesiguranţă de învăţăcel ajuns la vîrsta senectuţii, trăsătură care, în loc să-l scadă în ochii cititorului, îi împrumută o tentă blîndă de spirit căruia blazarea nu i-a alterat curiozitatea. Pe cît de atrăgător e în descrierea peisajelor, pe atît de stîngaci e în puţinele versuri pe care le încropeşte în jurnal. Mai mult, portretele pe care le face apropiaţilor nu se întipăresc în minte, singurul personaj memorabil fiind Grigore Boşotă, un fel de haiduc al locului, cu care comuniştii au avut mult de furcă în anii colectivizării. O mică stupoare o trăieşti văzînd cît de urît vorbeşte Gavril Moldovan despre fraţii Şuşman, partizani de legendă din zona Munţilor Apuseni, dar autorul are motivele lui, pe care nu e locul să le discut aici. Jurnalul prinde cu precădere deceniul de după anul 2000, chiar dacă nu lipsesc episoade din anii anteriori. La final rămîi cu impresia unei spirit aşezat, posedat de ritmuri lente, devotat pînă la pasiune naturii şi înşurubat în matricea satului ca într-o magie de care nici nu-i trece prin minte să se lepede. E un jurnal tandru, onest, fără venin retrospectiv şi fără maliţie evocatoare. Atîta doar că, la o eventuală reeditare, textul trebuie dat pe mîna unui corector, spre a înlătura puzderia de greşeli de literă şi de punctuaţie.

Daniel Hoblea, născut în 1964 în Buciumi, judeţul Sălaj, e opusul lui Gavril Moldovan. Nici urmă de sentiment al naturii, în schimb coarda metafizică e omniprezentă, ocupînd tot spaţiul şi nemailăsînd loc pentru descrieri de ambianţă. Trimiterile la decor, pădure, sat, oraş, munte sau ce va fi fost în preajma autorului lipsesc cu totul. Cartea pare scrisă într-un laborator aseptic în care nu pătrund decît obsesiile legate de sensul vieţii. Daniel Hoblea are coarda credinţei întinsă pînă la pragul ruperii, la fel cum sentimentul apartenenţei la biserică e foarte intens. Dar resortul volumului stă în nervul speculativ, Daniel Hoblea fiind un gînditor contorsionat, ale cărui marote vin cu precădere din tiparul creştin. Gîlceava himerelor e un catalog cu scurte însemnări în marginea a felurite teme (răul, rugăciunea, credinţa, Dumnezeu, agonia lumii, împlinirea vieţii etc.), cărora autorul le dă o tentă năvalnică, de iureş meditativ. Daniel Hoblea e patetic pînă la răscolire, avînd un imbold de rebeliune faţă de tot ce ameninţă condiţia autentică a vieţii. Senzaţia pe care o lasă volumul e de frămîntare perpetuă. Daniel Hoblea nu gîndeşte, ci se zvîrcoleşte. Aplombul cu care deplînge tarele prezentului (atenuarea sentimentului de taină, colapsul trăirii religioase, slăbirea credinţei, înrobirea minţii prin imagini, fuga de libertate în braţele tehnicii etc.) îi dă un aer marţial, de războinic pornit să cureţe pămîntul de rele. Iar cînd îşi întrerupe şirul de meditaţii spre a privi lumea, cade în accese de mizantropie. „Fără sentimentul tainei aş fi murit de mult, asfixiat de scîrbă.“ (p. 68) Sau: „Sunt scîrbit de puhoiul de vorbe găunoase atît de dragi modernilor… Nu e deloc uşor să trăieşti în acest veac limbut, în care pălăvrăgeala a devenit raţiunea de a fi a majorităţii semenilor noştri.“ (p. 198)

Volumul adevereşte regula că filosofia, atunci cînd se mişcă sub binecuvîntarea dogmei, nimereşte în poncife seci, de care spiritul, oricît de ingenios ar fi, nu poate scăpa. Daniel Hoblea scrie viu, dar nespus de previzibil, alunecînd într-o suită de locuri comune pe care cititorul le parcurge cu încredinţarea că revede o peliculă ştiută. Cînd faci uz de categorii consacrate şi cînd pe deasupra îţi asumi o poziţie avîndu-l în centru pe Hristos, putinţa de a aduce nuanţe noi e exclusă. Filosofia, cînd e făcută explicit în numele unui zeu, se preschimbă în ostentaţie de prapuri, la fel cum cugetarea, cînd e exersată în numele vidului ateu, e cădelniţare în favoarea nimicului. E nevoie de un elementar principiu al discreţiei în înaintare: presupui dogma fără so invoci, subînţelegi zeul fără să-l conjuri la fiecare pagină. Altfel, impresia de zbatere înlăuntrul unor scheme a căror vechime îţi prefigurează în chip nefast gîndirea nu poate fi înlăturată. Iată de ce cartea aduce cu un amalgam de meditaţii cu barem fix, asemenea unui slalom în care jaloane sunt înfipte după un grafic cunoscut. Cele mai bune panseuri privesc stratul de banalitate a lumii şi natura derizorie a valorilor moderne. Dar alte meditaţii, şi nu puţine, puteau lipsi, pentru a micşora impresia de cateheză făcută sub pretexul filosofiei. Daniel Hoblea e un neliniştit cu nările fremătînd de intensitatea căutării lui Dumnezeu, pe care îl vînează în rugăciune, în asceză şi în ritualul bisericii, pe cînd Gavril Moldovan e un blajin căruia nu-i prea pasă de Dumnezeu, pentru bunul motiv că deja l-a găsit: în împrejurimile satului şi în potecile pădurii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara