Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
LIVIU PETRESCU de ---


Claritatea gândului

În dimineata zilei de 5 iulie 1999, a trecut pragul spre lumea celor drepti si Liviu Petrescu, după ce, cu aproape nouă ani în urmă, se stinsese, ca să mai dea un exemplu de injustitie a destinului, sotia sa, neuitata Ioana Emanuela Petrescu. La sfârsitul lui martie, când s-a lansat la Librăria Universitătii din Cluj noua editie din Metamorfozele poeziei a lui Nicolae Manolescu, si când ne-am împărtit cuvintele de întâmpinare, nu bănuiam totusi că sub oboseala abia mărturisită se ascundea ceva cu mult mai grav, care avea să-l răpună asa de curând. Vizitându-l apoi, în mai multe rânduri, după ce fusese obligat să se interneze din nou în spital pentru a-si înfrunta răul neiertător, îl regăseam mereu la fel de discret, aproape rusinat că trebuie să se înfătiseze prietenilor si colegilor săi cu slăbiciunile si neputintele unui om bolnav. Si-a păstrat această discretie si demnitate până în ultimele momente, lăsând să se deplaseze dramatic doar liniile făpturii din afară, peste spiritul său frumos, rămas neatins.
Colegul si prietenul meu de vreo patruzeci de ani încoace, de când ne-am întâlnit în acelasi an si, multă vreme, în aceeasi grupă de studii la Facultatea de Filologie clujeană, apoi la Catedra de literatură română, a trăit, de altfel, întotdeauna sub semnul unui echilibru ce părea perfect controlat în tot ce făcea. Om de o înzestrare intelectuală superioară, cultivată în timp cu o impunătoare disciplină a studiului, a fost dintre cei la care geometria lăuntrică lăsa să transpară în fiecare gest fundamentala sobrietate, o elegantă gravă fără rigiditate, o tinută academică în cel mai bun înteles al cuvântului. Refuzând efuziunile si efervescentele exterioare, îi puteai surprinde totusi, adesea, câte un gest de timidă tandrete, de surdinizată afectiune, într-o strângere mai caldă a mâinii, într-o sclipire mai vie a privirii de după lentilele ochelarilor.
De la catedră, de unde a tinut strălucite prelegeri de literatură română contemporană si de literatură comparată, discursul academic devenea pentru el un fel de ritual si de ceremonie. Cine l-a auzit vorbind a fost cucerit în primul rând de marea limpezime a articulării reflectiilor sale deschise spre arii vaste ale culturii. Profesorul Liviu Petrescu avea ceea ce s-a numit "dictiunea ideilor", stilul său didactic stând în chip esential sub regimul claritătii si al ordinii. Dascălul eminent a putut transmite astfel numeroaselor generatii de discipoli nu numai stiinta specialistului erudit, ce nu construia nimic fără o temeinică asigurare bibliografică, cu precise referinte din spatiul teoriei literare, al filosofiei, al culturii si literaturii universale, ci si gustul - transmis cu har pedagogic - pentru luminoasa orânduire a gândului comentator. Învătatul i-a învătat în felul acesta pe multi, împărtăsindu-le, de exemplu, în cea de a doua familie care au fost, pentru el si Doamna Ioana, cercurile si colocviile stiintifice ale studentilor, si ceva dintr-o superioară iubire a maestrului bucuros să-si vadă stiinta promisă unor noi cresteri si înfloriri.
În plină lumină si sub bolti foarte clar arcuite se pătrunde si în cărtile lui Liviu Petrescu. Cultul ordinii si al limpezimii ideilor e transmis si de exercitiul său critic, în care se impune mereu grija pentru o cât mai exactă trasare a cadrului reflectiei, astfel încât propunerile de interpretare să se aseze într-o deplină securitate intelectuală. Nimic nu se întreprinde în acest spatiu fără definirea precisă si nuantată a conceptelor-cheie si a contextului ideatic la care se raportează propria meditatie. Liviu Petrescu-criticul nu pare niciodată grăbit în scrisul său. Tentatia eseisticii jucăuse, superficial strălucitoare si pitoresti, nu-l vizitează. În preliminariile aproape oricărei analize simte mereu nevoia să-si clarifice, pentru sine si pentru cititorii săi, termenii. Numai o dată ce armătura teoretică si informatia istorico-literară au fost "instalate" în reperele lor de bază, corespondente temei comentate, demersul propriu-zis al lecturii poate începe.
Sunt preparative respectate de la debut, în toate scrierile sale. Pentru că, de cele mai multe ori, accentul cade aici pe configuratia problematică a operelor, pe continutul lor ideatic, pe ceea ce Mircea Martin numea, în paginile ce i le consacra în 1986, în Singura critică, "o stilistică a temelor, mai degrabă decât una a formelor". Autorul culegerii de studii Realitate si romanesc, cu care debutase, foarte matur, în 1969, remarcase el însusi un anume "dezinteres", în acel spatiu unde comenta cărti de Duiliu Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale, Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban si Gib I. Mihăescu, pentru "problemele de tehnică literară", privilegiind în schimb "estetica operei".
Titlul acestei prime cercetări se potrivea foarte bine cuprinsului său, căci devenea aparentă, de la o lectură la alta, linia subteran unificatoare a reflectiei asupra raporturilor dintre imaginatie si realitate, care-l si ducea la concluzia, în contrast cu opinia comună, că în romanul românesc poate fi descifrată "o tendintă prin care realitatea exterioară este pusă la îndoială", mai degrabă decât înclinatiile spre "observatia socială si spre crearea de tipuri". Ea era surprinsă în miscarea mai largă, de plan european, ce "deplasează accentul de pe factorul exterior si material asupra personalitătii, asupra lumii lăuntrice", - tendintă prin excelentă modernă. Altminteri, interesul cititorului era mobilizat de ceea ce am putea numi dubletul teoretic al practicii literare, ale cărei "călăuze" din sfera filosofiei, a stiintei sau esteticii apar mereu puse în evidentă ("estetismul" lui D. Zamfirescu sau Gib I. Mihăescu, răsfrângerile bergsonismului sau ale fenomenologiei husserliene în structurarea viziunii lui Camil Petrescu, "experimentalismul" Hortensiei Papadat-Bengescu, "tolstoismul" lui Rebreanu, tipologia personajului "dandy" la Mateiu I. Caragiale etc.). Tot Mircea Martin a fost însă îndreptătit să sublinieze că "apelul la modele filosofice nu îl face să neglijeze - nici în teorie si nici în practică - importanta impresiei originare. Critica lui Liviu Petrescu nu părăseste textele literare, mentinându-se în zona lor de iradiatie intelectuală si rezistând tentatiei unor simetrii speculative spectaculoase însă deformatoare".
A fost o bună pregătire, cartea aceasta, pentru următoarele, sistematice incursiuni în domeniul romanului european si românesc, care a rămas spatiul cu predilectie frecventat de critic. O dovedeste - după remarcabilul eseu dedicat lui Dostoievski în 1971, unde sunt luate în discutie, cu aceeasi stăruintă în căutarea fundamentelor filosofice ale viziunii prozatorului, problemele legate de "statutul existential" al lumii sale - sinteza publicată în 1979, Romanul conditiei umane (teza sa de doctorat, sustinută în 1977). Lucrare de ambitioasă cuprindere problematică, ea beneficiază de aceeasi solidă asezare pe temelii teoretice. Pornind de la ideea că "literatura conditiei umane ne relevă conflictul dintre setea de absolut a fiintei umane, pe de o parte, si existenta anumitor principii limitative, pe de altă parte" (acestea sunt numite în limitările de ordin metafizic, de natură ontologică si socială), criticul propune pentru dinamica temei "conditiei umane" o schemă de circularitate, în care momentele de răzvrătire vizând transcendentul (aspiratia demiurgică) sau ontologicul apar depăsite într-un fel de reconciliere finală cu propriul statut de om. Urmărită în evolutie cronologică si în ordine dialectică, tema propusă este privită în diversele sale metamorfoze, înregistrate - în etapa "preistoriei" sale - în clasicism, manierism, romantism, pentru a se putea trece apoi la reflectia asupra variatiunilor sale în romanul secolului XX. Aici, cele trei tipuri de "limitări" cu consecintele lor în provocarea reactiilor de revoltă sau a unor proiecte conciliatorii, se bucură de o analiză încă o dată substantială, de un calm suveran, pe care i-l conferă excelenta cunoastere si asimilare de către critic a universului filosofiei moderne, convocat mereu în sprijinul analizelor din teritoriul literar. Initiată de niste "preliminarii" care-i schitau structura, cercetarea se încheie, simetric, cu pagini de concluzii care subliniază achizitiile reflectiei desfăsurate pe parcurs, trasând cu maximă claritate liniile de fortă urmate de lectura critică.
Nu mai putin ambitioasă si novatoare pentru acest moment când problematica ei se află în plină dezbatere cu destule ambiguităti si confuzii în primele sale încheieri, este Poetica postmodernismului (1996), încă o sinteză de mare relief, reprezentând reluarea si aducerea la zi teoretică a volumului publicat în 1992, sub titlul Vârstele romanului. Avem de-a face aici cu un "aggiornamento" spectaculos, nu doar al "bibliografiei" critice - pentru că foarte informat a fost întotdeauna Liviu Petrescu -, ci si, am putea spune, al "sensibilitătii" criticului, care cunoaste momentul deschiderii sale celei mai largi spre întrebările literaturii contemporane, surprinse până în actualitatea imediată. În foarte concentrata sa sinteză, criticul pune la contributie, ca de obicei, o substantială bibliotecă teoretică si critică, găsindu-si referintele revelatoare pentru metamorfozele discursului romanesc chiar si în domeniul stiintelor si al filosofiei de ultimă oră, pentru a putea înainta, cu stiuta nevoie de sigurantă, în explorarea universurilor narative moderne si postmoderne. Distingând între un modernism timpuriu, fascinat de cunoasterea stiintifică si, ca atare, vizând "impersonalizarea" autorului si refuzul structurării, transformarea romanului într-un "dosar de documente de viată", si un al doilea modernism, târziu, întemeiat pe un complex principiu al "totalizării", al unei "cauzalităti multiple" si, în privinta perspectivei subiective, pe o critică tot mai radicală a "sistemelor", criticul confruntă nuantat si precis aceste evolutii cu ceea ce se vrea a fi "postmodernismul", antimimetic prin excelentă, promovând o poetică a indeterminării, deconstructia limbajelor si descentralizarea sistemelor. Efortul autorului este impunător si în demersul de reliefare a trăsăturilor "paradigmei optzeciste" (preferinta pentru "proza scurtă" în defavoarea romanului, optiunea pentru o nouă "autenticitate" - "biografism", fapt cotidian, mitologic a derizoriului; "afirmarea unei poetici de tip non-mimetic" - limbaj non-referential, practica "meta-romanului", extinderea tehnicii citatului, parodia, ironia etc.; postulatul unui "nou" umanism - refuzul imaginii "abstracte" a omului, miza pe "omul concret" etc.).
Simpla însiruire a principalelor puncte de sprijin ale acestei cărti este suficientă pentru a indica amploarea perspectivei teoretico-analitice realizate de Liviu Petrescu, într-o actiune urmată cu consecventă, extinsă si aprofundată de la o carte la alta, astfel încât între esantioanele analitice din Realitate si romanesc si sintezele ultime se desfăsoară un itinerariu continuu, dinamic, de o deplină organicitate.
Recitite în durerosul moment al despărtirii, la netimp, de cel care a fost profesorul, criticul literar, teoreticianul, comparatistul de cea mai bună clasă, Liviu Petrescu, toate aceste cărti (la care se adaugă numeroasele eseuri, cronici literare, articole de atitudine doar partial adunate în volume, precum Scriitori români si străini, din 1973, si Studii transilvane, apărut în 1998) măsoară gravitatea pierderii unui spirit aflat la apogeul posibilitătilor sale de expresie. Cel putin un proiect de anvergură, despre care vorbise în treacăt nu prea de mult, adică o istorie a prozei românesti contemporane, se afla în curs de constructie - si marele cititor al literaturii noastre de azi, care era Liviu Petrescu. L-ar fi înfăptuit, fără îndoială, în mod strălucit. Încă o dată, însă, n-a fost să fie...
Despre scrisul său, confratii critici s-au pronuntat încă de la prima carte în termeni elogiosi. Toti cititorii săi au fost de acord că aveau de-a face cu un interpret dintre cei mai profunzi si mai solizi în demersul lor exegetic, pentru care opera literară autentică îsi validează consistenta existentială si estetică doar în măsura în care se deschide spre orizontul larg al meditatiei asupra marilor probleme ale omului, si în primul rând spre reflectia filosofică. Cum a observat însă Mircea Iorgulescu, "adevăratul său obiectiv îl constituie spiritualitatea literaturii si nu ipostaza, partială, a literaturii ca fenomen spiritual. Interesul criticului e îndreptat spre existenta literară a ăideiloră, a ăproblemeloră si a raporturilor fundamentale, atitudine căreia reducerea literaturii la idei, la probleme si la raporturi generale îi este nu doar străină, ci chiar opusă" (Scriitori români contemporani, 1978).
Într-o lume unde nu sunt putini literatii-comentatori, ispititi mai curând de libertătile impresionist-eseistice ale exercitiului critic, multumindu-se cu concepte aproximativ universale, - adică rigoare a gândului, claritate, imaginatie constructivă, "Liviu Petrescu, nu e un genialoid, ci un umanist studios, aspirând spre microclimatul moral al bibliotecii" scrisese despre autorul Romanului conditiei umane, Gheorghe Grigurcu. Dar tot el evidentia eminenta acestui studiu animat de o "miză mare", cu o "ambitioasă structurare a unui material prestigios", cu temeinice sustineri comparatiste. "Un critic universitar de prim rang" - conchidea comentatorul său (Critici români de azi, 1981).
Un asemenea critic a fost, într-adevăr, regretatul nostru coleg, apropiat pe bună dreptate de prestigioasa traditie academică ilustrată de un Tudor Vianu ori, la Catedra de literatură română a Facultătii de Litere clujene, de un Dumitru Popovici. Un critic universitar receptiv însă si la realitatea literară imediată, întâmpinată foarte frecvent de un cronicar atent si subtil, dar care n-a renuntat niciodată la exigentele de "universalitate" în raza cărora era convins că orice creatie se cuvine să se situeze. Un foarte învătat critic si profesor, de care si Universitatea si literatura, cultura română în întregul ei ar fi avut încă multă vreme nevoie, - căci Liviu Petrescu era înzestrat cu toate calitătile unui spirit prin excelentă constructiv, iar tulburata lume a noastră duce încă atâta lipsă de constructie. Oricum, atât cât i-a fost dat să edifice într-o viată atinsă de aripa tragediei, a făcut-o cu înaltă stiintă, cu o exemplară probitate intelectuală, cu demnitatea înaltă a unui autentic purtător de lumină.


Ion Pop



Rigoare cu sine însusi

La numai cîteva luni de la disparitia fulgerătoare, incredibilă, a lui Marian Papahagi, iată că survine si moartea anuntată a altui mare intelectual si profesor clujean, Liviu Petrescu. A scris relativ putin, dar tot ce a publicat este de primă mînă, original, temeinic, valabil. Temele lui sînt, de regulă, ample, generoase si ambitioase (Realitate si romanesc, Romanul conditiei umane, Dostoievski etc.) implicînd eruditie, reflectie intensă, precum si un admirabil efort de precizie în contextualizare. Pînă să ajungă la formularea propriilor sale ipoteze, Liviu Petrescu ne atrage într-o istorie (personală) a domeniului sau a problemei; sinteza finală devine cu atît mai convingătoare. Pentru cine vrea să urmărească îndeaproape cum îsi parcurge Liviu Petrescu temele si cum îsi construieste cărtile, exemplară mi se pare trecerea de la Vîrstele romanului (1992) la Poetica postmodernismului (1996).
Era ceea ce se cheamă un om riguros. Exersa rigoarea asupra lui însusi mai întîi, asupra meditatiei sale, asupra textelor proprii, asupra propriului său trup, extrăgînd de aici, presupun, si anumite voluptăti intelectuale ce se vor consuma în chipul cel mai tragic din momentul instaurării bolii si suferintelor consecutive.
L-am văzut, odată, întîmplător, prin deschizătura usii unui amfiteatru - tronînd (acesta e cuvîntul potrivit, singurul potrivit, între el si imaginea văzută de mine nu încape nici o nuantă ironică) în fata (sau în mijlocul?) rîndurilor de studenti care-si scriau lucrarea de examen într-o liniste absolută, tulburată doar de mobilitatea si diversitatea propriilor priviri. Profesorul stătea la catedră cu capul său frumos sprijinit în ambele mîini, drept, nemiscat, sursă de autoritate si, aproape sigur, de fascinatie sortită să-i rămînă necunoscută.
Liviu Petrescu îmi apare ca fiind, poate, cel mai fidel discipol al lui Tudor Vianu, verificînd prin exemplul său ipoteza că mostenirea autentică a unei personalităti se preia cel mai adesea nu din apropiere, ci de la distantă. Modelul vianesc e recognoscibil în tinuta lui publică, în modul de a pune problemele si de a-si construi personalitatea, în stilul său. Întîlnim în textele sale aceeasi reparcurgere demonstrativă a materiei, aceeasi modestie a formulării solutiilor personale, aceeasi grijă de a evita absolutizarea concluziilor si, mai ales, absolutizarea de sine. Fără să dispretuiască subiectivitatea, Liviu Petrescu o consideră - în formele ei accentuate - un principiu de distorsiune.
Dacă la Marian Papahagi era evidentă, eclatantă chiar vitalitatea, rapiditatea si directetea atitudinii intelectuale (si general omenesti), în cazul lui Liviu Petrescu e sesizabilă tendinta (si chiar vointa) de a aborda atît literatura, cît si viata însăsi prin intermediul unor tipare, al unor conventii care pentru el nu erau cîtusi de putin exterioare sau impuse, ci, dimpotrivă, alese si adînc interiorizate. Liviu Petrescu a fost un om care a trăit cu adevărat conventiile culturii si ale profesoratului; ele nu erau măsti adoptate oportun si provizoriu, ci moduri de a fi: adoptarea lor îngăduia, totusi, un mic joc necesar spre a sublinia o anumită reactie (dar niciodată stridentă) si, în acelasi timp, formularea unei rezerve, unei nuante, unei priviri personale. Tiparul era, prin urmare, locuit, impersonalitatea apartinea, totusi, cuiva.
Încerc să-mi imaginez drama solitudinii lui Liviu Petrescu după disparitia atît de atroce - nedreaptă - a Ioanei, după pierderea părintilor săi, si îi admir, o dată mai mult, demnitatea, lipsa de paradă în lamentatii cu care a trecut (dacă va fi trecut vreodată!) peste această suferintă. Demnă i-a rămas tinuta si după ce boala a muscat din trupul lui fără milă.
S-a întîmplat să fiu mai mult de o dată alături de el, la Cluj, în Comisii de doctorat si la festinurile colegiale imediat ulterioare. Conversatia si gesticulatia sa erau - ca întotdeauna - întruchiparea decentei, măsurii, cordialitătii. Fără vreo confesiune, l-am simtit mai aproape ca oricînd. Si desi, auzisem de amenintarea ce plutea asupră-i, eram convins că o va înfrînge prin fortă interioară.
Îmi amintesc de o întîlnire la librăria Dacia (din Cluj) cînd, profitînd de un doctorat, am vrut să lansez ultimul număr din revista Euresis: i-am rugat pe Liviu Petrescu si pe Ion Pop să spună cîteva cuvinte despre revistă si despre tema ei centrală. Am vorbit amîndoi cu multă căldură, dar ceea ce m-a surprins în cuvintele lui Liviu a fost faptul că a tinut să facă acolo, în fata unui public restrîns si aproape întîmplător, un fel de bilant al întregii mele activităti, nu numai editoriale.
Impresionant a fost însusi momentul în care, ajungînd în fata librăriei dintr-o directie neasteptată, am putut să-i privesc pe cei doi prieteni ai mei de la o oarecare distantă si fără să le atrag atentia. Purtau amîndoi pălării negre si paltoane de culoare închisă. Mă asteptau conversînd încet; gesturile lor retinute fără a fi studiate, tinuta lor impunătoare si firească în acelasi timp le dădeau un aer de distinctie necontroversabilă. În plus, severitatea de pe chipuri, ce putea să pară usor desuetă, dar care lor le stătea foarte bine, îi deconspira ca fiind cu necesitate profesori. I-am privit cu admiratie si recunostintă. Iată, mi-am zis, acesti băieti (eram doar congeneri!), acesti domni stiu să (se) poarte (literalmente si în toate sensurile) ca niste Profesori. În vreme ce noi, cei de la Bucuresti, de pildă, prinsi în vîrtejul de nimicnicii al unei capitale tot mai provinciale si înghititi de lumea pestrită a Bărăganului mutată la oras, am pierdut traditiile Universitătii românesti interbelice, ei le-au recucerit si le ilustrează cu strălucire.
Din păcate, la ultima întîlnire de la Cluj, Liviu n-a mai putut să vină. Era deja nu doar bolnav, dar tintuit la pat, la reanimare. Colegii săi mi-au spus că este inabordabil si că el însusi nu doreste să fie vizitat spre a nu fi văzut într-o situatie considerată nedemnă. Am acceptat - cu o usurintă pe care mi-o reprosez acum - că vizita mea ar fi fost inoportună si mi-au promis să-i scriu neapărat lui Liviu, să-i spun că nu e singur, că prietenii lui se gîndesc la el, că Universitatea, studentii, cititorii lui au nevoie în continuare de el, să-l somez să lupte cu boala, s-o învingă.
Întors la Bucuresti, confiscat de obligatiile cotidiene, de solicitări derizorii si presante, nu i-am mai scris lui Liviu Petrescu, desi n-am încetat să mă gîndesc la el si să mă interesez de soarta lui; pînă zilele trecute, cînd am simtit că nu mai pot amîna, că trebuie, în sfîrsit, să-i scriu! În aceeasi seară am aflat că ireparabilul, s-a produs. N-o să-mi iert această amînare pînă la prea tîrziu. De ce întîrziem aproape întotdeauna să facem ceea ce stim foarte bine că trebuie făcut?!
Liviu Petrescu s-a stins după ce a luptat cu boala, cu nesansa, cu suferinta. A suportat fără să se plîngă mai multe interventii chirurgicale, a făcut tot ce a depins de el ca durerile, chinurile prin care a trecut să rămînă secrete. Cei care i-au stat în preajmă - foarte putini - spun că Liviu s-a petrecut fără crispări si fără patetisme, lucid si riguros cu sine, cum îi stătea în obisnuintă; a împins rigoarea fată de sine însusi pînă la un fel de voluptate tragică. A murit asa cum a trăit, într-o demnitate deplină.
Liviu Petrescu, un mare profesor, un critic remarcabil, un prieten adevărat.

Mircea Martin



Mintea si inima

L-am întîlnit prima oară acum 20 de ani, la mare. Se plimba cu Ioana pe faleză si as fi vrut să-i multumesc pentru cronica pe care mi-o făcuse la Vina tragică, dar n-am îndrăznit să-i opresc. Exista între ei o comunicare atît de evidentă încît ar fi fost necuviincios să faci abstractie de ea. La rîndul meu, nu eram mai usor de abordat. Trecuseră doar cîteva luni de la moartea sorei mele si eram încă bolnavă sufleteste. Stam ore-n sir cu fata lipită de nisip sau uitîndu-mă la mare si numărînd valurile.
Nu mai stiu cum am reusit să ne apropiem. Cred că primul pas l-a făcut Ioana. Nu mai stiu nici ce i-am povestit eu despre sora mea. Tin minte doar că la sfîrsit ea mi-a spus: cred că nici eu nu mai am mult de trăit.
De-atunci n-am mai văzut-o, desi a mai trăit vreo zece ani. Ne trimiteam cărtile si ne scriam cîte o scrisoare în care le comentam. Ale ei erau semnate întotdeauna Ioana si Liviu. Mă gîndeam că în această privintă nu-i întrecea decît Gellu Naum, care semna si dedicatiile împreună cu sotia sa. Si mă bucuram de fiecare rînd de la ei. Întîi pentru că în aparenta lor cumintenie de oameni care si-au petrecut toată viata în bibliotecă plăteau ca si mine pretul nebuniei de-a crede că ai putea schimba lumea cu cărtile tale. Apoi pentru că după dialogul pe care l-am avut pe malul mării stiam că Ioana stie si că dacă ea stie, stie si Liviu ce va să vină. Nu întîmplător îsi trăiau fiecare zi ca si cum s-ar afla în fata mortii si vedeau lucrurile într-o lumină la care noi nu ajunsesem încă.
Dacă Ioanei Em. Petrescu îi datorăm faptul că a văzut un nou Eminescu, contemporan cu noi, lui Liviu Petrescu i-l datorăm în bună măsură pe acela că, în pofida furiei demolării care a cuprins lumea, Blaga nu e transformat si el în altceva decît a fost.
În treacăt fie zis, n-a fost deloc usor, pentru că lumea din jur nu era împărtită doar ca pretutindeni, ci si ca la Cluj. În mod paradoxal, faptul că Liviu Petrescu stia ca nimeni altcineva ce este postmodernismul l-a ferit de complexele acestuia. Mai mult decît atît, întrucît îl stăpînea, si l-a luat ca aliat si a reusit astfel să elibereze colocviile Blaga de ceea ce este îndeobste supărător la sărbătorile tinute în virtutea inertiei.
Dar ca să poti face asta trebuie să nu începi cu postmodernismul. Altfel risti să crezi că el nu reprezintă doar sfîrsitul, ci si începutul. Or, înainte de a se ocupa de postmodernism, Liviu Petrescu avea deja cinci cărti temeinice despre roman. În una dintre ele se ocupa de opera lui Dostoievski, care a constituit un punct de plecare pentru multi gînditori de seamă ai acestui secol, în alta de romanul conditiei umane.
Pe lîngă cărtile sale temeinice, avea si o generozitate care îl făcea să fie atent la tot ce se întîmplă în jur si nu-l lăsa să încremenească în proiect. Am perceput această generozitate a sa încă de acum două decenii, cînd s-a aplecat, cu toată seriozitatea care îl caracteriza, si asupra cărtii mele despre tragic. Fiindcă nu aveam nici o îndoială că era la etapa la care nu mai avea ce să afle de la mine nici despre vina tragică, nici despre tragicii greci, despre Shakespeare, despre Dostoievski si despre Kafka. Dacă eu reusisem să aduc ceva nou, o făcusem prin analiza de text, neavînd formatia necesară pentru a folosi bibliografia vastă a temei după toate regulile.
M-am gîndit ades că poate nu i-am răspuns cu aceeasi generozitate. În primii ani am refuzat să merg la colocviul Blaga pentru a nu lua act de împărtirea în două a Clujului intelectual de care sînt foarte legată. Anul trecut mi-am depăsit această retinere si am fost bucuroasă că am reusit să mi-o depăsesc. El avusese dreptate. Orgoliile noastre mărunte nu aveau ce să caute cînd era vorba despre Blaga.
Anul acesta am răspuns din nou invitatiei lui Liviu Petrescu care făcuse tot ce trebuia făcut pînă în ultima clipă, dar la 6 mai, cînd am ajuns la Cluj, era deja în spital si medicii spuneau că nu mai e nimic de făcut. Probabil stia ce îl asteaptă asa cum stiuse si Ioana. Nu doar cu zece ani înainte, cînd mi-a făcut acea mărturisire pe care n-aveam s-o uit niciodată, ci si cu zece minute înainte de plecare, cînd i-a spus lui să nu se ridice să-i dea medicamentele, că nu mai ajută la nimic. Să stea lîngă ea cît mai aveau de stat împreună.
Recitesc scrisorile din America ale Ioanei pe care ades îl iscălea si pe Liviu, si constat cu uimire cîte eforturi făcea să se integreze în lumea reală, de care părea desprinsă de totdeauna. Si cît umor avea în pofida faptului că trăia cu sabia deasupra capului.
Rămăsese cu sufletul aici, dar dacă tot ajunsese acolo îsi luase rolul în serios si făcea toate eforturile posibile cu fiecare student căruia reusea să-i trezească interesul pentru lumea noastră. Cum va face mai tîrziu Liviu ca să aducă lumea la Cluj. Nu doar pentru Blaga, ci pentru cultura română care riscă să fie sufocată sub presiunea economiei de piată si a politicii de piată care a pus stăpînire pe tot.
Închid cartea de corespondentă si mă gîndesc că ea dă seama despre lumea acestor doi intelectuali de marcă din alt unghi decît studiile lor stiintifice de care nu va putea face abstractie nici un cercetător care le va prelua temele. Încă de acum un an, de cînd i-am citit prima oară aceste scrisori de peste ocean, mă obsedează uimirea Ioanei că a reusit să ajungă pînă acolo si mărturisirea că i se pare că ea a fost făcută să călătorească mai mult pe hartă. În această privintă cred că semăna cu mine. În rest seamăna infinit mai mult cu sora mea pe care amenintarea sub care trăia a făcut-o să se bucure pînă la capăt de viată, legîndu-si speranta de faptul că maladia mortală nu-i atinsese încă organele vitale. Nu stia că, atunci cînd e să fie, te poti duce oricum de pe lumea asta.
Spre deosebire de ea, Ioana care stia totul, stia. Iar călătoria de pe urmă nu se putea s-o facă pe hartă. Oricît de greu i-ar fi fost să parcurgă drumul pînă la capăt în cea mai perfectă luciditate.
M-am gîndit că lui Liviu trebuie să-i fi fost totusi si mai greu decît ei. Nu numai atunci cînd l-a rugat să nu se ridice de lîngă ea, că se apropie clipa, ci si după aceea.
Ca si sora mea, care-o făcuse să-mi spună că nici ea nu mai are mult de trăit, si Ioana si Liviu s-au dus din cauza unui picior. Mintea si inima le-au rămas neatinse pînă la capăt de răul care se abătuse asupra lor.

Ileana Mălăncioiu