Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de istorie literară:
Liviu Rebreanu, „andrisantul“ de Irina Petraş

Tocmai am terminat de citit, cu aproape vinovată plăcere (amuzându-mă de limba ascuţită şi mereu plastică a memorialistului), cel de-al patrulea volum din Arta de a fi păgubaş. Copleşitor şi colorat amestec de amintire pioasă, muşcătură acidă, câteodată şi cu un strop de venin, lucidă privire panoramică asupra vremurilor şi delicios accent pus pe detaliul cu schepsis, plus o memorie de speriat, rotunjită dezinvolt cu aportul dezinteresat al prozatorului („seducător”, după Dan C. Mihăilescu), care îşi răzbună ratările (relative!) în valorări rafinate.
Cosmin Ciotloş are dreptate. La o primă vedere, „gura de Târgovişte” a lui Niculae Gheran, cel înaintând sarcastic, maliţios, ironic printre oameni şi întâmplări de toate soiurile, pare străină de extraordinarul, pedantul editor al lui Rebreanu. Mă gândesc, însă, că cele două feţe ale sale nu sunt deloc în divorţ. „Păgubaşul” şi editorul pariază la fel de apăsat şi fără rest, aş zice, pe memorie, fie ea proprie sau a documentului, cred la fel de nestrămutat în importanţa fiecărei tuşe de culoare, fie ea adevărată ori fantasmată (istoria personală şi istoria literară, chiar şi Istoria sunt, toate, interpretări, ficţiuni, fantasme). Profesiunea de martor, când imparţial, când… parţial, e cea mai preţuită dintre toate. Orice frântură de amintire şi orice petic de hârtie pot fi parte a unui dosar fabulos, pot reconstitui atmosfere, lumi, existenţe, le pot chiar remania, schimbând perspective şi umbre.
Am în faţă primul tom din ediţia Scrisori către Rebreanu. Cele patru ale proiectului vor prezenta „întregul fond epistolar, inclusiv documentele de interes minor, păstrate de romancier în arhiva sa”. Volumul e copleşitor, prin cuprindere şi minuţie, şi colorat prin culisele pe care le scoate la iveală în cele 438 de scrisori reproduse integral şi cele 56 de epistole rezumate. Acest „ocean documentar” e însoţit de note, comentarii şi indici, un aparat pus la punct „nemţeşte” (împreună cu Andrei Moldovan, vechi şi fidel secondant al lui Gheran), aşa încât maşinăria rulează ca unsă sub ochii cititorului desfăşurând „o panoramă a culiselor literaturii române din prima jumătate a veacului 20, mobilurile şi ecourile intime ale diferitelor evenimente, raporturile reale dintre confraţi, condiţiile lor de viaţă, fără a căror cunoaştere istoria culturii şi-ar pierde din culoare”. N.G. are dreptate: „corespondenţa intimă a diverselor personalităţi ne oferă deliciul lecturii unice, asemănătoare cu parcurgerea unui roman palpitant, lăsând mereu deschisă uşa dintre realitatea unei vieţi puţin ştiute şi imaginea ştanţată din paginile manualelor de istorie”. Cuvântul înainte al editorului este el însuşi o probă de gureşenie documentată, argumentele sale în favoarea utilităţii unor asemenea întreprinderi de arheologie literară fiindu-ne livrate într-o proză savuroasă şi cu atât mai convingătoare. „Nicu” ştie ce vrea când se instalează în labirintul Bibliotecii Academiei şi ştie şi cum să obţină ceea ce vrea.
Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, Director general al teatrelor, al Direcţiei Educaţiei Poporului, vicepreşedinte al Societăţii Radiodifuziunii şi şef de publicaţii literare, Liviu Rebreanu e bine situat pentru a fi încolţit din toate părţile de confraţi mari sau mai mărunţi care cer, pretind,somează, sunt indignaţi, laudă mieros ori se burzuluiesc când nu primesc ce au cerut. Îi scriu oameni de teatru, muzicieni ori mărimi ale vieţii politice. Scrisorile din primul volum sunt semnate de nume precum Agârbiceanu, Arghezi, Bacovia, Blaga, G. Bogdan Duică, Brătescu-Voineşti, Bucuţa, Camil Baltazar, Emil Botta, Tony Bulandra, Zaharia Bârsan, Tiberiu Brediceanu, Bela Bartok, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Brătianu. Volumele următoare le vor adăuga altele, de la Mateiu Caragiale şi Eugen Ionescu la Mircea Eliade, Camil Petrescu şi Carol al II-lea.
Fiecare epistolă conţine o probă de reţinut pentru a recompune tabloul epocii. Surprinzător şi nu prea e că lumea literară românească nu pare să se fi schimbat prea mult. Tudor Arghezi, de pildă, încearcă să descâlcească lucrurile pentru a nu fi loc „nici de confuzie, nici de trăncăneală eventuală din partea unor colegi” şi nici de „harţă”. Cerându-şi iertare că nu poate fi prezent la o „arătare” publică fiindcă, victimă a unui furt, nu are haine potrivite, acelaşi Arghezi încheie: „să nu atribui abţinerea mea acelui criteriu ipocrit şi laş de cauze mascate şi falsificate, care constituie morala curentă a mediului nostru mincinos”. Lucian Blaga îi cere traduceri din saşi şi maghiari ai Ardealului pentru Cultura lui Sextil Puşcariu, dar e mai ales insistent în legătură cu reprezentarea piesei sale Meşterul Manole („Sunt sigur numai de Meşterul Manole”) şi scrie cu „nespusă tristeţe” când lucrurile nu merg suficient de repede, căci orice amânare i se pare „bătaie de joc”, iar un număr prea mic de reprezentaţii l-ar amărî şi ar fi „un adevărat dezastru”. Exasperat, exclamă în finalul unei epistole: „Ah Doamne – scumpe Rebreanu – ne omoară papagalii”.
Să mai decupez, din această ediţie exemplară, o secvenţă dintr-o scrisoare a lui Brătescu-Voineşti, şi ea de actualitate: „Eu, dacă mi-ar sta în putinţă, aş reglementa foarte straşnic condiţiile de pătrundere în rândul ziariştilor – şi aş pretinde ş…ţ nu numai talent, ci mai ales scrupulozitate, onestitate sufletească şi conştiinţa limpede că a scrie pentru formarea şi călăuzirea opiniei publice a semenilor noştri e un act înrudit cu închinăciunea.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara