Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Locuri de taină şi desfrîu de Horia Gârbea

Literatura noastră a consacrat, desigur, acţiuni imaginare, uneori cu aspect fantastic, petrecute în locuri ireale, în insule utopice sau niciunde. Autorii au considerat, se vede, că faţă de gîndurile şi acţiunile personajelor, o situare topografică precisă este superfluă. Dar lucrurile nu stau mereu aşa. Pentru că realismul literar, ca şi fantasticul ivit în cadrul cel mai banal, pretind locaţii verosimile sau chiar precise. Din lucrările de ficţiune se pot învăţa multe: sociologie, economie, politică şi istorie, mai ales istorie, şi mai ales atunci cînd autorul s-a documentat atent sau, şi mai bine, a locuit el însuşi acolo, a trecut accidental sau voit prin colţurile de taină şi desfrîu în care, ulterior, şi-a plasat personajele.

Strada Culmea Veche iar m-a dezamagit. Daca nu stiti unde e, nu ati pierdut nimic, pentru ca pe strada aia nu se întampla nimic bun (subl. mea n.a). Dar asa, de curiozitate, puteti ajunge din P-ta Rosetti, prima la stanga pe Hristo Botev, mergi pe strada asta, dincolo de intersectia ei cu Mosilor (linia de tramvai... care o mai fi, ca numerele numai sunt constante... de regula il stim pe tramvai 21)? asa, treci de ea... mai mergi pe Hristo Botev si apoi prima la stanga e Negustori.. mergi pe ea si prima la dreapta e strada Culmea Veche... un rahat de strada... pe care azi am recunoscut-o instant... cu tot cu rahaturile de amintiri din 1995 cand ma inscriam la asa-zisa Universitate H. (text luat de pe un blog, de unde absenţa diacriticelor, n.a.).

Oamenii "recenţi", neştiutori şi lipsiţi de romantism nu pot înţelege, după cum se vede mai sus, mai nimic. Noi ştim însă că, din strada Mîntuleasa, cînd ieşi în Calea Călăraşilor, azi bulevardul Corneliu Coposu, treci repede, ocolind acum doar trei blocuri, şi mergi la dreapta pe străduţa Dunărea Albastră şi pe minuscula stradă a Zborului. Poetic, nu? Intri apoi pe Culmea Veche. Nu, nu te opreşti să cobori în Crama omonimă care te îmbie pe dreapta, ci păşeşti către Negustori, privind în jur. Pentru că noi ştim că pe strada Culmea Veche se afla Casa Cozianu, a boierului Alexandru Cozianu şi a soţiei sale Sofia, în care începe într-o seară deloc oarecare acţiunea romanului Cronica de familie de Petru Dumitriu.

După cum e descrisă, casa trebuie să fi avut o "amprentă pe teren" foarte mare şi era înconjurată de parc şi completată cu acareturi. Grajdurile adăposteau cai, iar şoproanele pe puţin două trăsuri, căci boierul cînd pleacă la moşie, părăsindu-şi infidela soţie, o cere la scară pe cea mare. Culmea-Veche şi culmea realismului...

Din Culmea Veche se poate porni o plimbare printr-un cartier eminamente livresc.

În apropiere, tramvaiul 21, cel frumos cîntător, trece limpede ca cristalul pe Podul Tîrgului De-Afară (azi Calea Moşilor), de la Sf. Gheorghe Nou spre Moşi. Trecea pe acolo tramvaiul (cu cai) şi pe vremea coanei moaşe nemurită de Caragiale, cea care coboară să bea bragă la Zece Mese.

Alături e mahalaua Plantelor, de la 200 de metri de locul unde s-a stins poetul Eminescu. El înnebunise tot pe-aproape, în apele Băii Arcului, lîngă Biserica Armenească. Baia fu demolată de comunişti prin '87, iar Biserica fu gata să cadă prin '97 la săparea fundaţiilor unui "building" alături, chiar pe locul băii.

Strada Avram Iancu e fostă Iancului şi mergea întortocheat spre şoseaua de azi a Iancului, înainte de sistematizarea lui Pache care a tăiat bulevardul. Ea face colţ cu Plantelor spre eliadesca Stradă Mîntuleasa. Pe-acolo locuia şi Pantazi al lui Mateiu înainte de a se duce-n lume. De acolo, mergi zece minute pîna în uliţa armenească şi cinci pîna-n cartierul evreiesc. Spre Crucea de Piatra ajungi la fel de repede.

Spre apus, atingi iute Popa Nan, unde petrec personajele ieşene din La Medeleni, naturalizate în vulgarul tîrg. La colţul cel mai apropiat de Moşilor al bulevardului primarului Pache, cel ce a dărîmat biserica de-i zicea Caimata, e o cladire străveche în care, azi, firma Shell a desfiinţat vechiul birt cu curte în spate alături de care fu găsit zăcînd în nesimţire, în sens de inconştienţă, fireşte, Ministrul din Sub pecetea Tainei de Mateiu I. Caragiale.

Aici am văzut în anii '80 o scenă memorabilă. Birtul infam nu avea solniţe, sarea fiind pusă în farfurii adînci cu chenar albastru, tipice alimentaţiei publice comuniste. Un consumator, demult trecut de o anumită alcoolemie, turna berea din halbă în farfuria cu sare şi se alimenta din soluţia saturată de clorură sodică lipăind precum pisicile.

Dar apropos de Caimata, cea ridicată în 1732 şi demolată în 1892, deci după 160 de ani de sfîntă existenţă, ea nu apare numai la Caragiale (deja demolată în Articolul 214), ci şi în Princepele lui Eugen Barbu. Acolo ar fi început o cîncenă epidemie de ciumă. Se vede aşadar că domnia ipotetică a Princepelui e datată după 1732. Oricum, Brîncoveanu murea în 1714, deci Caimata fusese înălţată în regim fanariot, sub Constantin Mavrocordat în a doua domnie dintre cele şase (octombrie 1731 - 1733). Acesta a domnit, oscilant, în Muntenia şi Moldova de şase respectiv patru ori. În 1732 era la Bucureşti, dar în 1733, la tîrnosirea bisericii, domnea deja un Ghica, oarece ascendent al autorului acestor însemnări. Cam atunci, George Washington devenea preşedinte al SUA. Iar strada rămasă cu numele Caimatei ajunge în plin secol XX într-o povestire a lui Eliade. Pe acea stradă Barbu Cernat, personaj al său, simţi o binecunoscută nelinişte! La biserica zisă Caimata, se spune, breasla lăutarilor o celebra anual, de hram, pe patroana ei Sfînta Paraschiva.

De acolo, de pe Caimatei, la o aruncătură de băţ spre Miazăzi se ridică Foişorul de Foc înconjurat de umbra lui Lefter Popescu repetînd obsesiv "Viceversa". Iar la Miazănoapte, pîna în Călăraşi, se plimbă pe unde-au locuit fantomele lui Marin Preda şi Ştefan Bănulescu, ale lui Mircea Vulcănescu şi Părintelui Stăniloaie.

Bucureştiul s-a extins centrifug, aşa încît scrierile mai vechi fac aluzie la nucelul central, cele mai noi la un cerc mai larg şi tot astfel. Ceea ce acum cîteva decenii era mahala şi barieră (Bariera Vergului de pildă, unde subzistă încă inscripţia Ateneul Vergu pe un bloc interbelic, deşi numirea e mai veche), este azi cotat drept zonă centrală. Anton Pann, plecînd dimineaţa la drum lung, ajunge seara abia pînă în Colentina. Ceea ce devine plauzibil şi astăzi, mai ales pentru şoferi, în contextul aglomerării Şoselei Colentina care continuă Podul Tîrgului de Afară. Aşadar, Oborul era "afară"!

Inima oraşului, de la care el a început să se extindă, era Curtea-Veche, încît Craii lui Mateiu Caragiale, după ce luaseră cina pe Covaci, şi-au primit ca desert porecla în "buricul tîrgului". Locurile bucureştene nu lipsesc din titlurile unor ficţiuni, ceea ce ne face să credem că autorii le consideră o atracţie în sine pentru potenţialii cititori: Craii de Curtea-Veche, Calea Victoriei, Foc la Hanul cu Tei (de I. Peltz), Cişmigiu et company - best seller de Grigore Băjenaru (1907-1986), de altfel foarte prost scris, Strada Mîntuleasa, Fetele din Popa Nan, Strada Parfumului (de Cătălin }îrlea, acolo locuieşte însă, într-o povestire a lui Brăescu, şi o prostituată de mîna a doua şi - în altă schiţă- un soţ încornorat), Şoseaua Nordului, Bal la Făgădău, Manuc (roman recent de Victoria Comnea). Şi altele. Fetele din Popa Nan era un vodevil jucat pe vremea lui Eminescu. Zona nu era prea decentă, cum nu e nici acum, de unde o epigramă de Păstorel: "Fetele din Popa Nan" - Îmi spunea un beţivan/ Rezemat contra perete:/ ŤFetele din Popa Nan/ E frumoase, dar nu-i fete!ť" . Asta să fie paguba!

Periferiile oferă prozatorilor subiecte şi personagii mai suculente decît centrul. Calea Griviţei e plină de adevăr şi viaţă în povestirile lui Eugen Barbu. Nu mai puţin Groapa Cuţaridei, din romanul aceluiaşi, situată încă mai mărginaş, pe vremea cînd drumul pînă la Tarapanaua Filantropiei, ea însăşi lăturalnică, era o excursie spre centru. Trebuie să înţelegem: mijloacele de locomoţie erau precare şi lente, ba chiar scumpe, mersul pe jos fiind generalizat. Dacă n-ar fi fost gata să întîrzie, Povestitorul Crailor n-ar fi luat birja pînă în Covaci. La Eugen Barbu, chiar hoţii de geamantane din Gara de Nord îşi cară prada cu tramvaiul, riscînd. Birja nu-i la îndemîna oricui şi-apoi în centru sînt numai walking distances, între locaţii. Că, de la colţul Continentalului pînă acasă, domnul Verigopolul ia birja, asta se datorează "micilor economii" ale doamnei, care nici nu dă drumul muscalului, avînd de mers, post-meridian, la "mătuşica".

Strada Catilina, pe care locuiesc Jupîn Dumitrache şi Veta, dar şi Ziţa, la numerele 6 şi 9, pare să nu fi existat aievea. Dar situarea ei este ferm în Dealul Spirii. Bine observă, într-un articol, regizorul Ion Mircioagă că surorile locuiesc alături şi nu Jupînul în vecinătatea unei rude, ceea ce duce la gîndul că domiciliul şi poate chiristigeria sînt dobîndite ca zestre a Vetei :E greu de crezut că negustorul, incapabil să desluşească un articol de ziar măcar în litera lui (?) şi atent la avere, pe care a asiguripsit-o, a cheltuit pentru educaţia cumnatei. Dimpotrivă, e cât se poate de plauzibilă realitatea că afacerea şi-a întemeiat-o pe zestrea nevestei. De unde, aş adăuga, toleranţa faţă de relaţia cu Chiriac, în spatele ambiţului declarativ.

Despre locurile de taină şi desfrîu ale Bucureştilor multe ar fi de scris, căci n-am ajuns încă nici la G. Călinescu, cu dramele din Strada Antim, din familia Giurgiuveanu şi din cele afine. Poate cu alt prilej, căci numărul de semne e limitat ca orice plăcere a vieţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara