Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In replica:
Loturi şi comploturi de Ştefan Cazimir


Prin amabilitatea lui Florin Manolescu, fostul meu coleg de catedră, plecat de mulţi ani din ţară, dar de care îmi amintesc cu preţuire şi simpatie, am luat cunoştinţă de o prioritate a sa în analiza nuvelei lui Caragiale Două loturi (vezi articolul Viceversa la viceversa în România literară, nr. 28, 2009, p. 21), respectiv faptul de a fi remarcat, în ediţia a doua, "revăzută şi adăugită", a volumului Caragiale şi Caragiale (Humanitas, Bucureşti, 2002), că "în realitate, lozurile trase de Lefter Popescu sînt chiar lozurile cîştigătoare" şi că, "mai mult ca sigur şs.m.ţ, năpăstuitul jucător Ťa fost tras pe sfoară de un funcţionar-bancherť", disperarea finală a eroului fiind aşadar "cît se poate de întemeiată". Am subliniat expresia "mai mult ca sigur", care aparţine articolului din România literară, dar nu şi textului din volum (evidenţiat prin ghilimele ascuţite), întrucît ea are, împotriva sensului uzual cu care o investim, o semnificaţie vag dubitativă. Nu spunem niciodată "mai mult ca sigur" despre un lucru de care sîntem siguri, tot aşa cum - remarca mai demult Victor Eftimiu - "cînd zici Ťfără îndoialăť înseamnă că te îndoieşti puţin".

"Cazul cel mai spectaculos al unui joc împotriva naturii - scrie în cartea sa Florin Manolescu - pare a fi cel din Două loturi, despre care Zarifopol îşi aminteşte că l-ar fi obsedat pe Caragiale: Ťîmi spunea Caragiale că, în urma unei lungi dezbateri cu nişte prieteni, despre noroc şi nenoroc, i-a dat în gînd această culme de nenoroc: să nemereşti două bilete de loterie cum le-a nemerit domnul Lefter din poveste. Lui Caragiale îi plăcea să imagineze cazuri unde hazardul seamănă a voinţă răutăcioasă, cînd fatalitatea capătă fizionomie perfidă...ť în realitate şs.m.ţ, în nuvela Două loturi avem de a face cu exemplul cel mai spectaculos al unui joc practicat de Caragiale Ťîmpotrivať cititorilor. Căci absolut toate interpretările care s-au făcut pe marginea acestei capodopere au luat drept bună sugestia pusă în circulaţie de text (Ťvice-versať), de numele personajului principal, de Zarifipol, şi apoi de imaginea atît de des repetată a unui Caragiale ghinionist. Dar dacă verificăm Ťcu creionul în mînăť amănuntele pe care ni le oferă de această dată autorul, sîntem constrînşi să constatăm că la sfîrşitul nuvelei Lefter Popescu este cu adevărat Ťfericitul cîştigătorť al celor două lozuri în valoare de cîte 50 000 de lei fiecare." Să lămurim, şi aici, de ce am subliniat sintagma "în realitate": pentru că trădează, din partea autorului, un anumit complex de superioritate, un mod, relativ imprudent, de a-şi asuma monopolul adevărului. Căci una este să constaţi, "cu creionul în mînă", că numerele din carnetul căpitanului Pandele sînt identice cu cele date drept cîştigătoare în listele oficiale şi în presă, şi cu totul altceva să crezi şi să afirmi că I. L. Caragiale şi-a propus să-şi deruteze cititorii, neprecupeţind niciun mijloc pentru atingerea acestui ţel! (De ce ar fi mers scriitorul pe această cale - iată o întrebare fără răspuns.) în realitate (mă contaminez, vrînd-nevrînd, de limbajul preopinentului), lui Paul Zarifopol nu-i aparţine o "sugestie" interpretativă, care să-i fi împins într-o direcţie falsă pe toţi exegeţii ulteriori, ci o simplă consemnare memorialistică: "îmi spunea Caragiale..." etc. Cu alte cuvinte, în anii Berlinului, autorul îi povestea lui Zarifipol cum i-a venit ideea din Două loturi. Că, totodată, a vrut prin nuvelă să-şi buimăcească cititorii, asta nenea Iancu nu i-a mai spus-o, lăsîndu-l pe Zarifopol să moară prost... Cît priveşte rolul unor elemente ca numele personajului principal sau expresia "viceversa", ele nu complotează împotriva ansamblului şi nu sînt contrazise de episodul final, ci rămîn în perfectă conver­genţă cu acesta.

"Singura concluzie şs.m., fără comentariiţ care se poate trage după lectura nuvelei Două loturi - crede, cum am văzut, Florin Manolescu - este că Lefter Popescu a fost tras pe sfoară de un funcţionar-bancher..." Să recitim, spre verificare, episodul respectiv al nuvelei, a cărui reproducere integrală devine indispensabilă:

"- Mă rog, unde se-ncasează cîştigurile de la lotăriile cari s-au tras alaltăieri?

- Fondul e depus la Casa de depuneri, dar poate cineva să le-ncaseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet cîştigător?

- Am... două cîştigătoare, răspunde fără afectare d. Popescu, şi arată de departe biletele, ţinîndu-le graţios între două degete.

- Sunt cîştiguri mari?

- Măricele... Am amîndouă cîştigurile mari!

Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, dînd să ia biletele:

- Daţi-mi voie, vă rog.

Dar d. Lefter retrage încetinel mîna, dezdoieşte biletele şi întreabă:

- N-aveţi listele oficiale?

- Ba da. Iată-le.

- Mă rog - zice d. Lefter cu vorbă răspicată - avem o dată: zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru - Universitate-Constanţa.

- Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-douăzeci.

- Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-douăzeci - Bucureşti-Astronomie.

- Ba, pardon, zice bancherul... Bucureşti-Astronomie - zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru.

D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce, dar simte o sfîrşeală şi cade, alb ca porţălanul, pe un scaun lîngă cantor, întinzînd machinal mîna cu biletele. Bancherul le ia: se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi zîmbind şi el fără afectare, zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:

- Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat... şi iacă de unde provine... Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a-ntîmplat!... Al dracului!... Dumneata ai la una tocmai numărul care a cîştigat la cealaltă şi...

- Şi... ce?

- ...şi viceversa."

Este greu, dacă nu imposibil, să-i atribuim bancherului inspiraţia instantanee de a-l mistifica pe Lefter Popescu. Asta ar fi presupus din partea lui certitudinea că omul venit să-şi încaseze cîştigurile nu va cere spre edi­fi­care listele oficiale, putînd la rigoare să-l demaşte pe impostor. Mai departe: un enunţ precum "Bancherul ş...ţ se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor" nu transmite deloc impresia unei simulări insidioase, ci aceea a unei comportări perfect normale în situaţia dată. Şi tot astfel cuvintele, vag compătimitoare, ale banche­ru­lui ("Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a-n­tîm­plat!... Al dracului!...") au un vădit accent al sincerităţii. Un gest nesăbuit în schimb, din partea unui om cu conştiinţa încărcată, ar fi fost apelul său la forţa publică pentru expulzarea lui Lefter Popescu. Să ne închipuim un posibil dialog între bancher şi poliţaiul chemat în ajutor:

"- Da' de ce face scandal onorabilul?

- Pretinde că ar fi cîştigat loturile cele mari, cînd de fapt...

- Ia să văd şi eu listele şi biletele! exclamă, intri­gat, poliţaiul."

Aşa-i că bancherului malonest i se-nfunda de-a bine­lea, iar omul în uniformă l-ar fi dat pe mîna procurorului? Putem să ne întrebăm şi cum va fi decurs reîntîlnirea lui Lefter Popescu cu căpitanul Pandele şi dacă acesta din urmă ar fi acceptat pasiv, fără a proceda la verificarea faptelor, presupusa "tragere pe sfoară", care îl priva de 10% din cîştiguri.

Spre sfîrşitul articolului său din România literară, Florin Manolescu reproduce, "mai în glumă, mai în serios", concluzia pasajului în discuţie din Caragiale şi Caragiale (ed. II):

"Cititorii atenţi ai literaturii lui Caragiale îşi amintesc, cu siguranţă, de începutul celebrei schiţe Inspecţiune ş...ţ. Dar dacă ne vom aminti şi de faptul că nuvela Două loturi a apărut în anul 1898/1899, că schiţa Inspecţiune este din anul 1900 şi că ambele texte au fost reproduse în volumul Momente (1901), atunci nu ar fi deloc exclus ca impiegatul din cel de-al doilea text să fie tot una cu funcţionarul-bancher din primul! Iar dacă această interpretare este corectă, Caragiale a reuşit o performanţă enigmistică şi naratologică ieşită din comun: a izbutit să menţină intact, timp de mai bine de o sută de ani, secretul unui text (Două loturi), ascunzîndu-i sfîrşitul în paragraful de început al altui text (Inspecţiune)!"

Remarcăm în treacăt că expresia "mai în glumă, mai în serios" oferă un spaţiu de manevră mai elastic decît formule semeţe ca "mai mult ca sigur", "în realitate" ori "singura concluzie". Să profităm, aşadar, de această binevenită relaxare a tonului şi să gustăm ca atare, gluma. Dar dacă unii vor prefera să ia lucrurile în serios, adică aşa cum sînt prezentate în carte, atunci ele se complică sensibil. Impiegatul din Inspecţiune (care, ne amintim, fugise din ţară "lăsînd în casa publică o foarte însemnată lipsă de bani") nu poate fi unul şi acelaşi cu funcţionarul de bancă din Două loturi pentru simplul motiv că impiegatul lucrase în administraţia publică, iar băncile - cu excepţia B.N.R. - sînt instituţii private. Dacă ne lăsăm în schimb conduşi de fantezie, putem lesne să ne imaginăm că bancherul din Două loturi, după ce-l "trăsese pe sfoară" pe nefericitul Lefter Popescu, preferase să demisioneze de la bancă spre a şterge urmele escrocheriei comise şi se adăpostise pentru cîtva timp într-un post din administraţia publică, unde năravul îl va împinge repede spre o nouă încălcare a legii... Cu ce ajută asemenea "jocuri" mai bunei înţelegeri a lui Caragiale? Excesul de subtilitate se traduce mai totdeauna într-un deficit de credibilitate. A bon entendeur salut!