Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Din Cartea cu fleacuri:
Lăsaţi pe mine de Livius Ciocarlie

Sever avertisment cardiac. Mă gândesc la ce s-ar întâmpla cu T fără indemnizaţia mea.
Mi-am adus metresă în casă. Nici măcar nu e tânără. Dar are cabluri, ştechere şi, primul între toate, mic ecran. De Erika n-am divorţat. O folosesc pentru treburi domestice. Când va sta prost cu sănătatea, vom aviza.

Nu merge cum mi-am închipuit. Există o justiţie imanentă. Ieri am computerizat câteva pagini de literatură experimentală din anii şaizeci. Astăzi citesc: "Din cauză că n-aţi închis bine aparatul, s-ar putea ca în documentul dumneavoastră să apară erori." "S-ar putea" e eufemistic. "Documentul", ia-l de unde nu-i!
Erika, iubirea mea!

Spuneam că sunt reprezentativ. Atâta că cei pe care-i reprezint - deterioraţii Epocii - n-au aflat. N-au aflat nici că au de ce să fie reprezentaţi.
T i-a dat de urmă documentului. Acum, las' pe mine! Îi fac eu vânt!
Am de gând ca într-o a doua viaţă să pun piciorul în prag. Până aici! Lăsaţi-mă să vegetez!

Recomandare către "lucrător", citită de Gabriel Liiceanu în dosarul lui: "...penetrarea cercului de cunoştinţe apropiate." Cum le spuneam soldaţilor, arătând către plutonul vecin, dimineaţa, din cauză de necunoaşterea comenzilor, la instrucţia de front: "Şi la mine tot la fel!"

Fac muncă patriotică. Citesc fragmente de jurnal ale unor elevi. Fete, mai ales. Mai toate peste nivelul meu de la aceeaşi vârstă. Dacă sunt un scriitor bun, cum se spune, mă gândesc că poate naivităţile de atunci m-au moşit.

Drăcovenia începe să răspundă la comenzi. Până n-o apucă ştrechea... Ieri, aveam de bătut vreo opt pagini dintr-astea, îndesate, traduse de T. Trimise de Corina. Scrise de Jean. Bat eu cinci pagini, mă aferez cu a şasea şi, deodată, dintr-un motiv încă neelucidat, am rămas cu un singur cuvânt. N-ai ştiut tu cum să cauţi, mi-a spus Corina de la Lyon. Până să vină Alexandra, să-l descoase, m-am apucat şi am bătut totul, toată ziulica, de la început.

Nu poţi să fii deştept cu idei false. Aseară, un om ţinut de mare mintos devenise, cu păreri preconcepute, incoerent şi flasc. Abia când ridica inconsistenţa până la aberaţie, se mai întrema.

Tot ieri am asistat, uluiţi, pe viu, la performanţa de gâsculiţă a reprezentantei autohtone a unei mari companii internaţionale. Nu-i sigur că s-au înşelat angajând-o. Prostia e rar integrală. Cunosc destui proşti buni conducători de barcă. De barca proprie, vreau să spun. O minte modestă poate fi dotată pentru marketing. Mai ales când, cum era cazul, persoana nu arată rău.
Nu poate fi stârpită tentaţia ideologică. Probleme cum ar fi tot ce ţine de americani, de globalizare, de încălzirea planetei, sunt pre-judecate. De mine, inclusiv.

Nu-mi permit să judec pe cine a zăcut în închisori. Sunt convins că nu i s-a spus mâine vă dăm drumul fiindcă vrem să ne punem bine cu apusul. I s-a spus: "Dacă nu semnezi..." Şi unii, sau mulţi, au semnat. Nu judec, nu ştiu ce aş fi făcut în locul lor. Ce nu pot să înţeleg e de ce, obligat să scrii, scriai ce putea să-i facă rău omului. În cazul meu, cred că a fost ceva dostoievskian. Omul ţinea la mine - şi mă ura.

Aflu uluit, dintr-un articol, că la noi laicii pun presiune asupra credincioşilor. Aş fi zis că e pe dos. Citesc că, dintre toate religiile, legitim e numai creştinismul. Iată pusă la index, cea mai mare parte, cu mult, a speciei om. Cu riscul de-a pune presiune, recunosc că respect religia numai până aici.
Deosebirea esenţială dintre adolescenţii pe care-i citesc şi adolescenţii care am fost constă în aceea că ţineam seama de ce se aştepta de la noi - bună creştere, bună cuviinţă, prudenţă, ipocrizie -, pe când cei de astăzi spun ce gândesc. Când spui ce gândeşti, nu trebuie să fii filozof, să ai nu ştiu ce idei, ca să cucereşti. Modelul lor implicit este Jenny Acterian.

De la unii, de la alţii, imagine apocaliptică a Universităţii din Timişoara. N-am iubit-o niciodată dar, atunci, oamenii ăia, partinicii ăia, informatorii ăia, mai ştiau să respecte şi, chiar, să fie omenoşi. Nu-i vorbă, cam tot aceiaşi erau.
Oare să fi primit ei şi bani? Parcă nu-mi vine să cred. Poate unii mai importanţi. Mie nu mi-au promis decât că vor acoperi cheltuielile pe care le-am fi făcut cu lectorul francez. Ca şi - ei, da! -, era să uit, funcţia de şef de catedră, de care abia scăpasem. Idioţi!

Cină la restaurantul scriitorilor, cu un universitar bordelez. Predă cursuri concentrate aici, la Drept. Ne spune că a murit doamna Braure. Încă o linie trasă pe răboj. Bărbatul, istoric cu capul în cărţi, îi murise. Avea şase copii, unul pe mări, pe oceane, trei, cred, profesori, unul în poliţie şi o fată artistă fără comenzi. O armată de nepoţi. O cam neglijau, iar ea accepta cu umor resemnat. Excepţie, Marie. Sensibilă, neliniştită, inocentă... E o aspră critică a lumii noastre în cât de bine ne-am simţit, săraci, trei pe un salariu modic, cum se spune acum, la Bordeaux.

Dificultăţi incipiente în a urca scara. Ajuns sus, răsuflu greu. Asta mi-ar lipsi, să rămân în hol sau bucătărie, unde n-am nici o treabă. Eu, care îmi programez o moarte fără probleme, aş fi servit.

Brusc, îmi pun întrebarea: ce o fi fost în capul lui T, cu propunerea ei, consemnată cum se cuvine în dosar, de a rămâne noi la Paris, în '73. Tocmai ea, mamma leone, să-şi lase fetele de izbelişte, să nu ştim dacă ni le dau, când ni le dau! Şi ce am fi făcut noi acolo? La ce am fi fost buni? Trebuie s-o întreb.
Nu spun, Doamne fereşte, că nu există fenomene globale. Spun că nu le percep. Percepţia mea fragmentează şi particularizează mărunt.
Ne-am descotorosit de prieteni, ca să zic aşa.

Repet, faţă de pramatiile care conduc astăzi unele universităţi, partinicii de pe vremea lui Ceauşescu erau - la Timişoara, cel puţin - nişte gentlemeni. Şi totuşi, se începuse destul de bine în 1990, cu aducerea lui Moş Poveste la rectorat de către matematicieni. De atunci încoace, situaţia s-a tot degradat.

Visiblement, nu sunt bun pentru misiuni mai importante decât pâinea (de toate zilele, totuşi) şi apa minerală. Întreabă la ghişeul de informaţii, îmi spune T. Întreb. Mă interesează când se fac radiografii. Ce fel de radiografie? O radiografie, cum altfel să spun? La ce specialitate? E vorba de o durere inghinală. A!, o radiografie, atunci. Luni şi miercuri, de la şapte treizeci. După amiaza, nu? Nu. Şi ce fac cei care nu pot veni dimineaţa? Vin după după masă, de la 2. Păi, acum mi-aţi spus... După masa nu e profesorul. N-am întrebat de profesor. În stradă, mă întreb dacă şi după amiaza tot lunea şi miercurea e. Am de mers la Uniunea Scriitorilor, cu un Si Vi, o fotografie şi un fragment de Operă, pentru nu ştiu ce. (Fac tot drumul pe jos, altă soluţie nu-i.) Şi fotografia?, întreabă funcţionara. N-aţi adus fotografia. Îi explic că sunt autorul cărţii Pe mine să nu contaţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara