Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
„Luceafărul“ în lectura lui Marco Cugno de Răzvan Voncu

Unul dintre paradoxurile culturii noastre este acela că ne plângem de modesta noastră popularitate peste hotare, dar, în acelaşi timp, facem prea puţin pentru cunoaş- terea, în ţară, a operei celor care se ocupă, în Occident, de studiile româneşti.
Savanţi străluciţi, care ar fi putut face carieră în anglistică sau sinologie, se „îngroapă” (iertată fie-mi expresia) în românistică, fără a primi, câteodată, din partea noastră, o recunoaştere a meritelor lor.
Din şcolile de studii româneşti risipite prin lume, cea italienească este, de departe, cea mai veche şi cea mai bună. Atât într-o formă nesistematică, prin călătorii italieni care străbat Ţările Române în Evul Mediu sau prin secretarii şi medicii pe care domnitorii noştri îi aduc din Peninsulă, cât şi într-o formă instituţionalizată, studierea românilor, a istoriei şi culturii lor, s-a dezvoltat în Italia mai mult decât oriunde altundeva. Afinitatea de limbă, care permite învăţarea rapidă, mentalitatea şi istoria comună fac ca dintre italieni să se recruteze cei mai numeroşi şi mai devotaţi specialişti în românistică.
Unul dintre aceşti eminenţi cunoscători ai culturii noastre a fost regretatul Marco Cugno (1939- 2012). Interesul său pentru studiile româneşti s-a manifestat pe multiple planuri: traduceri din literatura română clasică şi contemporană (peste 50 de volume), antologii, studii şi prefeţe, cercetări de folclor. A fost, de asemenea, ca mulţi românişti italieni, un competent eminescolog şi a întreţinut, la Universitatea din Torino şi în cercurile de romanişti italieni, un interes constant pentru traducerea şi exegeza operei lui Eminescu.
Cunoscut şi apreciat în cercul filologilor, Marco Cugno ar fi meritat, fără îndoială, o mai largă recunoaştere în rândul publicului nostru, în primul rând pentru calitatea genuină a contribuţiei sale la critica şi istoria literară românească. Este ceea ce îşi propune să facă, postum, prin editarea în limba română a operei regretatului profesor, un mic colectiv de specialişti, din care fac parte Mircea Anghelescu, ca editor, şi Smaranda Bratu Elian, Aurora Firţa şi Corina Anton, ca traducătoare.
Primul volum al acestei serii de autor nu este şi primul pe care Marco Cugno să-l fi publicat, ci este un volum relativ recent (apărut în 2006): Mihai Eminescu. În laboratorul „Luceafărului”. Raţiunea nemărturisită care a stat în spatele acestei alegeri a editorului este una solidă: ne aflăm într-un moment de stagnare a eminescologiei, iar cercetarea românistului italian este una de excepţie, care poate revigora domeniul. Totodată, este o lucrare de maturitate, care s-a adresat, la apariţie, publicului italian şi, prin urmare, îl reprezintă mai pregnant pe autor decât lucrările de început.
Mihai Eminescu. În laboratorul „Luceafărului” a fost, cum spuneam, publicată iniţial în limba italiană. Dar nu face nici un fel de concesii imperativului de „popularizare” a unui autor, totuşi, obscur pentru cea mai mare parte a publicului din Peninsulă. Cartea lui Marco Cugno este o cercetare riguroasă, aplicată, utilizând ediţii şi variante ale textului, demers a cărui ţintă este să dezvăluie geografia/geologia interioară a unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale literaturii române. Şi, pe această cale, să surprindă ceva din arhitectura spiritului poetului însuşi.
Trebuie spus, de asemenea, că lucrarea regretatului românist italian nu face concesii nici eminescologiei româneşti, care este, în bună parte (spunea însuşi G. Călinescu), neglijabilă. Perfect cunoscător al limbii române şi, totodată, exponent al renumitei şcoli critice italiene, Marco Cugno a „demontat”, practic, resorturile ediţiei critice a lui Perpessicius, în încercarea de a catagrafia „teritoriile” subterane ale textului poemului Luceafărul. Metoda sa este una personală, îmbinând critica genetică, structuralismul şi semiotica, totul – spune Roberto Merlo, discipolul şi succesorul său la catedră, în Introducere – pe un fundal didactic, în sensul înalt al termenului. Căci, împreună cu studenţii săi, profesorul pătrundea, pe această cale, în arcanele unei gândiri poetice deloc comune, aparţinând unui poet european post-romantic, care făcea în opera sa o sinteză originală a unor tradiţii culturale (românească, germană, indiană, greco-latină etc.) foarte diferite între ele.
Cercetarea lui Marco Cugno este, totodată, şi una dintre primele – dacă nu chiar prima – mostră de close reading aplicată textului eminescian. Departe de orice fabulaţie eminescolatră sau conspiraţionistă (la care se cam reduce eminescologia noastră, în ultimii 10-15 ani), interpretul se concentrează asupra singurei probe incontestabile pe care o avem, şi anume, textul însuşi.
Totuşi, cercetarea sa nu este reductibilă la analiza structuralistă sau semiotică. Investigaţia începe de departe, şi anume de la relaţia dintre ediţia princeps maioresciană şi ediţia critică Perpessicius, apoi se ocupă de prolegomenele textului (în primul rând, basmul lui Richard Kunisch, Fata în grădina de aur), de structura şi dezvoltarea tematică a poemului de la o variantă la alta, ajungând în cele din urmă la versiunea acreditată de ediţia Perpessicius. Pe care o analizează pe orizontală – metrica, versificaţia – şi pe verticală, împărţind poemul în şase secvenţe şi disecându- le minuţios.
Deconstrucţia nu este realizată în sine, ca aplicaţie a unei metode de lectură indiferentă în raport cu obiectul ei. Luceafărul, înainte de toate, este un adevărat epitom al poeziei eminesciene şi, totodată, centrul unei „constelaţii” de poeme, pe care interpretul le analizează într-un capitol separat: Dacă iubeşti fără să speri, Şi oare tot n-aţi înţeles, Să fie sara-n asfinţit, Un farmec trist şi ne-nţeles. Astfel, incursiunea în „pivniţele” (cum spunea Jean- Pierre Richard) textului eminescian capătă un sens revelator. Pentru Marco Cugno, textul poetic este, simultan, un discurs organizat retoric şi un palimpsest, în care se adună o geologie lingvistică şi tematică, în parte indusă în mod conştient de poet, dar, în altă parte, rezultând în mod inconştient din procesul de textualizare.
Această deconstrucţie pune în relaţie cele două tipuri de interogaţie cu care s-a confruntat direct Marco Cugno: întrebările traducătorului, care trebuie să găsească echivalenţele poemului într-o altă limbă şi-ntr-o altă tradiţie poetică, respectiv, cele ale profesorului de literatură, care trebuie să explice studenţilor înţelesurile complexe ale textului. Interpretarea funcţionează, cumva, ca o „bandă a lui Möbius”, al cărei punct fix este textul, cu toate variantele sale succesive.
Ediţia românească reuşeşte să fie un frumos omagiu adus memoriei românistului torinez. În primul rând, traducerea datorată Smarandei Bratu-Elian, Aurorei Firţa şi Corinei Anton este atentă la nuanţă, reproducând în româneşte nu numai sensurile gândirii critice a lui Marco Cugno, ci şi dicţiunea acestei gândiri, ritmul lent şi precis în care profesorul desfăcea, piesă după piesă, „materialele” din care este alcătuită poezia eminesciană. Apoi, îngrijirea propriu-zisă a textului, datorată lui Mircea Anghelescu, care a presupus adaptarea aparatului critic italienesc la normele româneşti (reordonarea bibliografiei, eliminarea unor traduceri italiene inutile lectorului român), dar şi respectarea opţiunii autorului de a păstra ortografia textelor eminesciene aşa cum fusese stabilită de ediţiile pe care lucrase. În fine, Cuvântul înainte, al aceluiaşi Mircea Anghelescu, şi Introducerea lui Roberto Merlo realizează o utilă punere în context a operei de românist şi eminescolog a lui Marco Cugno. Cu o menţiune în plus, zic eu, pentru observaţia liminară a lui Roberto Merlo, conform căreia interesul profesorului său pentru studiile româneşti decurge dintr-un europenism cultural activ, căruia i se dedicase la începuturile activităţii ştiinţifice.
Ştiu că este un clişeu, însă de data asta chiar se potriveşte: editarea operei lui Marco Cugno în româneşte este un act de cultură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara