Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Lucruri nelalocul lor de Simona Vasilache

Când se îngână ianuarie cu februarie e ziua lui Caragiale. Meseriaşul lucrurilor care se întâmplă când şi unde nu trebuie.
Un reper preferat pare a fi lăsata secului pentru postul mare. Fireşte, reper e un fel de a spune, fiindcă Paştele neavând dată fixă, lăsata secului pică întotdeauna prin surprindere. Situaţia cea mai cunoscută e aceea din Conu’ Leonida, însă şi Cănuţă, care va fi toată viaţa sucit, se repede în lume tot de lăsata secului. Lesne de închipuit, Paştele din anul acela „cădea în iarnă de tot”, deci cum nu trebuie. Când se duc la Iunion jupân Dumitrache şi consoarta, ispitiţi insistent de recent despărţita Ziţa, cumnata negustorului? Tot de lăsata secului... N-au linişte mai mult de un sfert de ceas, până se pomenesc cu „un ăla, un bagabont de amploaiat” care se ţine de cucoane. De aici, începe comédia, pe care Dumitrache i-o relatează lui Ipingescu, apoi acţiunea în forţă pentru apărarea onoarei de familist.
Preferinţa pentru lăsata secului poate să decurgă din aceea pentru carnaval, unul domesticit, coborât la înţelegerea mahalalei. Înainte de post, e liber la farsă şi la păcate. Nemaivorbind că lunile ianuarie şi februarie sunt, la sfârşit de secol XIX, răstimp de carnaval. Aşadar, convenţia mondenă şi borna asumată de comunitate de când s-a pomenit se cam suprapun.
Sunt, apoi, întâmplările de rău augur, sau măcar de rea aluzie. De pildă, dl Goe, atât de firitisit pentru costumaţia lui, care stârneşte şi dispute filologice între trei dame cam depăşite de situaţie, poartă pe panglica pălăriei inscripţia Le Formidable. Într-un accident pe nava cu pricina (ale cărui ecouri le prinde Ioana Pârvulescu din presa vremii), un elev-marinar îşi pierde capul. La propriu. Lui Goe, zăpăcit şi îmbătat de perspectiva de-a ajunge repede om mare, îi zboară doar pălăria. Oricum, în sine călătoria cu trenul e asumarea unor peripeţii, care par oarecare, însă sunt, pentru eroii lor, mai ceva ca o epopee. Amicul din C.F.R. îşi rescrie, după ceasornicele de gară, care-i jalonează viaţa profesională, şi viaţa de familie. Celor în conversaţia cărora s-a băgat, şi care se bucură de un cancan servit pe tavă, nu le iese poanta. Rămâne, însă, întrebarea de ce este amicul atât de afumat, dacă totu-i merge strună, nevasta nevastă, foncţia foncţie? Cine poate şti...
Mai sunt şi pericolele nebănuite, care pot, mai cu seamă ele, să te lovească din senin. De pildă, în Monopol.., oaspetele poposit din Berlin la Iaşi, în vara lui 1907, să- şi viziteze nişte vechi prieteni, se crede ameninţat de un atac de dambla. „Sui scăricica, intru, când... simt că-mi fuge pământul de sub picioare şi, cât p-aci, dacă nu sare cineva repede să m-apuce, dau să cad pe spate înapoi afară, în valuri. Ca fulgerul mă sageată un gând sinistru: un atac de dambla!... Sunt pierdut!...”. Evident, erau nişte bieţi sâmburi de măslină pe care nefericitul a alunecat. Să confunzi, însă, un accident banal şi frecvent, mai ales pe străzi ca ale noastre, cu ce e mai rău înseamnă ori să fii peste măsură de nevricos, ori să trăieşti în veşnica aşteptare a catastrofei. A doua ipoteză e cea pe care personajele lui Caragiale o ilustrează din plin. Nu sunt nişte optimişti, nici pe departe. E drept că li se şi întâmplă destule, însă se şi aşteaptă tot timpul să le fie rău. De aici făcutul din ţântar armăsar, care le procură Leonidei şi Efimiţei o spaimă soră cu moartea dintr-o simplă petrecere mai în forţă, de aici neîncrederea dlui Lefter, care până la urmă va încurca sorţii, de aici condamnarea lui Bubico, fiindcă odată şi odată tot o să muşte. Oameni prevenitori, într-o lume plină de surprize. Şi nu din cele plăcute.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara