Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Ludicul şi autoironia de Alexandru Matei


Poezia lui Marian Drăghici are la bază teoria eliadescă a sacrului camuflat în profan: "m-am ridicat decis am dat colţul străzii Clopotarii Vechi spre Povernei / şi deodată îmi apăru în faţă / verticală marea". Filozofia ei este hotărît platoniciană, dualistă. Textul poetic devine astfel expresia unei stări de graţie în care poetul intră odata ce realizează contactul cu divinitatea: contact anevoios, de altfel, intermitent, căci altfel, cum s-ar spune, poezia lui Marian Drăghici Ťnu s-ar povestiť. Cred că receptarea unei astfel de poezii depinde de acceptarea sau respingerea acestei teze eliadeşti. Toate poemele "lunetistului cu diligenţa" sînt relătari ale unor experienţe mediumnice, expresii ale revelaţiei sacralităţii în plin derizoriu. În subsidiar, este indusă convingerea că derizoriul este singurul teritoriu germinativ al sacrului; cît de nouă este această idee contează mai puţin, poate mai importantă este forţa ei. Din punctul acesta de vedere, Marian Drăghici, deşi optzecist prin vîrstă, se situează fără dubii în linia poeţilor nouăzecişti care acceptă/primesc mitul Poeziei cu toată metafizica subsecventă deşi, asemeni colegilor optzecişti, recurg la transcripţii generoase de cotidian. Felul în care acest cotidian este orientat contează aici, retorica lui. În vreme ce optzeciştii mizează pe un cotidian "infrareal", spectaculos şi pe un subiect aflat în consubstanţialitate cu lumea desacralizată - este vorba despre bine-cunoscutul "biografism" american sau, în variantă mai livrescă ori mai crudă, despre un biografism "autoficţional", nouăzeciştii - şi mă gîndesc acum, alături de Marian Drăghici la Paul Vinicius, Daniel Bănulescu şi mai ales la Ioan Es. Pop - înregistrează un cotidian gata investit de sacru, plin de lumini şi umbre, copleşit de "nebunia" pauliniană a apostaziei. Nouăzeciştii sînt noii poeţi maudits. Ei nu se mai mulţumesc cu vînătoarea de sacru prin intermediul cuvintelor care nu fac decit să amîne întîlnirea, menţinînd subiectul în plasa vînatului, nu se mai mulţumesc cu textuarea, ci transformă poezia în parabolă, o narativizează şi o dau ca pildă, într-un sacerdoţiu permanent.

Poezia este pentru nouăzecişti un mijloc de a resacraliza realitatea. Există oameni care cred în inspiraţie, alţii care sînt adepţi ai "profesionalismului": poeţi "cu capul în nori", alţii cu "picioarele pe pămînt". Harrum, cartea ratării, (Ed. Vinea, 2001) prevesteşte încă din subtitlu un tratat de mistică în versuri. Ratarea pe pămînt poate fi împlinirea dincolo, cartea imperfectă scrisă aici se închide în momentul în care, dincolo, se va fi deschis cartea perfectă a vieţii de dincolo. Harrum este volumul unui poet matur - ce-i drept - care si-a construit obsesiv propria lume poetică: aceleaşi imagini, personaje, obiecte, ca în filmele lui Tarkovski. Harrum este deja un roman poetic, nu un simplu şir de poeme. Textele se află prinse într-o reţea intertextuală care te transportă de la Mallarmé şi a lui roză mentală la Eminescu, la René Char, Iova şi Paul Daian, Felix Lupu, te poartă prin Vechiul Testament. Mai ales ultima parte a volumului, cea de inedite intitulată Addenda este propriu-zis un hiper-text postmodern care adună versuri, nume, replici si glose autoreferenţiale trecînd "dincolo" de poezie. Pe de altă parte, aproape toate poemele lui Marian Drăghici sînt arte poetice, cu atît mai puternice cu cît, începînd de la Lunetistul, viziunile se desfăşoară pe spaţii mari tot mai limpede şi în fond mai vizionar structurate. Pînă aici, scriitura lui Marian Drăghici nu depăşea uneori modernismul la modă în epocă (sîntem încă în anii �80 cînd poetul scrie rimbaldianul vers "aerul înserării beat de idealitate").

Lunetistul şi Caracal Sighişoara mea reprezintă aşa zicînd amiaza poeziei lui Marian Drăghici. Poetul nu-şi pierde nicidecum gustul pentru vizionar şi chemarea mistică - memorabilul distih "De cînd lumea se ştie inspiraţia este un şoricel alb / cu borta în capul lui Dumnezeu" nu face decît să-l confirme - dar formula biografistă certifică un grad de asumare fără precedent a versurilor. Este vorba despre, pe de o parte, "texistenţa" care pune semnul de egalitate între expresie literală şi existenţă, pe de alta parte, despre medierea pe care Istoria o realizează între textul şi existenţa individuale, înscriindu-le într-un destin. Lunetistul nu este aşadar, ca în poezia optzecistă de inspiraţie anglo-saxonă, un personaj al unei ficţiuni poetice intimiste sau revendicative, ci o voce dintre lumi - un hibrid ontologic aş îndrăzni să spun - care coboara din Istorie în aceeaşi măsură ca din Empireu, din (sub)om ca şi din înger, din Caracal Sighişoara mea : este de fapt vocea celui care nu-si are locul, locuind sublunarul cu privirea la cer si cerul numai cu picioarele în ţărînă. Nu altfel putem înţelege de ce cvasi-delirul lunetistului vorbeşte despre sfoara care ne duce atît la ocazionalismul lui Guelincx - Dumnezeu ne "trage" de nişte sfori invizibile care ne mişcă trupul şi ne avalizează deciziile - cît şi la mai vulgarele sfori trase de cei care conduc de pe pămînt destinele lumii: "Metafizica sforii e moartea prin spînzurare./Amorul ei: uleiul de candelă flacăra mistică pîlpîitoare". Nici un moment însă tentaţia tematizării conversiunii nu dispare, textul poetic este pentru Marian Drăghici o neîncetată spunere a credinţei poetului în puterea alchimică a texistenţei. Poetul nu este, aici, decît cel înzestrat cu har a cărui datorie este să transmită ce vede - ca verb derivat al viziunii: "vai de poetul mai Ťdăşteptť decît cartea sa", scrie undeva Marian Drăghici. Aş reproşa, totuşi, prezenţa, din Lunetistul, a tematicii "sforilor istoriei": nu mi se pare o miză estetică de exploatat. Dar Marian Drăghici o abandonează repede, după ce-şi va fi satisfăcut ambiţia poemului total. Incitante devin însă începînd de acum intertextualităţile tot mai frecvente, autoglosele, metalepsele, semne ale unei schimbări de perspectivă asupra sinelui. Dar ludicul şi autoironia de care poetul dă dovadă în ultimele poeme, cele din Addenda - tot mai puţin interesate de o înscriere generică cît de o scriere autentică de sine - nu pot mina adeziunea la o viziune modernistă asupra literaturii, religioasă şi recalcitrantă totodată, axată pe dialectica dintre esenţă şi aparenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara