Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poşta redacţiei:
Luăm lacrimile din tălpi spre cuvioasele glezne de Horia Gârbea

Ioana Hiatchi. Textele dvs. sînt destul de curioase. Aveţi sintagme surprinzătoare alături de stîngăcii de începător şi pasaje pe care nu ezit să le numesc aşa cum merită: prostii. Logica poeziei se deosebeşte de cea curentă, dar nu se poate îndepărta foarte tare de ea. Comunicarea trebuie să se păstreze între limitele inteligibilului. Un prim text nu începe rău, pornind de la titlu: De la neştiutori, despre sete. Aici e o fractură logică de bun-gust, contrariază plăcut. Deci startul e bun. Cum continuăm? Îşi călca în picioare lacrimile,/ aidoma femeii abia părăsite./ Din tălpile-i ciobite,/ suspinul se ridica pe călcâie,/ ploaia să îl spele în voie/ de iubirea lui „niciodată”/ ce îi zguduise odinioară năfrămile. Metafora e inedită şi agreabilă. Mai puţin arhaismul cu pluralul nefericit inventat: năfrămile. Ce urmează începe să alunece: Azi am învăţat de la neştiutori, despre sete./ Noi o simţim simplu, mi-au spus./ Luăm lacrimile din tălpi spre cuvioasele glezne,/ le bem aşa, pe nerăsuflate./ Şi ce-ar mai fi de cuprins şi de spus/ după ce ţi-ai băut mările toate ? De la versul al treilea începe un cumul de repetiţii şi erori de gust. Se repetă mai încolo şi „năframa” şi iubirea lui niciodată. Versul final e banal cînd tocmai acolo aşteptam lovitura: În spatele inimii, sufletul păzeşte mările noastre. Sufletul care stă în spatele inimii nu sugerează nimic. Aţi prins un început, a fost o fulguraţie şi nu aţi ştiut s-o dezvoltaţi. În alt text, începutul e bun, deşi e o rupere de ton între primele două versuri şi următoarele două: Tu când mai adormi?/ De ce oboseşti stelele cu insomniile tale?/ Pasărea Phoenix nu zboară pe-acolo, monşer,/ e o pământeană inventată de nostalgici. Apoi totul o ia razna ca într-o halucinaţie etilică: Pe vremea samurailor,/ caii aveau în copite, stelele harnice,/ iar cele gureşe le ascuţeau tăişurile cu mister/... / Ce te doare, viteazule?/ Hai, fă-ţi curaj şi spune-mi de la (sic!) urechea-ţi trufaşă. Nu se poate ceva mai confuz. Care e treaba cu samuraii? Stelele se împart în gureşe şi harnice? Cui ascut (stelele!) tăişurile: samurailor, cailor sau copitelor? Mai încolo, observăm că „viteazul” vorbeşte (spune) cu urechea! E prea de tot! Cînd încercaţi cu prozodie clasică, efectul e groaznic: La mine-am adormit amândoi,/ Eu sărutând braţul de sub visele crude,/ Tu cuprinzându-mă până la glezne şi mai apoi/ Ai închis noaptea cu un sărut pe buze. Dacă dvs. vă închipuiţi că buze rimează cu crude, mă tem că discuţia e încheiată. Un titlu ca Pomana holdei de săruturi nu exprimă nimic. Aveţi lecturi haotice, prost orientate. Cine ştie ce aiureli aţi citit şi vi s-a părut că aşa se scrie poezie. Nu, poezia este o supremă concentrare a limbajului în fraze atît de intens sugestive, încît ajung să taie precum copitele samurailor dvs.! Citiţi, limpeziţi-vă.

Dorina Georgescu. E destul de curios că aţi trimis romanele dvs. Week-end gratis (Ed. Junimea, 2013) şi Ţărmul sculptat (Biblioteca giurgiuveană, 2015) spre evaluare, sub forma unor fişiere word şi nu în cea tipărită, cum e firesc. Dar nu contează. Căci vreţi să aflaţi „la ce nivel sunt scrise”. La nivelul cel mai de jos. Sub orice nivel acceptabil şi chiar sub nivelul la care un om decent trebuie să roşească. E incredibil că o editură (mai ales una ca Junimea) a putut să-şi pună sigla pe asemenea „opere” şi cerul nu s-a deschis s-o trăznească. Dvs. – şi mulţi alţii – vă închipuiţi, ca M. Jourdain, că tot ce nu e scris în versuri e proză. Iar dacă un text e lung se cheamă roman. Nişte flendureli banale ale unor personaje inconsitente nu reprezintă acţiune de roman. Iar „stilul” este al unui elev de clasa a VI-a care a văzut telenovele proaste. Iată cum vorbesc „personajele”:
– Marius, scuză-mi francheţea, nu am de gând să discutăm vreodată ceva personal. Te admir, dar nu mi-am propus să-mi fac un iubit la serviciu. Mai bine invitaţia aceasta să rămână doar o amintire. – Am înţeles Aurora, îmi cer scuze. Drum bun! Scuzele se prezintă. Iertarea se cere. Dar la mintea personajelor dvs. … Eu nu vă urez drum bun în literatură căci, pentru dvs., el e complet înfundat. Mai bine, din maculatura aceasta să nu rămînă nici o amintire!


Aştept în continuare textele şi opiniile dvs numai la adresa email: posta.romlit@gmail.com

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara