Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
LUMEA CA ZIAR. A patra putere: Caragiale de Ioana Pârvulescu

Caragiale a înţeles de tânăr că ziarul are două feţe, ca orice obiect al progresului, ca dinamita, de pildă. Dacă faţa bună e importantă, taie drumuri noi, ajută la aerisirea locurilor cu aer stătut, te apără şi dezvăluie minciuna, cea rea, la rândul ei, e departe de a fi neglijabilă. Ce „scrie la gazetă” devine pentru un timp mai adevărat decât adevărul.

Personajele cărţii Lumea ca ziar sunt Presa şi Caragiale. Între cei doi eroi ia naştere o poveste pe care jurnaliştii timpului, mari iubitori de adjective, ar fi numit-o, poate, palpitantă.

La sfârşitul unui drum prin ziarele apărute între 1873 şi 1911, cât a durat experienţa de gazetar a lui Caragiale, ilustrat cu sute de fotografii inedite, se naşte o teorie nouă, surprinzător de simplă, cu privire la arta lui poetică.

S-a împlinit un secol de când un tânăr student medicinist venit să studieze la Viena şi membru al „României June” a avut norocul să-l cunoască, la una din întâlnirile literare ale societăţii, pe I.L. Caragiale. La 21-22 de ani, studentul avea toată viaţa înainte, iar Caragiale, la aproape 60, o avea pe toată în urma lui. Între Caragiale şi studenţii români din Viena existaseră, de mai înainte, relaţii epistolare. De pildă, pentru că fusese ales membru onorific în societatea lor, prozatorul mulţumeşte cu o politeţe fără cusur, prin câteva rânduri (nedatate) scrise după stabilirea la Berlin:

„Prea stimate domnule Preşedinte şi prea stimaţi Domni Membri ai «României June»,
Găsesc printre hârtiile mele o adresă a DV. prin care mi se face cunoscută înalta onoare ce mi-a acordat-o Societatea DV., numindu-mă membru al ei. Mă’ndoiesc că vă voiu fi răspuns la acea adresă, deoarece pe atunci eram foarte turburat de neplăcute afaceri familiale. Dacă v’am răspuns chiar atunci la vreme, nu strică să vă mai mulţumesc o dată pentru cât de graţioşi v-aţi arătat cu mine. Dacă nu v-am răspuns, îmi fac o datorie să vă mulţumesc din suflet pentru onoarea ce aţi binevoit a-mi face, prea însemnată potrivit cu modestele mele merite de publicist român, şi vă rog să mă iertaţi că vine atâta de târziu îndeplinirea datoriei mele”.
Urmează una din lungile formule de politeţe cu care se încheiau scrisorile vremii, apoi semnătura, precedată de „Al Domniilor Voastre devotat servitor” şi adresa berlineză din Wilmersdorf bei Berlini.
Studenţii români din Viena se aşteptau poate la un om sarcastic sau măcar maliţios, care să semene cumva cu propria literatură, dar, spre surprinderea lor, au găzduit la acea întâlnire un Caragiale elegant, „serios”, de o politeţe dusă până la protocol. Scriitorului i s-a pus întrebarea, destul de banală, „Cum scrie?”, iar răspunsul coincide cu cel pe care-l ştim din istoria literară şi din mărturiile contemporanilor: Caragiale a spus că scrie extrem de greu, că fiecare pagină îi cere foarte mult timp, că zăboveşte câte o noapte tot corectând câteva rânduri. Tânărul medicinist a păstrat amintirea acestei discuţii între cele mai preţioase din viaţa lui.
Studentul de la „România Jună” care a fost prezent la întâlnirea cu I.L. Caragiale este bunicul meu matern, Ioan Vintilă. Ideea că în ochii lui Caragiale s-a oglindit, fie şi pentru câteva momente, figura dârză a bunicului meu şi mai ales ideea că în ochii bunicului meu s-a adăpostit, timp de o oră-două, chipul uşor ridat al unui Caragiale viu mă încântă. Îmi place să cred că port în gene, prin bunicul meu, amintirea lui Caragiale.
Pe linie paternă am avut un bunic regăţean, Dumitru, căruia prietenii îi spuneau Mitică, iar unii chiar „nenea Mitică”. Multe din pozele lui (prea mici pentru a putea fi reproduse bine) sunt în grup, într-o atmosferă veselă: era un bon viveur. Când s-a săturat de Bucureşti, s-a stabilit cu frumoasa lui soţie la Braşov. După ce naţionalizarea l-a lăsat sărac, a murit relativ tânăr, cu o lună înainte de naşterea mea. Îmi place să cred că port în gene, prin el, amintirea veselă a Miticilor din Bucureştiul de odinioară. Între războaie bunicii mei şi-au cumpărat, din pură întâmplare, locuinţe pe aceeaşi parte de pe aceeaşi stradă din centrul Braşovului, unul la numărul 10, celălalt la numărul 4 (după numerotarea de azi). Cum paginile care urmează trebuie să aibă foşnet de ziar, reduc la aceste câteva elemente gazetăreşti „senzaţionale” viaţa bunicilor mei, promiţând că, dacă timpul îmi va permite, voi reveni cândva la ei şi la nevestele lor, cu răbdarea romancierului sau a memorialistului, pe care o merită din plin.

Plăcerea citirii ziarelor şi revistelor din secolul 19 am descoperit-o târziu, abia după 1990. Departe de a fi prăfuite, aceste foi fărâmicioase, cu literele adesea şterse, au o prospeţime colorată a vieţii care face concurenţă primejdioasă cărţilor scrise în aceeaşi perioadă, dintre care multe sunt ilizibile. Deşi mă tem că una din explicaţiile risipirii puterilor literare la noi este tocmai publicistica, cu imperfecţiunile ei, cu viaţa ei scurtă, cu moartea ei o dată la 24 de ore, pe de altă parte însă, retrezită din somn după o sută de ani, presa veche se dovedeşte tot actuală. Şi, în plus, aducătoare de revelaţii.
Cartea Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale se sprijină pe două întrebări care mă preocupă de multă vreme, una despre rezistenţa operei comice a lui I.L. Caragiale, cealaltă despre viaţa din vremea lui. Prima ţine de curiozitatea cercetătorului literar, cea de-a doua de curiozitatea mea omenească, de dorinţa de a şti adevărul şi, poate, de nevoia romancierului de a trăi mai multe vieţi deodată. Decorul, recuzita şi titlurile aparţin secolului 19, iar personajele cărţii sunt Presa şi Caragiale (gazetar şi scriitor).


Ocolul lumii cu viteza gazetei

[...] Presa dă dependenţă la fel ca orice drog şi, după începuturi timide, ziarele îşi sporesc de la o zi la alta tirajul, altfel spus, puterea. Dacă la 1877 tirajul obişnuit era de 1500, 2000 de exemplare, toate pe abonament, în preajma lui 1900, an de criză în România, Universul lui Luigi Cazzavilan, care-şi publică tirajele pe prima pagină, creşte uluitor, ajungând în 1901 de pe la 30.000, la 60.000 şi apoi la 97.000 de exemplare. Cum populaţia Bucureştilor era de aproximativ 300.000 de locuitori, înseamnă că unul din 3 citeau gazeta. Dacă luăm în seamă şi familiile, unde un exemplar ajunge la mai multe persoane, se poate constata impactul primejdios al presei. Caragiale face de câteva ori trimitere ironică la tiraje şi e posibil ca cifrele să fie umflate, cum e totul în gazetărie. Jurnaliştii de la Universul îşi consolidează şi ei prestigiul prin articole pro domo:
„Pe zi ce trece, cu cât popoarele se civilizează, nevoia citirii gazetelor se întinde.
Citirea unui ziar, pentru mulţi oameni, e o trebuinţă neapărată.
Ieşind din şcoală, orăşanul ca şi săteanul – îndeobşte – nu mai citeşte cărţi.
Ziarul e mijlocul prin care se ţine în corent cu progresele pe care le face omenirea.
În interesul culturii, prin urmare, ar fi ca toate statele să înlesnească apariţia ziarelor şi răspândirea lor.” (Universul, 29 mai /10 iunie 1894)

Ziarul e şi antidotul cel mai la îndemână împotriva plictiselii sau a singurătăţii. Toată lumea citeşte presa. Dar, pentru că pagina de ziar permite, ca niciodată înainte, accesul în sălile de judecată sau la Poliţie, în spitale sau la morgă sau în budoar (până atunci spaţii tabu, ferite de ochiul marelui public), ea e percepută şi ca un producător de vulgaritate, de dezordine, ca o gură indiscretă, de proastă calitate, şi ca un mesager al răului. Pentru oamenii de secol 19, cele mai multe gazete erau cum sunt pentru noi diverse programe de televiziune sau o parte a forumurilor: le aduc în faţa ochilor mizerii, urâţenie, sânge, violenţă de nedescris, obscenitate, permit ca persoane demne de respect şi cu adevărat de valoare, din cele care se nasc o dată la un secol, ca Maiorescu, de pildă, să fie mânjite de inşi anonimi în diverse feluri, atacate, caricaturizate, iar vorbele şi faptele lor să fie răstălmăcite.
Cum arată un ziar din secolul 19? Ceea ce uimeşte e cantitatea de informaţie care încape în el. Celebrul The Times londonez are, în preajma anului 1900, 14 pagini uriaşe, scrise cu corpuri de literă atât de mici (10 şi chiar 8), încât ca să le parcurgi pe toate îţi trebuie cu siguranţă întreaga zi. Nu e de mirare că în toate filmele englezeşti despre epoca victoriană şi edvardiană bărbaţii sunt pierduţi, de la breakfast până la culcare, în imensele pagini ale acestui ziar. Dar şi ziarele româneşti, de pildă Timpul, fondat în 1876, al cărui titlu şi model este probabil inspirat chiar din mai bătrânul Times, are articole nesfârşite, scrise cu litere mărunte, astfel că nu degeaba jurnaliştii anunţă că încetul cu încetul gazeta înghite cartea.
Caseta redacţională lipseşte din aceste ziare, doar uneori e trecut directorul sau fondatorul. Peste 90% din articole sunt, în secolul 19, nesemnate, restul se dau cu pseudonime abreviate, anagramate sau, mai des, nume fanteziste şi pliate pe textul scris, pe împrejurarea scrierii lui, pe stilul lui. Rarisim apare numele real, de obicei doar la bucăţile literare publicate pe prima pagină. De ce nesemnate? Pentru că meseria de gazetar era, în unele familii bune, chiar mai ruşinoasă decât cea de poet şi, pe de altă parte, pentru a-şi apăra independenţa sau chiar agresivitatea opiniei. Hasdeu este între cei dintâi care-i critică pe ziarişti: „Câteodată, publicistul stigmatizează, în termeni fulgerători, demoralizarea ţării, corupţiunea funcţionarilor, abuzurile administraţiunei etc. etc... Citindu-l, ai crede că vorbeşte un Catona, că auzi pe un Socrate, că vezi pe un Brutus. Dezamăgeşte-te! Ziaristul nostru, el însuşi e înoroiat în viţiuri, e scăldat în corupţiune, e înecat în abisuri!”ii După care remarcă filozofic că publicistul pretinde altora să fie buni, fără ca să i se pretindă şi lui acelaşi lucru. Ce-i drept, la oamenii simpli, fără studii, titlul de gazetar impune, iar gazetele sunt noile „evanghelii”, care, chiar fără voia lor şi crezând uneori în bine, îşi învaţă cititorii semeţia şi împroşcarea cu noroi. Dacă până la 1900 femeile practică rar această meserie sau o fac, asemenea Mariei Rosetti, în reviste dedicate mamelor şi copiilor, începând cu primii ani ai noului secol, ele semnează articole bine scrise în ziare de mare tiraj, deşi pe o singură chestiune care se numea în epocă „problema femeii”.
Prin constante referiri la meseria lor, la binele pe care îl fac, precum şi prin pledoarii publice pentru drepturile lor, pentru o avantajoasă lege a presei, jurnaliştii îşi câştigă pe zi ce trece un statut privilegiat, un nimb şi, mai important decât asta, capătă conştiinţă de sine. Îşi fac sindicat şi-şi strigă nu numai drepturile, ci şi pretenţiile. La 1907, când apare la noi primul anuar al „presei române şi al lumei politice”, dovedind că între cele două puteri e o legătură reciproc avantajoasă, gazetarul şi-a dobândit deja un loc în societate. În anul 1908iii, se ajunsese la 657 de publicaţii inventariate, ziare şi reviste, în limba română şi în limbi străine, în ţară şi în afara ţării (589 în ţară). Sunt grupate pe categorii:
27 administrative
91 economice
37 enciclopedice
9 juridice
36 literare
26 medicale
11 militare
10 pedagogice
219 social-politice
10 ştiinţifice
15 sportive
7 teologice
20 umoristice
Restul – diverse: de artă, industriale, comerciale, „bibliotecărie”, modă etc. Exista, de pildă, o revistă numită Jaful petrolifer, „ziarul intereselor petrolifere”, sau alta, Muntele de pietate, „organ oficial al caselor privilegiate de împrumut pe amanet din România”. Ziarele propriu-zise (social-politice) găsesc cel mai uşor finanţare şi sunt, după cum se vede, cele mai numeroase, dar impresionează şi numărul destul de mare al revistelor medicale, economice sau sportive, deşi sportul era la început: alergări de cai sau curse cicliste şi patinaj. Capitala are cele mai multe publicaţii: 250. Ziare zilnice nu sunt decât 17, dintre care întotdeauna au contat doar vreo 5. În limbi străine apar, într-o Românie cosmopolită: 4 ziare franţuzeşti, 3 nemţeşti, 2 ungureşti, 1 evreiesc, 1 grecesc.
O primă globalizare se produce prin presă, în secolul 19, mai ales în ultimul sfert de veac. Oamenii respiră în acelaşi ritm, se lasă înfioraţi de aceleaşi poveşti, visează la acelaşi viitor, caută soluţii aceloraşi probleme, de pildă gripei spaniole sau influenzei, Garibaldi nu-i doar eroul italienilor, ci şi al întregii Europe, „nemuritorul” Gambetta nu e doar în ziarele din Franţa, ci şi în cele din Suedia sau Italia, iar Jack Spintecătorul nu-i tulbură numai pe londonezi, ci deopotrivă pe bucureşteni. Veştile dau năvală din toate părţile lumii şi mereu cea mai recentă e şi cea mai atrăgătoare.
Se trăieşte cu viteza gazetei. Moda vestimentară trece, prin desene, graniţele, cu viteza gazetei şi dă un aer comun doamnelor şi domnilor de pe tot întinsul bătrânului continent, invenţiile pătrund în lume cu viteza gazetei, cutremurele, ştirile politice sau mondene, atentatele, mai puţin rare decât s-ar crede, ajung în locuinţa burghezului odată cu ediţia de dimineaţă sau de seară a ziarului. Aşa cum au ajutat la victoria romanului, burghezii ajută şi la impunerea presei. Ceea ce înainte avea o continuitate organică şi discretă este acum împărţit în porţii zilnice, după cum încape în paginile ziarului la care eşti abonat sau pe care îl cumperi de la vânzătorul ambulant. Prin intermediul acestuia din urmă şi al strigătelor lui, ştirea îţi întrerupe mersul pe stradă, te agaţă, te obligă s-o iei în seamă. Ai sau nu poftă de ea, te ia în posesie. Şi cu cât se vinde mai bine ziarul, graţie unei catastrofe strigate în gura mare, cu atât le merge mai bine ziariştilor, deci gazetarii iubesc catastrofa şi urăsc zilele calme. Se inventează ştiri, când, mai ales peste vară, e secetă, „morte saison, calme plat” (ca în Oribilă stagnaţiune), într-atât de mare e nevoia de a umple paginile cu ceva, iar aceste ştiri false se numesc „canard”. Caragiale explică etimologia, de fapt istoria termenului apărut în presa franceză. Numeroase texte din epocă vorbesc despre chinurile gazetarilor de a-şi găsi un subiect bun: unii recurg la absint, alţii la capuţiner, iar mulţi la cea mai bună soluţie, gazetele colegilor. De aceea caricaturile epocii îi prezintă pe ziarişti cu foarfeci uriaşe alături. [...] Presa a dat cea mai mare lovitură tihnei, echilibrului, iar efectul pare a fi definitiv. În Bucureştii lui Carol I, la fel ca la Viena sau în orice mare oraş, presa e adusă şi în locurile destinderii, în localuri, berării sau restaurante. „Băiatul”, adică vânzătorul de ziare, e aşteptat cu ediţia de seară, iar dacă se întâmplă să fie un moment zbuciumat, muşteriii i-o smulg din mână. Acest canal de transmisie are adesea paraziţi, „zgomote”. Termenul e întrebuinţat în epocă pentru „zvon”. De nenumărate ori o ştire dată într-o zi e dezminţită sau corectată în săptămânile următoare, dar ce folos, urma lăsată în sufletele cititorilor rămâne, fiorul unei noutăţi de senzaţie e mai mare decât dezamăgirea că n-a fost, de fapt, decât un fleac sau o furtună într-un pahar cu apă. Apoi se mai întâmplă ca două ziare să se contrazică în mod evident sau chiar ca acelaşi ziar (şi uneori în acelaşi număr) să spună lucruri diferite. Cu atât mai bine: oamenii au de ce să se agite citind, rutina este fărâmată.
Ziariştii nu se sfiesc să-şi schimbe radical opinia. Înaintea lui Caragiale, o remarcă Hasdeu: „A fi ziarist este a fi acelaşi om în cursul unei singure zile; căci cuvântul ziar se trage din cuvântul zi. Din dată ce a trecut o noapte la mijloc, ziaristul îşi schimbă faţa: ceea ce ieri a fost alb, devine negru; da se preface în nu, marele Cuza se transformă în tiranul Cuza, ilustrul Kogălniceanu se transformă în trădătorul Kogălniceanu... O noapte la mijloc, nu mai mult!”

(Din volumul Lumea ca ziar. A patra putere:Caragiale, cu 248 de reproduceri inedite in curs de aparitie la Editura Humanitas)


i. Apud I. Grămadă, „România Jună” din Viena (1871-1911), monografie istorică, Scrisori şi telegrame inedite din arhiva societăţii , Arad, Editura Societăţii „România Jună”, 1912. Acelaşi text cu minima modificare a lui DV. în Dv. se găseşte şi în I.L. Caragiale, Opere VII, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, 1942, p.355.
ii. B.P. Hasdeu, Ziarele în România, în Satyrul , 13 febr. 1866, apud I. Hangiu, Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicţionar cronologic, vol. I, 1790-1916, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2008, p. 236.
iii. Anuarul presei române şi al lumei politice, 1909, anul al III-lea, dir. proprietar Gr. Grigoriu-Rigo.
iv. B.P. Hasdeu, loc. cit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara