Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Lumea lui Edgar Papu de Mircea Anghelescu

Edgar Papu, Memorii dintr-un secol. Ediţie îngrijită, adnotată şi notă asupra ediţiei de Vlad-Ion Pappu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015, 472 pag.

Edgar Papu ne-a predat literatura universală în ani dificili, venind la sfârşitul unei epoci dominate de marii profesori ai Literelor bucureştene: de G.Călinescu, incomod întotdeauna, care a revenit în Facultate pentru o serie de cursuri speciale târziu, când eram în anul IV sau V şi locurile în amfiteatru se ocupau cu un ceas înainte de ora fixată, de Alexandru Rosetti, pe care l-am cunoscut doar la Laboratorul de fonetică, pentru că, făcând limbi străine, nu l-am avut profesor direct, şi de Tudor Vianu, care a ţinut doar primele două cursuri de Literatură universală când eram în anul I, în 1957-1958.

A continuat cursul fostul său asistent, profesorul Edgar Papu, al cărui jurnal şi epistolar de familie a apărut recent, publicat de chiar fiul său, publicistul şi gazetarul Vlad-Ion Pappu. Este un bun prilej pentru a zăbovi o clipă asupra acestui profesor şi erudit eseist cu alură de călugăr franciscan, care-şi preda cursul aşezat la catedra marelui amfiteatru, privind mai bucuros spre tavan decât spre sală, inspirat de o combustie conţinută şi puţin aplecat spre un auditoriu care-l urmărea cu oarecare dificultate vorbind despre minnesängeri şi despre Petrarca.

În 1957, Edgar Papu era un profesor puţin cunoscut pentru noi, dar avea aureola celor „vechi”. Era, în primul rând, autorul monografiei despre Giordano Bruno, apărută cu zece ani în urmă, şi care se mai putea găsi la anticariat: peste emblema Editurii Fundaţiei Regale se aplicase o etichetă cu titulatura nouă: Editura Aşezămintelor pentru cultura poporului. Probabil că exemplarele tipărite într-un an agitat n-au fost difuzate decât în acest mod, prin anticariate, pentru că volumul a căzut într-un „vid ideologic”, concurat de o publicistică agresiv propagandistică şi n-a fost niciodată recenzat; după Cronologia vieţii literare româneşti, singurele menţiuni ale cărţii sunt din 1948, pur nominale, într-un bilanţ general al anului precedent din „Dreptatea nouă”, din ianuarie, şi un simplu anunţ al apariţiei în „Adevărul” din 6 mai. Oricum, cartea nu se regăsea în bibliografia cursului său; profesorul era discret, fără magnetismul lui Vianu, şi probabil apăsat de suspiciunea poliţiei politice în acei ani dramatici de după revoluţia din Ungaria. Era de pe atunci urmărit de Securitate, cum aflăm din notele editorului la acest volum, şi a şi fost arestat în decembrie 1961, rămânând în închisoare doi ani şi jumătate pentru „complot antistatal”, o acuzaţie obişnuită pe atunci pentru intelectualii care discutau oarecum deschis şi cu naivitate despre ce se va întâmpla „după”, adică după revenirea ţării la normalitate.

După eliberarea deţinuţilor politici, în 1964, Papu a reluat urcuşul de la început, căutând să obţină întâi o „reabilitare” politică, dreptul de a publica în presa literară, colaborări la edituri etc., pentru a putea cere, abia atunci, o reintegrare la catedră. Această dificilă perioadă, dar şi plină de entuziasm pentru a fi putut să revină la masa de lucru, între cărţi, să publice, adică la viaţa normală a unui intelectual, se reflectă în fragmentele de scrisori din anii 1964-1965 către soţia aflată la Sinaia. N-a avut satisfacţia revenirii la catedră, aşa cum ar fi trebuit s-o aibă, dar este cuprins de o adevărată frenezie a exprimării tuturor lucrurilor gândite şi dospite în anii de acumulări fără posibilitatea de a le publica atunci. La început, este preocupat să răspundă tuturor solicitărilor, referate externe, lecţii la Universitatea populară, verificări ale unor traduceri şi traduceri dificile, precum cele din Cervantes, recenzii şi articole în presa literară, care să dovedească revenirea sa în publicistică, prefeţe. Încet, apariţia primelor volume de după „reabilitare” marchează o prezenţă devenită inconturnabilă în viaţa culturală despre care scrie soţiei, cu speranţă şi încântare („entuziastnaiv” îl caracterizează hârşitul Valentin Lipatti într-o scrisoare către Vianu). Acum îi apar însă cărţile sale de maturitate, într-o cadenţă care reflectă jubilaţia unui moment de împlinire îndelung pregătit şi amânat de cauze absurde: Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare şi Din luminile veacului, în 1967, Feţele lui Ianus, în 1970, şi mai ales Poezia lui Eminescu, în 1971, după care urmează Evoluţia şi formele genului liric în 1972, Barocul ca tip de existenţă şi Din clasicii noştri, ambele în 1977 etc.

Cartea despre Eminescu (de mai multe ori reeditată, inclusiv în 2005, tot de fiul profesorului) este, probabil, şi cea mai „utilă” în perspectiva cercetării literare din ultimele două decenii pentru că, asemeni cărţii lui Negoiţescu, propune şi argumentează un alt principiu cuprinzător al liricii eminesciene, absolutizând principiul erotic în care vede elementul iniţial, germinativ, al existenţei sale în lume. Cel mai bine o spune Alexandru George, într-o cronică din aceiaşi ani întunecaţi, în care discuţia literaturii ocupa o mare parte din timpul cititorului obişnuit: „autorul posedă, ca şi Tudor Vianu, în afara unei uşurinţe excepţionale de a se mişca în lumea ideilor generale, o propensiune spre observarea amănuntului semnificativ sau a aceluia căruia i se poate da o semnificaţie nouă”. Unul dintre acestea, aflat la baza studiului, este că Eminescu „întreţine cu lumea un raport erotic, elementele cosmice având capacitatea de a stabili legături nu atât între ele, cât cu omul, creaţia acestuia devenind un act de procreaţie. Natura lui Eminescu e plină de chemări erotice” etc. Încercările sale de a structura în cărţile acelei epoci o viziune unitară asupra evoluţiei literaturii, în care formele „deschise” (barocul, romantismul) concură şi alternează cu cele „închise” (clasicismul, realismul), pun la lucru o imensă cunoaştere a textelor şi o capacitate de a gândi fenomenele la scară europeană, neobişnuită în epocă: „Această deosebire dintre formele închise şi cele deschise constituie mai mult decât un punct de plecare, este o idee plină de consecinţe (...) în care originalitatea nu e câtuşi de puţin pusă în dificultate de erudiţie”, spune N.Manolescu într-o cronică din 1981, mărturisind că „ceea ce m-a atras întotdeauna în critica lui Edgar Papu a fost tocmai înclinaţia ei către ingeniozitate şi originalitate (uneori bizară) pe un fond de seriozitate erudită în spirit Vianu”.

Mai interesante decât notaţiile rezervate din puţinele jurnale rămase sunt portretele din grupajul memorialistic intitulat Memorii dintr-un secol (p.94-424), în care interesul cade pe profilurile unor contemporani din lumea universitară şi mai puţin pe documentul autobiografic, ocultat din discreţie: capitolul Închisoarea conţine doar o poezie alegorică, Amintiţi-vă de Saadi, pentru că „A fost prea tristă temniţa pentru mine şi nu mai pot suporta să o evoc în mod special...” (p.245). În portrete însă, spiritul de observaţie şi darul de a surprinde câte un detaliu caracteristic, descrierea somatică sau a comportamentului gestual, deplin evocatoare, sunt completate de speculaţia unei reconstrucţii care nu ezită să împingă conturul personal până către dimensiunile unei tipologii etnice. Cazul cel mai interesant este cel al lui Nae Ionescu, căruia Papu i-a fost student, comparat cu Paşadia, cu „o faţă prelungă, foarte smolită, extrem de expresivă... perfect adecvată la bogatul păr negru”, dar cu „ochii de culoare neînchipuit de deschisă [care] aveau într-înşii puteri fascinante”. La cursul său, spune fostul student încă sub imperiul impresiei, „am fost pentru prima dată... pătruns de un conţinut al sublimului”. Însăşi existenţa lui era un nod de contradicţii pe care părea să le concilieze, „una din cele mai complexe şi mai misterios contradictorii personalităţi cunoscute de mine” pe care o apropie de aceea a lui Maritain; profesorul român ducea însă „o existenţă incomensurabil mai echivocă decât viaţa atât de clară, apropiată de sfinţenie” a neo-tomistului. Acest spiritualist ortodox, observă cu dreptate fostul învăţăcel, „are totodată şi înclinaţii, ba chiar calităţi de economist laic, ştie să facă avere şi o şi face” şi adeseori „se abate de la dreapta măsură creştinească”, spune Papu referindu-se la prefaţa scrisă la romanul lui Sebastian. Şi contradicţiile continuă: „doctrinar legionar”, dar „pe de altă parte implicat în aventuri cu doamne din înalta societate”, cu o sinceră şi neşovăielnică credinţă creştină, totuşi, el „formulează o atât de nouă, de valoroasă, de originală concepţie ce face dintr-însul unul din cei mai mari filosofi ai noştri”. Iar răspunsul la nevoia de a găsi un „centru”, un „ax” al acestui om „multidotat” este că „Nae Ionescu a fost un cuceritor pe toate planurile”, dar că, asemenea „străinului” lui Camus, acţiona orbeşte, ceea ce i-a fost fatal în sens propriu: i-a adus moartea. Nu radiografia însuşirilor lui Nae Ionescu, sau descrierea unui traiect în care vede „un mister specific românesc” par preţioase aici, ci mărturia receptării unei personalităţi de acest calibru transmisă aproape în transă, cum a fost receptată cu patru decenii în urmă, după atâtea şi atâtea răsturnări istorice. Impresia rămâne nu numai copleşitoare, ci şi proaspătă, marcată de o fascinaţie care nu-şi are rădăcinile în raţiune, ci în ghemul originar de contradicţii ireductibile: adică de nezdruncinat. Puţine schiţe de portret aduc aceeaşi temperatură a amintirii, poate cea a lui Nichita Stănescu, a cărui poezie o cunoştea şi o comenta cu fineţe, sau episoade din cele ale lui Tudor Vianu, Mircea Eliade, Ion Frunzetti sau Virgil Bogdan.

Mai mult decât interesul direct pentru biografia lui Edgar Papu şi pentru istoria zbuciumată a parcursului său într-o lume care a căutat şi uneori a reuşit să-l utilizeze în cauze derizorii (vezi protocronismul), decât interesul unor semnalări şi informaţii privindu-i pe contemporani, valoarea volumului de documente autobiografice stă în caracterul său exemplar: consemnând discret, dar cu funciară onestitate întâmplările şi reacţiile sale, gândurile şi frânturile de caracterizări referitoare la mica, dar mult încercata lume a universitarilor şi intelectualilor din anii ’50-’60 deschid o mică fereastră spre o lume necunoscută cititorilor de astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara