Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Lumea lui Ochi de Simona Vasilache

Când am deschis Cartea pisicii, de Cristian Teodorescu (Polirom, 2017), aveam în minte bestseller-ul lui James Bowen, Lumea văzută de Bob (tradus tot la Polirom anul trecut). Adică o poveste simplă și înduioșătoare despre cum un om cu necazuri și un motan de pripas își schimbă unul altuia viețile. Mă înșelam.
Cartea pisicii conține 55 de proze scurte, de două pagini în medie, lipite laolaltă printr-un povestitor comun, pisica numită Ochi, fiindcă mărăcinii din câmpul unde a fost abandonată au lăsat-o chioară (în treacăt fie spus, se putea imagina o explicație mai spectaculoasă a teribilei infirmități, dar să nu fim cârcotași). Culeasă de pe marginea drumului de Daniela și de fiul ei mai mare, e adusă în apartamentul familiei Teodorescu, laolaltă cu alte mâțe și cățelușe și cu amintirile despre foștii locatari patrupezi, într-un timp, peste douăzeci. Ochi învață să scrie la computer (nefericită găselniță!) și începe să dea seamă despre ce vede în casă, prin vecini și la televizor. Însă pisica nu are nici umor, nici imaginație, nici vervă, nici nouă vieți în care să fi trăit mai multe, ca să intre mai adânc în subtilitățile lumii. Analiza ei, în care ar fi fost numai bun un dram de cinism, lipsește, la fel și opiniile, trebuind să ne mulțumim cu platitudini dintr-o viață de familie obișnuită. Când forțează fantasticul, vorbind, pe căi știute doar de mâțe, cu pisica Papei, cu motanul lui Trump, cu cotoiul unui spion sau cu pisica... Elenei Udrea, efectul e mai degrabă ridicol.
Dacă pisica ar ști, cu adevărat, să povestească, material este, în decupajele pe care le face, dar e prost croit. De pildă, din evocarea unui Revelion din Epoca de Aur ar ieși o tabletă pe cinste, dacă pisica, atrasă de anecdoticul facil, n-ar da rasol: „N-a verificat dacă Ritza nu lăsase cumva fire din blana ei în acel neasemuit produs care poate fi consumat și ca o ciorbă groasă de porc, cu mult usturoi, dar și ca o ciudățenie care tremură când bagi furculița în ea, după care pare neatinsă. Căci, atunci cînd s-a măritat cu dl Ticu, viitoarea lui doamnă avea aceeași problemă ca piftia pe care a pus-o din nou la încălzit.” Lasă că expresia era cu ciorba, nicidecum cu piftia, dar din ceea ce se vrea a fi, în finalul povestirii, un clin d’oeil subtil iese o poantă căznită și răsuflată.
Și mai penibilă e biata mâță (castrată!) când încearcă să priceapă relațiile de cuplu, la oameni: „Oamenii au un talent de neînțeles de a se păcăli singuri cu mâncărurile lor. Se pot preface că mănâncă carne (sic! – n.m.), deși se mulțumesc cu alte alea. Dar, din cîte am auzit, tot ei, care intră zilnic în călduri, sînt în stare să se înșele de unii singuri. Bărbații cu femei de cauciuc sau cu mâinile lor, iar femeile cu tot soiul de instrumente care seamănă mai mult sau mai puțin cu sculele bărbaților de ispravă. Daniela se păcălește în zilele ei de post cu mâncăruri detestabile, dar nu duce păcăleala până întracolo încît să-și caute mulțumirea în instrumente care să țină locul unei puțici adevărate puse pe treabă. Iar Cristian, din cîte mi-am dat seama, seamănă (sic din nou!) cu cotoii pentru care numai o singură pisică intră în călduri.” Și Gâgă o spunea mai bine!
Sunt de menționat ilustrațiile lui Mardale, color (de altfel, tot volumul e tipărit pe hârtie lucioasă, în condiții grafice cum nu vedem la tot pasul), multe dintre ele reușite, cerând să fie susținute de un altfel de text. Păcat că pisica lui Cristian Teodorescu nu e ceva mai talentată. Asta e, cine se aseamănă se adună.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara