Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Lumi pe sfîrsite de Mariana Neţ



Jeremiadă
1.
Sfîrsitul lumii e sfîrsitul iluziilor sau, mai rău, al sperantelor. E blancul absolut sau întunericul. Extremele care te fac să te însurubezi steril în tine si să nu mai vrei, să nu mai poti, să nu te mai intereseze. Totală abulie. Divine apathia, divine athambia, divine aphasia... Fandacsia-i gata. Totusi încă n-am ajuns acolo fiindcă mai avem cultura. Mă întreb doar cîti si dacă.
O lume se termină atunci cînd nu mai întelege valorile aceleia aflate pe locul penultim într-o cronologie mereu discutabilă. Astăzi mai pricepem, cît-de-cît, ce e un gentleman, însă nu mai stim (nu mai simtim) ce e onoarea cavalerilor. Prea putini 'ntelegem finalul lui Don Carlos. Si e limpede că tocmai pentru asta sîntem condamnati în, de si la fel ca lumea în care trăim prin accident. Jeder stirbt fuer sich allein, adică pre limba lui.
Relativ de putină vreme, Elinor Schaffer citează părerea conform căreia "Practic nu există nici un fel de scenariu despre sfirsitul lumii, în care întreaga creatie să se termine''. Teoria catastrofelor, cum stim, prevede resturi. În realitate, o parte a creatiei continuă, dar într-o cu totul altă lume. Si realitate.
Apocalipsele sînt criptice, deci nu scriu despre ele, despre antichristi si despre Judecata de Apoi, ci despre sfîrsitul lumii noastre si al altor lumi. Căci infernul nu sînt ceilalti. Simptomatic, chiar si cartea pe care a editat-o Malcolm Bull se referă la sfîrsiturile lumii. Ale lumilor , as zice eu.
Poetii sînt falsi profeti, s-a spus mereu. Si totusi. Nouă, celor care, în principiu, respingem ceea ce se cheamă, Realpolitik, ce ne rămîne? Niste rămăsite ale zilei, după ce-am pierdut aproape toate diminetile. Poate n-ar strica dacă am vedea odată cum. De dragul jocului.

2.
Cum putem vorbi despre sfîrsit, dacă nu stim începutul? De unde să numărăm? Ad urbe condita? Iar în ceea ce priveste anul 1 A.D., stim că a fost stabilit mult ulterior. Iar la anul zero nu s-a gîndit nimeni, desi î.e.n. se socoteste în sens invers, către minus infinit, dar se numără spre noi, pornind de la un ipotetic minus infinit.
Si chiar anul 1 e nesigur, adică valoarea absolută a semnificatiei sale. S-a născut oare Iisus chiar în anul 1 sau poate ceva mai devreme? Să admitem, prin conventie, că-n anul 1. Dar să nu uităm că si aici există precursori sau înainte-mergători. Platon si Aristotel, pe-o filieră, profetii din Vechiul Testament pe alta...
Lumea e în cruce, si asta se stie. Axa verticală duce-n jos, spre iad, iar în sus - spre Dumnezeu. Axele sînt perpendiculare, dar pe ce? Pe "al treizeci si unulea an al domniei lui Octavian Augustus", cum am învătat în clasa a cincea?
Pe orizontală, timpul oscilează între începuturi nebuloase, pierdute într-un illo tempore multicolor si divergent si sfîrsitul mereu altfel si altcînd proiectat.
Dacă si momentul începuturilor e nesigur, cum putem să stim, cu certitudine, cînd e sfîrsitul? "Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl." (Matei 24, 36)
Cît priveste spatiul, aparent e simplu. E crucificat spre cele patru zări. Meridianul zero cade perpendicular pe Ecuator. Sau asa credem, aici, printr-o conventie si de aceea sîntem condamnati la socuri. Acum cîtiva ani, în Statele Unite, am văzut un planiglob (încă o conventie, de vreme ce, pe cît se pare, Pămîntul e oarecum sferic) conform căruia Americile se aflau în centru, iar Africa si Eurasia erau tăiate în două si plasate la extremităti.
Oricum, unde se situează lumea spatial? Între cer si iad e purgatoriul catolic (ceea ce ar justifica partial convingerea, de multi împărtăsită, că totul se plăteste ici-bas). Sau, mai sigur, e un limb perpetuu.
Eternitatea o purtăm (sau o putem purta) în noi; la fel si prăbusirile. Dar dacă microcosmosul e o mise-en-abîme a macrocosmosului (ceea ce putem traduce si prin faptul că prăpastia ne e predestinată), înseamnă că si catastrofele si vesnicia există si independent de noi si în afara noastră. Cum altfel? Nici o înăltare a omului (chiar dacă, poate, s-ar impune, mă tem că nu-l pot scrie totusi cu majusculă initială) nu implică o aplatizare a cosmosului. Dimpotrivă.
Dar să lăsăm timpul si eternitatea si să revenim în spatiul terestru. Unde toate drumurile duc la Roma. La începuturile acestui mileniu, Roma s-a mutat, pentru un timp, la Avignon (dar stim că, în vremurile acelea, regii Frantei erau blestemati). După altii, ea s-a deplasat, succesiv, în Bizant, la Moscova... de fapt însă Cetatea a rămas eternă. Roma a fost totdeauna Roma, chiar dacă a revenit mereu la Roma.
Dar pe cine mai interesează astăzi Roma? Astăzi toate drumurile duc la Washington, D.C., iar Kristeva se întreabă, în Samuraii-i autobiografici, unde va fi Ierusalimul anul viitor.
Acestea (si multe altele ce s-ar putea adăuga) fiind zise, cred că profetia lui Malraux începe să prindă contur: Secolul XXI va regăsi o viziune medieval-renascentistă asupra lumii sau va fi cu totul altceva. O cu totul altă lume. Asta se va fi sfîrsit demult. Cîndva.

3.
Catedralele si Cruciadele, deplasările pe verticală si pe orizontală, sînt aproape simultane. Datează din jurul anului 1000. Usoara antecedentă a catedralelor, a drumului în sus, spre absolut, spune multe (poate că spune chiar totul) despre omul medieval. Tot astfel cum persistenta pînă azi a catedralelor spune mult (desi nu totul, căci pe cei mai multi nu-i mai interesează) despre umanitate în general.
Trecerea din Evul Mediu spre Renastere o mijloceste Dante. Care a fost în toate lumile de dincolo si scrie despre ele. Doar asa se poate asigura o continuitate fără de rupturi dramatice. Evul Mediu curge firesc în Renastere, care reprezintă apogeul.
Apoi colonistii au plecat spre Lumea Nouă. Doar că n-au descoperit-o, ci au inventat-o prin distrugere.
Cu vreo sută de ani mai tîrziu, Miranda exclama O brave new world. Declinul spiritului Renasterii si al Renasterii în spirit începe fix atunci cînd, radiind de încîntare, Miranda rosteste această frază. Nu degeaba o face Ciulei ca, spunînd asta, să îi ia de mînă pe Antonio si Sebastian. Nu e vorba de o ironie ieftină, nici n-are cum. E un adevăr. E ceea ce se întîmplă în acel moment.
Miranda alege Lumea nouă.
Si Prospero o alege. Căci nu-i mai ajunge nici "regatul strîmt al bibliotecii", nici magia prin care l-a dominat, fiind totodată dominat. Si-si îngroapă cartea. Prospero revine în Milanul său (cuvîntul e în text, iar sublinierea în spectacol), unde chiar dacă urmează să citească (lăsînd să domnească generatia tînără, cum i-a sugerat Alonso într-o scenă anterioară), Prospero îsi trăieste propria postmodernitate. Lumea Veche, adică modernă, a bibliotecii, s-a sfîrsit din nou. În Milanul său, "tot al doilea gînd" al ducelui cel nou si vechi "va fi spre moarte".
Mai tîrziu, în anul regicidului, Revolutia franceză stabileste, tot post festum (halal festum) să numere timpul de la 1. Se revine, pentru scurt timp, la formulele de adresare si la unele functii administrative ale Romei antice. Nu întîmplător. Tot asa cum nu întîmplător Ludovic al XV-lea pare să fi profetit potopul de după sine. Cam atunci a început sfîrsitul. Începutul.
Iar Marat, tot fără să-si dea seama, încearcă, la rîndul său, să asigure un fel de continuitate. Paralel cu declansarea si perpetuarea iadului, el scrie romane proaste în mansarda sa.
În rest, Einstein e fiul lui Darwin si nepotul lui Diderot. Însă nici iluministii - cu sau fără Enciclopedie - nu sînt generatie spontanee. Eu cred că se trag din niste iezuiti generici.
4.
Pentru Prospero, după cortină, postmodernitatea este singura scăpare si probabil că o stie. Mutarea focalizării de la Dumnezeu la omul-demiurg, operată în Renastere - si, din nou ambiguu, pregătită chiar de Dante după ce (scrie că) s-a întors din Paradis - a fost oarecum licită, pentru că Renasterea a dat cîtiva titani (scuzati cliseul) de neegalat vreodată si pentru că a descoperit legile perspectivei, care ne-au schimbat fundamental perceptia despre lume. Pe de altă parte, tocmai în această schimbare esentială de accent găsim germenii exacerbării eului din Romantism, ai atomizării stiintei în secolul al XIX-lea si ai individualismului acerb (justificat prin asa-zisa descentrare) din zilele noastre, oricare ar fi ele.
Nu mai putem continua asa sau curînd nu vom mai putea. Fundamentalismele ne dovedesc cum clivajul este sau va fi prea mare. Dacă avem timp să dispărem pe cale naturală sau se va produce un cataclism (dar de ce s-ar mai produce?), vor vedea cei ce vin după.
Nici pentru noi nu cred că ar fi profitabil dacă am supravietui la infinit, fie într-o decadentă din ce în ce mai accentuată, deci morbidă, fie într-o încremenire de muzeu. Oare cum ar arăta acum atlantii? Fără îndoială, desueti si prăfuiti ca orice utopie.
Ar mai fi, măcar în teorie - tertium datur - minimum o cale. Multi o pun în practică si, pînă unal-alta, eludează tragediile.
Să joci toate rolurile ce-ti sînt date cu distantă brechtiană, să nu-ti pui prea mult si prea multe probleme si să nu te legi prea tare de valori. În acest fel, le poti abandona fără prea mari regrete si le poti îmbrătisa, moderat entuziast, pe celelalte, ce se vor schimba la rîndul lor.
Asa treci prin lume cu o oarecare elegantă wildeană (dar si Wilde a contribuit, în multe feluri, să se termine o lume), nu lipsită de un dram de farmec si de o fărîmă de autoironie. Dar si cu un maxim de profit.
Elegant pînă la capăt (prin urmare, raisonneur ratat?), Wilde ne-a lăsat nouă profitul.