Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Luna de pe cer de Ioana Pârvulescu


Dragoste lucidă

Dacă oamenii din secolul 19 sunt atât de străini de noi este şi pentru că au deasupra capului alt cer. Ziua, cerul lor seamănă oarecum cu al nostru, e înalt, depărtat, şi numai păsările sau dirijabilul îi tulbură uneori transparenţa. Zborul îngeresc nu mai e la modă într-o epocă în care religia se vede înlocuită de ştiinţă, iar zborul omenesc rămâne mai ales în imaginaţia poeţilor şi a inginerilor, specimene de visători încă destul de înrudite. Oricum însă, după apariţia dirijabilului şi a balonului Léonei Daré din Cişmigiu, cerul bucureştean al femeilor cu rochii lungi şi al bărbaţilor cu pălării tari începe să fie accesibil ziua.

Ceea ce este însă cu adevărat misterios şi aparţine unei alte lumi e cerul de noapte. Misterul se datorează în întregime Lunii. Ea a adunat toată poezia nopţilor omenirii, toată recunoştinţa muritorilor cărora le-a luminat drumurile pe pământ şi pe apă, toată admiraţia lor pentru că e zeiţă, pentru că e regină, pentru că e, mai ales, "Lună între stele". În 1858, americanul W.C. Bond, directorul Observatorului de la Harvard, realizează prima fotografie a Lunii, lucru care, dintr-o dată, dă o lovitură artiştilor: obiectul estetic se transformă în obiect ştiinţific. Dar fotografia lui Bond nu e cunoscută decât într-un cerc restrâns şi Luna rămâne "stăpâna nopţii" şi interlocutoarea privilegiată a firilor melancolice. Pentru poeţi Luna e tot la princesse lointaine, amorul imposibil. O iau în stăpânire doar prin rime bine îngemănate, o visează ziua şi o admiră, de la distanţă, noaptea, o idealizează, o idilizează, o personifică, o compară şi o laudă deşănţat. Îţi poţi imagina orice despre ceea ce se întâmplă pe Lună, mai ales pe faţa ei nevăzută, îţi poţi imagina orice despre peisajele ei mirifice, despre decorurile ei tropicale sau pastorale, îţi poţi închipui că acolo este raiul, este locul unde se arată Dumnezeu. Mai mult de-atât poeţii nu-şi pot imagina.

Mai mult de-atât îşi pot închipui însă oamenii de ştiinţă, care au o cu totul altă Lună în minte şi în cuvinte. Un spaţiu tangibil, deşi greu de atins, deloc paradisiac, ca un munte extrem de înalt, în vârful căruia trebuie neapărat să se înfigă steagul omului. Secolul exploratorilor, al descoperirilor şi al invenţiilor creează aşadar o Lună nou-nouţă, banală în realitatea ei, dar ispititoare prin faptul că e mult "mai aproape". Cel care a avut curajul să lanseze în lume, singur în faţa unui trecut greu de mituri, noua Lună a oamenilor, cea care va domina de-acum încolo cerul, declanşând o adevărată selenomanie, nu este totuşi un om de ştiinţă, ci un scriitor. Ambiţia lui e să scrie "romanul ştiinţei" şi pentru asta citeşte sistematic la Biblioteca Naţională din Paris şi se întâlneşte cu geografi, fizicieni, exploratori. Noul astru pus de el pe cer e destul de urât, dezbrăcat de poezie, un satelit cu mişcări de rotaţie şi de revoluţie, un obiect măsurabil şi de altfel măsurat: pe lăţime, pe-nălţime, de jur-împrejur, pieziş şi curmeziş. O sferă ascunsă sub zeci de calcule precise, un loc până la care omul poate ajunge, dar vai, pustiu, rece, lipsit probabil de atmosferă şi, în plus, plin de cratere. Iar omul nu va face drumul "de la Pământ la Lună" ca să descopere lucruri pe care nu le ştie sau ca să dea mâna cu seleniţii, ci doar ca să confirme deducţiile, afirmaţiile şi observaţiile astronomilor, adică tocmai lipsa aerului, pustietatea, răceala şi craterele. Este aproape o minune că Luna pe care Jules Verne o propune cititorilor în 1865, când apare romanul De la Terre ŕ la Lune învinge zeiţa milenară şi are un uriaş succes. Faptul se explică prin bulimia ştiinţifică a contemporanilor săi, dornici să înţeleagă totul, să dezlege vechile mistere, să cucerească necuceritul. Romanul este ca un colocviu pe tema zbor cosmic al oamenilor de ştiinţă ai momentului, ca o excelentă broşură de popularizare sau ca un almanah astronomic. Imaginaţia e minimă. Personajul principal nu e nici onorabilul J.T. Maston, "membru distins" şi secretar al Gun-Clubului american, nici Impery Barbicane, preşedintele clubului, cel care propune "mica experienţă" de a "împuşca" Luna, nici căpitanul Nicholl, care vede slăbiciunile proiectului, nici neîmblânzitul francez Michel Ardan care va urca primul în navă (în care e personificat celebrul Nadar, fotograf, dar şi aeronaut, contemporan cu Jules Verne) şi nici măcar Luna însăşi. Personajul principal al cărţii coincide cu personajul principal al secolului, mai ales în a doua lui jumătate: ştiinţa, Venere şi Madonă, sfântă şi artistă. Tocmai de aceea Jules Verne are un public atât de numeros. Oamenii sunt dornici să-şi cunoască personajul favorit cât mai de-aproape. Tot ce face scriitorul este să adune datele la zi din diverse discipline şi să le pună cap la cap. Geniul lui constă în a înţelege că ceea ce e posibil în teorie va fi cândva - curând, crede el, în circa 20 de ani - realizat şi practic. E drept că în privinţa amănuntelor e uimitor, dar nu din imaginaţie, nici din întâmplare, ci din puterea de previziune pe care o au întotdeauna datele precise: nava lui seamănă cu o uriaşă ghiulea de tun "cilindro-conică" (exact forma rachetei Apollo), este lansată "prin explozie" din Florida (şi explicaţia ştiinţifică a alegerii locului ţine strict de cauze astronomice), americanii sunt cei care iniţiază proiectul şi-l urmăresc cu entuziasm şi ambiţie. Desenele cărţii de la prima ediţie sunt credibile şi nu diferă prea mult de fotografiile reale, pe care stră-strănepoţii generaţiei care a citit De la Pământ la Lună le-au admirat un secol mai târziu. Yankeii sunt cei care vor să ia în stăpânire şi "acest nou continent al văzduhurilor" şi "să împlânte pe cel mai înalt pisc steagul înstelat al Statelor-Unite ale Americii". Iar la acest proiect - şi aici e poate singura utopie a lui Jules Verne - contribuie mai toate statele lumii, într-o unire a sacrificiilor băneşti pe altarul progresului. În capitolul al XII-lea este dată o listă a principalelor 22 de Bănci din lume, numite în genere după proprietarii lor, de la Rothschild din Viena, la Thomas la Chambre din Lima, trecând prin Petersburg, Paris, Stockholm, Londra, Torino, Berlin, Geneva, Constantinopol, Bruxelles, Madrid, Amsterdam, Roma, Lisabona, Copenhaga, Buenos Aires, Rio de Janeiro, Montevideo, Valparaiso şi Mexico. Pe locul al 16-lea, printre firmele bancare cărora, în ficţiunea julesverniană, li se adresează urbi et orbi preşedintele Barbicane, după Banca privată din Copenhaga şi înainte de Banca Mana din Buenos Aires, se află Marmorosch & Blanck din Bucureşti! În preajma lui 1865 bucureştenii şi banii lor erau în rândul lumii.


Luna românească

Însă Luna lor - nu tocmai. Luna românilor de la 1865 e încă departe de cea a oamenilor de ştiinţă, iar gândul de a ,împuşca" către ea cu un om închis într-un fel de ghiulea de tun, ar fi lăsat-o chiar şi pe Chiriţa cu gura căscată, deşi ea va zbura, câţiva ani mai târziu, în balon, pe modelul eroilor lui Jules Verne. Cu totul neştiinţific, oamenii de la ţară împuşcau totuşi cerul ca să alunge vârcolacii care le ,mâncau" Luna. În amintirile din copilărie ale doctorului Severeanu, născut în 1840, când începe pentru români epoca modernă, se află amintirea unei eclipse de Lună trăite la ţară în mijlocul unor oameni înnebuniţi de spaimă, dezlănţuiţi haotic ca în faţa unei haite de lupi: ,}ipau, strigau, dădeau cu ho şi cu huideo, trăgeau clopotele la biserică şi clopotele de la vite; trăgeau cu pistoalele, îngenuncheau şi făceau rugăciuni lui Dumnezeu să facă să fugă Vârcolacii, ca să nu mănânce Luna; m-au pus şi pe mine în genunchi şi plângeam, mă închinam şi mă rugam lui Dumnezeu să gonească Vârcolacii ca să nu mănânce Luna cea frumoasă". După trecerea ,pericolului", sătenii reacţionează la fel de sălbatic: ,După ce a trecut eclipsa, auzeam oamenii spunând, care mai de care, că el e cel care a speriat Vârcolacii, pentru că clopotul lui sau puşca altuia a speriat dihăniile să nu mănânce Luna şi că, dacă nu ar fi fost ei să tragă clopotele de la biserică, să pună praf mult în puşcă, ca să facă bubuitura mare, ar fi rămas lumea fără Lună". La urma urmei aşa îi învăţaseră poveştile: Luna poate fi furată, ascunsă, mâncată. Un asemenea eveniment trebuie împiedicat cu orice preţ.

Dincolo de poezie şi de mitologie, Luna e, pentru oamenii serioşi de la Primărie un obiect de iluminat gratuit şi avantajos (nu ia foc, nu trebuie aprinsă, nu se sparge şi nu necesită înlocuiri periodice). Până la iluminarea electrică a Cişmigiului, făcută abia în ultimul deceniu al secolului luminii de lună, plimbarea prin parc e permisă până la ora zece seara în mod obişnuit, iar în nopţile cu lună, se înţelege, plină, până la 12. Pe neobservate însă gazetele impun, în locurile în care ajung, la oraş şi la ţară, Luna ştiinţifică. Cotidianul Adeverul publică în pagina 2, în 6 iulie 1889, la câteva săptămâni după necrologul lui Mihai Eminescu, autorul celei mai frumoase călătorii în Luna poeţilor, o ştire pusă sub titlul Eclipsele lunei, în care, după ce se anunţă ,Săptămâna trecută a fost o eclipsă parţială de lună", se dau ,noţiuni şi detalii asupra acestui fenomen natural", precum şi ,câteva credinţe populare asupra acestui fenomen".

Cu toate acestea, la 1865, Luna intelectualilor este "defazată", la Iaşi şi la Bucureşti, faţă de cea franceză. Romantismul românesc nu dăduse încă nici un obol important Lunii, Eminescu, elev, nici nu debutase, "între nouri" nu se deschisese încă poarta prin care să treacă, albă, "regina nopţii". Cu siguranţă că la ţară, multă lume neşcolită era "în categoria superstiţioasă a ignoranţilor" despre care povestesc Jules Verne şi doctorul Severeanu: se crede că Luna aduce revoluţii, cataclisme, cutremure şi potop, că pe Lună trăiesc oameni care influenţează soarta pământenilor, că Luna nouă favorizează naşterea băieţilor, iar ultimul pătrar naşterea fetelor şi câte altele.

La ani buni după ce eroii din De la Pământ la Lună ajung prin forţe pur tehnice, dacă nu pe Lună, măcar pe orbita ei, în exact "97 de ore şi 20 de minute", iar cititorii lui Jules Verne schimbă cerul vechi pe unul nou, eroul din Sărmanul Dionis ajunge şi el pe Lună cu iubita lui, prin magie pură, într-o singură clipită, iar cititorii lui Eminescu se trezesc o dată cu ei pe malul unui lac albastru care oglindeşte în el "o cunună de dumbrave". Peisajul lunar are sălbăticia unei obişnuite zile de primăvară-vară, "cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră", cu şiruri de cireşi înfloriţi, cu flori care cântă în aer, cu frunze "îngreuiate de gândaci ca pietre scumpe", cu greieri şi păianjeni. Numai lipsa oamenilor şi poarta închisă deasupra căreia se află, într-un triunghi, "un ochi de foc", adică "doma lui Dumnezeu", ar indica un alt spaţiu decât cel terestru-moldovenesc. Cititorii lui Eminescu sunt, în visele lor, la fel ca Dan-Dionis sau ca Maria şi, în traseul literaturii române, sunt pentru prima dată romantici dezlănţuiţi. Între Luna eminesciană şi cea julesverniană aceşti cititori ar alege-o probabil pe prima, mai aproape de emoţiile lor. Poemele lui Eminescu le vor da satisfacţie: acolo se află cel mai nuanţat breviar al metaforelor Lunii omului romantic.

Cu toate acestea, chiar în rândurile principalelor voci ale Junimii mai există oferte selenografice. Luna lui Eminescu diferă radical de cea a lui Creangă sau Slavici, Luna lui Caragiale de cea a lui Maiorescu, astfel încât nu se poate spune nici măcar că scriitorii stau sub aceeaşi lumină de Lună, ci, din contră, fiecare vine în lume cu Luna lui. Cea oferită de Creangă e a prostului-isteţ, a lui Dănilă Prepeleac. Este "ceea lume", nu se ştie dacă iad sau rai sau câte puţin din fiecare, petele vizibile la suprafaţa ei sunt rudele noastre de acolo ("fiece selenit era legat de fiecare locuitor al Pământului printr-o legătură simpatică" sună superstiţia consemnată de Jules Verne), care au mare nevoie de fier "ca să-şi potcovească caii". Dracul, care e prost-prost, acceptă imaginea. De unde trei posibile concluzii pedagogice ale învăţătorului Creangă: "omul nostru" din Lună ţine de superstiţie, superstiţia e pentru proşti, iar prostia e diavolul însuşi sau, viceversa, diavolul e prostia întruchipată. Luna lui Slavici este banalitatea întruchipată, dar capabilă, în anumite împrejurări să devină centrul lumii şi să provoace mari emoţii: ,Opt luni de zile am fost în spital", îi scrie Slavici lui Iacob Negruzzi în 1874, şi continuă: ,Lumea îmi era nouă, când earăşi mă aflai într-însa. Din întâmplare, în cea dintâiu sară ce am petrecut aici şafarăţ, m-a surprins luna, ce-am zărit printre crengi. N-aş fi crezut că o arătare atât de comună poate să provoace atât de vii mişcări în suflet. Am lăcrămat".

Luna lui Maiorescu este poate cea mai tipică pentru omul secolului 19, aşa cum criticul-avocat-ministru-profesor, născut şi el în 1840, anul deşteptării, membru al Academiei Române, al Societăţii Geografice din Paris, al Societăţii Filozofice din Berlin, este unul dintre cei mai tipici cetăţeni ai lumii moderne. Maiorescu are termometru şi barometru, măsoară şi notează temperatura zilnică şi starea vremii asemenea unui personaj julesvernian, e preocupat de toate aparatele moderne, călătoreşte, face fotografii, divorţează, dar are în el şi bucuria peisajului şi a gestului romantic. În Jurnalul lui din 1882, la 20 aprilie stil vechi, 12 mai după calendarul nou, are o succesiune de însemnări tipice pentru acest "amestec" care-l caracterizează: "Timp admirabil, totul verde din plin, foarte, foarte cald. 2 pledoarii astăzi, cina la Kremnitz, seara devreme acasă. Splendidă lumină de lună. Criză ministerială din cauza chestiunei Dunării, deoarece se pare că întreaga Europă a adoptat propunerea Barrčre şi România stă izolată în opunerea sa..." Luna lui Maiorescu îşi găseşte loc aşadar între două pledoarii la Tribunal, o cină în familie şi o criză ministerială legată de poziţia României în Europa. O verificare în tabelele astronomice ale fazelor Lunii din anul 1882 arată că Luna lui Maiorescu, cea din însemnare, este plină, întreagă, aşadar una care merită consemnată ca obiect în aceeaşi măsură estetic şi ştiinţific. Dacă fazele Lunii ar fi fost puse în calendarele vremii la fel ca azi, nu e nici o îndoială că ordonatul şi atentul Maiorescu le-ar fi trecut de fiecare dată în jurnal.

Luna junimistului George Panu, spirit pozitiv şi spirit critic, născut de Revoluţie, numai cu doi ani mai vârstnic decât Eminescu, e cel mai aproape de Luna francezilor, de Luna ştiinţei, deşi o ştie şi pe cea poetică, încărcată de verdeaţă. ,Cetind De la Terre ŕ la Lune a lui Jules Verne, mi-am adus aminte că un poet, cu câteva sute de ani înaintea lui, Ariosto, a tratat acelaşi subiect ca şi Jules Verne. În epopeea sa Orlando furioso, Ariosto are un cântec, Suirea lui Ariosto în Lună ş...ţ. Am recitit din nou pe Ariosto şi am rămas izbit de superioritatea lui Jules Verne faţă cu acel faimos poet. ş...ţ Astolfo din Orlando furioso se suie la Lună într-un car cu patru cai roşii ca focul. Este concepţia veche a lui Apollon care străbate cerul cu cursierii săi de foc." Nu partea literară îl impresionează pe Panu, ci, ca pe cei mai mulţi contemporani ai săi, cunoştinţele ştiinţifice: ,Acest lucru Ariosto îl spune în două versuri numai - el, aşa de prolix. Pentru ce? Pentru că neştiind nimic asupra acelor regiuni şi neavând măcar ipoteze cum avem astăzi asupra spaţiilor interplanetare, nu putea nici să zică, nici să inventeze altceva decât focul etern, admis pentru infern. Cetiţi toată partea în care este descris voiajul înainte de a sosi la Lună, şi veţi vedea câte detalii, câte observaţii, câtă imaginaţie ştiinţifică! Îmi aduc aminte - că n-am mai cetit de mult pe Jules Verne - cum el exploatează legile fizice aplicate într-un mediu îndepărtat de pământ; cum, de exemplu, paharele când stau la masă rămân suspendate în aer nemaiavând greutate; cum, aruncând pe fereastră un câne mort, acesta începe a se învârti împrejurul bombei şobuzuluiţ ca un satelit etc. " Despre toate acestea Panu le vorbeşte, într-o seară, colegilor săi de la Junimea.

În fine, după breviarul romantic al Lunii eminesciene, după pedagogica Lună humuleşteană, după schimbătoarea Lună a lui Slavici, după moderna Lună maioresciană şi ştiinţifica Lună a lui Panu, Caragiale nu putea veni decât cu o Lună satirică. În puţin parodicele lui poezii imită Luni ale barzilor cândva la modă. Poemul Crucea şi semiluna, o parodie după Bolintineanu, debutează în forţă cu cea mai banală şi ridicolă comparaţie dintre cele atribuibile astrului nopţii: "Luna străluceşte ca o lampă mare / Revărsând splendoarea-i până-n depărtare". Desigur, tot o Lună plină, ca la Maiorescu. Dacă poezia Lunii nu are trecere la cinicul Caragiale, nici vocabularul ştiinţific nu-l convinge: "Puţin le pasă la doi ochi iubitori de lumină, puţin le pasă de dimensiunile, sistema de rotaţiune şi revoluţiune, în genere de legile cosmice care stăpânesc existenţa ş?ţ. Căci lumina nu o judec, ci o văz, şi bucuria mea e potrivită cu intensitatea cu care ea a ajuns la mine, iar nu cu judecata mea despre bogăţia şi condiţiile izvorului care mi-a trimis-o".


Luna eşti dumneata!

Sunt însă destui "ochi iubitori de lumină" şi de literatură cărora le pasă tocmai de mişcarea de revoluţiune a Lunii în jurul propriei axe şi de mişcarea ei de rotaţiune în jurul Pământului. Este remarcabil că Luna doamnelor şi a copiilor e mai ,progresistă" decât a domnilor. Căci chiar în anul romanului julesvernian, 1865, în august, un săptămânal, Mama şi copilul, care apare ,suptu direcţiunea doamnei Maria Rosetti" şi e scris în întregime de ea, le lămureşte copiilor ce e cu Luna, într-un limbaj la început poetic, care se transformă gradat în limbaj ştiinţific, demitizant: ,Vedeţi dară, dragii mei copii, c-acea lumină frumoasă ce ne-o dă Luna, nu este ea. Vă voi spune şi mai multu: Ea are munţi foarte mari, dară sterpi; câmpie, fără verdeaţă, mări fără apă, matcă fără râuri, un firmament fără nori, şi fără atmosferă, fără ceru albastru! Sărmana Lună!" Urmează date tehnice dintre cele mai precise, cu cifre şi neologisme, cu rotaţiune şi translaţiune sau revoluţiune: ,Această planetă (sic!) este un corpu mai sfericu (rotundu) care se întoarce asupra ei însăşi şi şi-n giurul Pământului în aceeaşi trecere de timpu spre a-şi împlini mişcarea sa de rotaţiune, câtu pune spre a-şi face şi translaţiunea sau revoluţiunea sa în giurul Pământului; şi iacă de ce vedemu totdeauna numai o singură parte a satelitei noastre sau a tovarăşei noastre".

Cei care tot n-au înţeles de ce văd o singură faţă a Lunii pot apela la romancier. Mulţi cititori ai romanelor franţuzeşti trebuie că au făcut, în familie sau cu prietenii, experienţa propusă de Jules Verne la pagina 32 a cărţii scoase de curând de sub tiparul Domnului Hetzel: "Du-te în sufrageria dumitale şi învârteşte-te în jurul mesei în aşa fel ca să priveşti tot timpul centrul; când plimbarea dumitale circulară se va termina, te vei fi rotit în juru-ţi, deoarece ochiul dumitale va fi străbătut succesiv toate punctele camerei. Ei bine, sufrageria este cerul, masa este Pământul, iar Luna, Luna eşti dumneata!" Iată că şi ştiinţa e capabilă să facă metafore măgulitoare. Prins pe cerul propriei sufragerii ca o Lună, omul anului 1865 verifică legile cosmice citind romane. Deşi cosmosul e acelaşi, iar legile lui se confirmă, lumea s-a schimbat mult: de-acum încolo orice om poate controla mersul Lunii de-acasă de la el, între două îmbucături, la dejun sau la cină.


(Din volumul în intimitatea secolului 19, în curs de apariţie la Editura Humanitas)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara