Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Luna şi Horaţiu de Marina Constantinescu

Stăteam vîrîtă într-un vis şi mă gîndeam, privind pe geam cum Luna palidă şi grea doreşte să se strecoare, toată, toată în camera mea, ce aş putea eu să scriu acum despre HORAŢIU MĂLĂELE.

Dacă spun că este unul dintre cei mai mari actori, se ştie. Nimic nou sub lună. Dacă spun că are o intuiţie scenică reglată fin, nu surprind pe nimeni. Dacă aş continua zicînd că structura lui este, pînă în măduvă, a unui artist de calibru pentru care cuvîntul naşte lumi şi linii, stări şi desene, abisuri şi înălţări ale fiinţei?... Pînă la urmă, sînt în visul meu! Iar Horaţiu face parte din el. Voi spune, de aceea, ce înseamnă Mălăele pentru mine. Voi fi, pînă la ivirea zorilor, Şeherezada. Voi înşira cîteva poveşti – mărgele pe care le-am adunat încetul cu încetul pentru că cel de sus a fost darnic cu mine.
Nu mult după 1990, regizorul Iulian Vişa se întorcea, din pribegii, la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Acolo l-am cunoscut şi acolo mi l-am imaginat ieşind din şoaptele lui pe un tînăr slab, slab, cu ochelari cu rame mari, mari, la fel de mari ca şi dioptriile pe care le purta, descinzînd în urbea numită Piatra Neamţ. La Teatrul Tineretului a debutat Horaţiu Mălăele cu Dorde din Tinereţe fără bătrîneţe, în regia Cătălinei Buzoianu, în 1975, imediat ce a terminat şcoala la clasa Octavian Cotescu. Pe urmă a fost Truffaldino într-un spectacol cu Slugă la doi stăpîni pe care mi l-a jucat, capcoadă, discret, Vişa într-o cabină întunecată, în care istoria s-a oprit, puţin, pe loc ca să tragă cu ochiul la aşa o comedie. Mălăele era deja mare şi Vişa ezita să-şi lege numele şi începuturile de gloria unui actor pe care, încă, îl iubea cu o tandreţe care şi astăzi mă emoţionează. Probabil că veriga care m-a legat pentru totdeauna de Horaţiu este Vlad Mugur. Şi dezlănţuirea cu care marele Vlad a gîndit şi a făcut teatru, cu care a iubit marea, Italia, mincinoşii, aventura, farsele, hazardul, bîrfuliţa, actorul, actorul, actorul. TEATRU. Inocenţa cu care scormonea în viscerele sensurilor, ideilor, cuvintelor, hazul enorm pe care îl avea vorbind, ore şi nopţi, despre anumite scene sau personaje. Ochii cu care privea, plîngînd, Livada de vişini a lui Strehler. Şi dragostea lui infinită faţă de Kantor. Probabil că n-am să uit niciodată nici ochii lui Mălăele care plîngeau, din spatele ochelarilor, plecarea lui Vlad. Pînă a înţeles, din agitaţia mea, „farsa” pe care Meşterul ne-o făcea. Groparii săpaseră de zor altundeva, o gropa mare şi adîncă, deşi le explicasem că avem o urnă. Doar bocetul lui de adult s-a transformat într-un rîs enorm, interior, pe care îl urmăream numai pe faţa lui trasă în toate părţile de rîsu-plînsu, de dorul fără margini, de amintiri fără de număr, de nepreţuit. Atunci mi-a spus, încet, la ureche, cu capul ridicat spre cer:

”Îmi tot trece, îmi tot trece
Prin faţă un flutur rece
Şi cînd număr am iar zece
Degete la mîini
Şi iar şapte
Zile-n săptămîni
Deşarte...”

M-am trezit, iarăşi, cu Emil Brumaru în viaţa mea. Ca odată, demult, în gara de la Iaşi. Ca mereu cînd Horaţiu Mălăele spune dintr- o răsuflare în alta versurile acestui uriaş poet pătimaş şi îndrăgostit veşnic de Tamara, oricare ar fi ea. Stau cu Brumaru în scorbura din visul meu şi îi povestesc de sălile arhipline pînă la delir de la „Nottara” şi de peste tot unde Horaţiu juca, cînd lumea rîdea, rîdea şi uita în ce ţară trăia. De Dan Micu şi de miracolul unui tînăr regizor care la treizeci şi doi de ani a făcut „Karamazovii”, iar pe scenă erau, împreună, şi George Constantin, şi Horaţiu Mălăele, şi toţi, unul şi unul, născînd una dintre poveştile fundamentale ale teatrului românesc. De Scapino, Dabija, Sică Rusescu şi hohotul de rîs cît toată planeta. Apoi, mai încoace, după 1990, de „Mincinosul” lui Vlad Mugur în care lecţia de actorie trecea şi prin smerenie. De Vanea lui Horaţiu urlîndu-şi neputinţa şi ratarea într-o noapte cu tunete şi trăsnete, o noapte în care Kordonsky a scos din acest personaj vibraţii tulburătoare pe scena de la „Bulandra”. Durerea era urlată din toţi rărunchii, era purtată de colo-colo, era bătută în tigăi şi talgere ca să o audă şi vîntul, şi pămîntul. Mălăele, de neuitat, un clovn trist, cu nasul roşu, purtîndu-şi casa în spinare pe marea singurăţii.

Horaţiu Mălăele are, în structura sa, ceva din Birlic, din Toma Caragiu, marii noştri actori de comedie. Sau din Chaplin, bietul farseur vesel şi trist, cu joben, mustăcioară şi botine roase care priveşte cu ochii mari, rotunzi, toate năzdrăveniile lumii. Şi pune şi el umărul ca să le sporească numărul şi năstruşnicia. Din nimic, dintr-un gest făcut cînd te aştepţi mai puţin, se răstoarnă o lume pe scenă. Nu doar situaţiile, ritmurile, felul în care rîde sau se tace sau se priveşte. Cu un minim de mişcări, de paşi, mizînd enorm pe ce se găseşte şi dincolo de mască şi de măşti, Horaţiu Mălăele îi dă o bogăţie fantastică de chipuri şi de ipostaze lui Hlestakov al său, din Revizorul său de la Comedie.

Ne-am rătăcit, de cîteva ori, împreună, în buzunarele cu poveşti din sufletul nostru. Timid şi tandru, a agăţat, deasupra patului băiatului meu un tablou, „Atelier”, şoptindu-i, altfel spus, cît de minunată este intimitatea unui artist. Cît de simplă şi cît de plină de el însuşi. Luca al meu a crescut cu ochii pe această imagine, care îl însoţeşte, orice schimbări ar fi pe lume şi în casa noastră, îmblînzindu-i realitatea şi înmulţindu-i visele. Şi Luca e slăbănog şi rebel, ca şi Horaţiu, şi scria, pînă nu de mult, fără cratimă, aşa cum făcea şi copilul Horaţiu în jurnalul lui din 1960, acolo unde, la mare, se scoală şi găseşte pe cer un nor, unde „mămica mă unsă tot cu nămol. Am stat pînă mam uscat şi pe urmă mam dus în apă cu tăticu am făcut baie şi pe urmă am fugit fugă la plaje.” Cu Gabi, cu Horaţiu şi cu Mircea am stat şi am privit, într-o seară, cum plouă în fîşia noastră de curte. Fără să scoatem vreo vorbuliţă. Apoi, după ce a stat, nu ne-am oprit din trăncăneală pînă aproape de zori, legănîndu-ne copiii adormiţi cu capul în poala de Mamă, străduindu-ne să nu le zdruncinăm visele. Tot cu ei am plecat, în altă noapte, într-o maşină, toţi, ieşind din ficţiunea unui spectacol şi intrînd în propria noastră istorie ce creştea din aburii rîsului nostru şi al ploii de afară care acopereau parbrizul şi estompau lumea înconjurătoare. Atunci am crezut că zburăm şi că vom ajunge, curînd, pe Luna cea mare şi plină, gălbejită şi seducătoare, care este a noastră, numai a noastră, pentru că numai noi sîntem atît de aproape de ea şi de noi. Într-un tren de la Bruges la Bruxelles, am cîntat şi am dansat cu nişte spanioli, veseli ca şi noi, cîntecele lui Nat King Cole, sucindu- le minţile cu spaniola noastră şi, nu în ultimul rînd, cu talentul nostru... „parcă aţi fi nişte artişti”, ne-au spus la coborîre. „Parcă”, a răspuns Horaţiu. Uneori, trece timp şi nu ne vedem. Tandreţea zîmbetului lui Gabi şi lumina de după ochelarii lui Horaţiu spulberă distanţele. O dată, am povestit pe-ndelete, olteneşte, despre pă- mîntul fabulaţiilor din copilăria lui, şi din copilăria mea. Acolo, se poate întîmpla orice, oricînd. Acolo, porci coloraţi merg pe biciclete şi dovleci uriaşi, plini de broaşte, cîntă la muzicuţă. Acolo, iluziile ţîşnesc din pămînt, din iarbă seacă şi nu te părăsesc niciodată. Acolo, totu-i nebunie, vrăjitorie, scamatorie... Altă dată, ne-am rugat pentru Tatăl lui, Iancu. Astăzi, nici Iancul lui, nici Iancul meu, nu mai sînt. Şi, uneori, plouă, plouă, plouă, pămîntul tot plouă şi plînge. Şi aburul se ridică, de jos, şi ne duce sus, sus, foarte sus, cît mai aproape de Luna cea mare, rotundă şi galbenă şi adormim cu capul în poala părinţilor noştri.

Vasili Vasilici Svetlovidov sînt eu! Asta poate să spună Horaţiu oricînd. Nu doar acum, la nişte ani. „Nu trebuie să plîngi, Nikituşka!... Unde-i artă, unde-i talent, nu-i nici bătrîneţe, nici singurătate, nici boală! Pînă şi moartea-i ceva relativ!...” Mălăele şi confesiunea „Măscăriciului” său, un spectacol la care am primit un bilet de acces în viscerele actorului, în îndoielile profunde, în frici, în zbucium, în oboseala care îl face să privească, altfel, lumea, zilele, nopţile, Luna. Din scorbura visului meu îl văd şi eu, altfel, pe Horaţiu Mălăele. Şi văd sălile teatrului pline, şi aud aplauzele dumneavoastră, şi ale dumneavoastră, ba chiar şi pe ale dumneavoastră. Căci de n-ar fi, nimic din ce-am spus nu s-ar povesti...

LaMulţiAniFrumoşi!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara