Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Lungmetraje anti-Valentine's Day de Alexandra Olivotto


Televiziunile au asamblat o panoplie bizară de filme în jurul importatei şi mult-trâmbiţatei Valentine's Day. Unele au difuzat lungmetraje care vorbesc despre dragostea monopolizată şi alterată de sex: Luna amară (TVR1) şi Marchizul de Sade (B1TV). A mai fost un film care porneşte de la consecinţele funeste ale unor relaţii de dragoste şi sfârşeşte într-un panegiric adresat solidarităţii feminine: Chicago (HBO). TVR2 a preferat un lungmetraj despre o poveste de dragoste cu un substrat artistic - fireşte, ea e aluatul fraged şi el e un Pygmalion trecut de prima tinereţe, dar măcar povestea e spusă din punctul ei de vedere. Singurele filme ceva mai vesele pe tema amorului au fost Visul unei nopţi de vară (Antena 1) şi Nopţi albe în Seattle (Acasă). Le voi discuta pe toate minus ultimul, pe care nu l-am văzut de teamă să nu capăt diabet cinematografic, într-atât de siropos e...

Luna amară e - din nou - un titlu neinspirat, tradus direct din cel englez al filmului. De fapt, vorbim despre Luni de fiere care, desigur, are legătură (la nivelul scenariului) cu romanul omonim al lui Pascal Bruckner. Un lungmetraj care are toate premisele să fie bun: un text care le-a înfierbântat minţile cititorilor, o distribuţie viabilă (Hugh Grant, Kristin Scott-Thomas, Peter Coyote şi Emmanuelle Seigner) şi un regizor celebru (Roman Polanski). El preia tot teribilismul lui Bruckner, tot cheful lui de a sparge tabuurile sexuale, dar filmul are un mesaj mult mai clar decât cartea şi, până la urmă, mai catolic decât papa: dragostea, pigmentată cu prea mult sex, se strică. O rezolvare mult prea moralistă pentru această "dialectică a sexului şi dragostei" cum a fost filmul numit de unii (puţini) critici. Bruckner mai e şi auto-ironic câte o dată, Polanski, niciodată. Rezultatul e un soi de telenovelă asezonată cu nişte scene de sex - relativ - pervers. Asta vezi, dar de perversitatea personajelor te convingi mai greu. Nigel (Hugh Grant) şi Fiona (Kristin Scott-Thomas) nu sunt o contrapondere persuasivă pentru cuplul Oscar - Mimi.

Totul are un aer "supra-încălzit": jocul lui Emmanuelle Seigner, secvenţele erotice (la care uneori te pufneşte râsul pentru că sunt prea aproape de clişee porno), finalul artificial. Acest film demonstrează un paradox: există o perversitate "bună" (din care poţi extrage ceva artistic valabil, vezi Ultimul tango la Paris) şi o perversitate "proastă" (mult prea osificată de fantezii banale pentru a mai extrage tensiune sau dinamism psihologic din ea).

Chicago dă exact lecţia opusă: cum se poate scoate un film bun (chiar vivace, amuzant şi frenetic) dintr-o poveste uşurică, dintr-o poveste care a funcţionat profitabil pe Broadway. Lungmetrajul începe cu Catherine Zeta-Jones interpretând All That Jazz, care acţionează ca un semnal pentru cinefili: invocă - după părerea mea - cel mai bun musical realizat vreodată, e drept, în cheie tragică şi, în consecinţă, face o promisiune spectatorului: acest lungmetraj va fi la înălţime. Regizorul Rob Marshall, debutant în film, dar veteran pe scenă, reuşeşte o sinteză minunată: scenariul şi muzica sunt consubstanţiale, se desfăşoară pe acelaşi ritm.

Filmul te poartă într-o lume aparte, care nu are pretenţia de realism, ci pe aceea de a caricaturiza moravurile americane din "jazz age": nici o valoare axiologică, protipendada e când în baruri, când în închisoare, totul e show-biz, iar avocaţii, mai maligni decât criminalele, sunt cei mai puternici artizani ai iluziei. Chiar dacă acţiunea se petrece în mare parte într-o închisoare, e loc pentru dans şi cântec, adică vodevil, în psihicul personajelor Roxie Hart (Renée Zellweger) şi Velma Kelly (Catherine Zeta-Jones).

Problema care se pune de obicei când vine vorba de adaptarea unei piese la film este dacă rezultatul nu va arăta ca o piesă filmată. Or, în Chicago, această problemă nu există. Dimpotrivă, deşi lungmetrajul se hrăneşte cu inovaţii scenice (realizatorul introduce chiar şi un număr de păpuşari, doar că marionetele sunt chiar personajele), există şi inovaţii cinematografice în modul cum e filmat un număr de dans - unghiurile sunt extrem de numeroase, juxtapunerea oglinzilor, joc de umbre şi de lumini, o cameră ale cărei mişcări sunt la fel de "coregrafiate" ca cele ale dansatorilor.

Şi Marchizul de Sade e tot un film bazat pe o piesă: cea a lui Doug Wright. Dar marchizul (Geoffrey Rush) a fost "ciopârţit" în aşa fel încât să personifice o figură grotescă, pe gustul publicului. Ca filmul să-ţi dea şi gustul depravării fără a oripila spectatorii. Lungmetrajul face să fie evident că de Sade se chinuie să scrie exclusiv de dragul pornografiei pe care o produce în valuri. Oricum, este arătat producând obscenităţi relativ cuminţi. Cine nu mă crede să citească Filozofia buduarului. Iar Kaufman, realizatorul, nu merge niciodată atât de departe cu perversiunea cum o face Pasolini. Astfel se ajunge la un caz care nu e problematic, şi deci se rezolvă repede cu de Sade în rolul martirului "artei de dragul artei", cu naivitate în ceea ce priveşte "erupţia vulcanică a actului artistic", cu eroarea evidentă a plasării romanului Justine aiurea, cu una sau două decenii mai târziu.

Totuşi... marchizul e ŞI scriitor! Nu produce doar pornografie şi nu e un Hustler al epocii sale. Filmul camuflează complet faptul că de Sade produce literatură bună, care se studiază la facultate, şi nu de dragul obscenităţilor. Altfel, o scriitoare celebră/critic literar feminist ca Angela Carter nu s-ar fi obosit să scrie o monografie despre el, nu? Şi atunci, ce mai contează că luptă pentru libera exprimare, dacă tot ce vrea să exprime e doar pornografic? A devenit de Sade un fel de predecesor al lui Larry Flynt? De altfel, era de aşteptat, având în vedere că regizorul Philip Kaufman a mărturisit că medicul care încearcă să-l "calmeze" pe marchiz, personajul Royer-Collard (Michael Caine), i-a fost inspirat de Kenneth Starr... Păcat de scenariu, altfel succint şi la obiect, şi de Rush, a cărui interpretare e, ca de obicei, fabuloasă.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Visul unei nopţi de vară, varianta 1999, plasată în secolul XIX şi echipată cu biciclete. Dar care păstrează ambianţa inocentă a originalului, se sprijină pe prestaţia actoricească şi pe atmosferă, şi e fidelă, în mare parte, textului lui Shakespeare. Ceea ce, la o adică, e special: în orice adaptare cinematografică a lui Hamlet, e imposibil să nu vezi un act violent care nu exista în textul piesei. Actorii cunoscuţi sunt numeroşi: Michelle Pfeifer, Kevin Kline, Rupert Everett, Christian Bale, Stanley Tucci, Calista Flockhart, Sophie Marceau, dar, cumva, performanţele nu li se armonizează. M-aş fi aşteptat la ceva mai bun din partea lui Michael Hoffman, responsabil pentru minunatul lungmetraj Restauraţie.

Ca şi Chicago, Guinevere este un film de debut, de data aceasta al unei femei: Audrey Wells. E o poveste tipică de Pygmalion, doar că acesta, Connie (Stephen Rea), fotograf de meserie, produce Galatee pe bandă rulantă (în film, Guinevere, la plural) şi le iniţiază în diferite domenii: pictură, dans, literatură şi, nu în ultimul rând, fotografie. Povestea, mereu spusă din punctul lui de vedere, e acum spusă din punctul de vedere al lui Harper, bine jucată de actriţa Sarah Polley fără urmă de afectare, cu o simplitate magistrală (după Go şi înainte de Viaţa mea fără mine). Nu e doar o tehnică deconstrucţionistă feministă ca de obicei, iar lungmetrajul nu ţinteşte în această direcţie. Toate Guineverele beneficiază de pe urma acestui "antrenament artistic", sunt devastate când relaţia se termină, dar au puterea de a merge mai departe şi de a se realiza. O filozofie individualistă, mercantilă, dar lungmetrajul o tratează cu condescendenţă, ca pe o experienţă inerentă dezvoltării feminităţii. Ceea ce nu e feminist deloc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara