Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Lungul drum al recuperării lui C. Stere de Răzvan Voncu


Ingrat destin a avut romanul lui C. Stere, În preajma revoluţiei!Între 1932 si 1936, când cele opt volume ale ciclului au văzut lumina tiparului, cartea a fost un succes, inclusiv de critică.

Un succes, însă, datorat în mare măsură popularităţii omului politic, a cărui existenţă era înconjurată de legendă. Textul în sine, revăzut de prea mulţi ochi - căci Stere nu scria efectiv, ci dicta, iar vorbirea sa continua să fie apăsat dialectală, de unde necesitatea corecturilor - şi strivit între habitudinile tipografilor şi pretenţiile, uneori fanteziste, ale autorului, era totuşi abrupt şi departe de norma limbii literare. Apoi, între 1944 şi 1989, romanul a fost pur şi simplu interzis, fiind considerat nepublicabil chiar şi atunci când puseele anti-ruseşti ale lui Ceauşescu deveniseră acute. Reeditat între 1990-1991 la Chişinău, romanul lui Stere a fost victima inexplicabilei opţiuni a cercetătorului Vasile Badiu, care a retipărit primele patru volume ale ciclului după ediţia I, iar următoarele patru după cea de-a IV-a. În sfârşit, marele editor Zigu Ornea - totodată, şi eminent biograf al lui C. Stere -a fost trădat, în 1991-1993, de situaţia precară din sistemul nostru editorial: versiunea sa numără circa 3000 de cuvinte omise şi alte câteva mii transcrise greşit...

În aceste condiţii, nu putem decât să salutăm demersul cercetătorului ieşean Victor Durnea, de a ne oferi prima ediţie critică a operei lui C. Stere, ce începe chiar cu amplul roman În preajma revoluţiei. Deocamdată, au apărut doar două volume din restituirea proiectată, însă se poate spune deja că ele anunţă o mică... revoluţie, cel puţin în privinţa receptării acestui autor controversat. Pe deo parte, textul romanului, revizuit de Victor Durnea conform exigenţelor editoriale actuale, este în sfârşit unitar stilistic şi poate fi citit fără sincope, ceea ce este în beneficiul naraţiunii de tip rusesc pe care o practică Stere. Pe de alta, recuperările pe care le conţine - variantele romanului, proza de debut a scriitorului, conferinţele şi interviurile - îndeamnă la o reconsiderare masivă şi sistematică a opiniei noastre despre locul lui C. Stere în literatura română.

Trebuie să precizez că atributul critică îmi aparţine. Victor Durnea este mai circumspect (sau prea modest) şi preferă să vorbească de o ediţie care „năzuieşte să satisfacă într-o măsură cât mai mare cerinţele pe care le incumbă atributele uneia critice şi ştiinţifice" (Notă asupra ediţiei, p. LXXXIX). Şi aceasta, deoarece felul în care a fost redactat romanul face aproape imposibilă o ediţie critică tale quale: Stere nu scria, ci dicta unor „secretari", L. Leoneanu şi A. Byck. Nu există, prin urmare, manuscrise care să fie confruntate cu versiunea tipărită, aşa cum cere o ediţie critică normală. Nu mai există nici măcar dactilogramele rezultate în urma intervenţiilor amicilor literari, solicitaţi să revizuiască textul din punct de vedere lingvistic (G. Ibrăileanu, Mihail Sevastos, G. Topîrceanu şi Al. A. Philippide): arhiva lui Stere din conacul de la Bucov a dispărut, după război, în împrejurări neelucidate. Singurul demers critic pe care îl poate face editorul - iar Victor Durnea îl face cu multă acurateţe - este acela de a uniformiza stilistic fraza lui Stere, aplicând normele literare în vigoare şi eliminând intruziunile arbitrare, atât cele ale autorului (câteodată, încăpăţânat în a menţine forme fals dialectale, nule ca valoare expresivă), cât şi cele ale „revizorilor". Îngrijitorul prezentei ediţii a păstrat numai particularităţile lexicale, morfologice, fonetice etc. responsabile de configurarea profilului stilistic propriu scriitorului, eliminând formele învechite sau improprii şi curăţând punctuaţia de urmele indelebile ale formaţiei culturale ruseşti a lui C. Stere. Singura inconsecvenţă, la acest capitol, o constituie menţinerea unor forme dialectale dizgraţioase (de genul sfădălie, în loc de sfadă, sau vrâstă pentru vârstă), rar atestate de atlasele lingvistice. Rusismele, în fine, sunt multe în primele cinci volume, a căror localizare în Rusia a impus autorului elemente de „culoare locală", editorul adăugând cuvenitele note explicative. Cu o singură excepţie: cuvântul verstă, (unitate de măsură rusească, pentru distanţe, egală cu 1,067 km), considerat probabil ca fiind cunoscut de cititor, deşi nu e deloc aşa.

În absenţa manuscriselor, munca depusă de editor pentru a identifica variantele a fost dificilă şi a necesitat deopotrivă efort şi minuţiozitate chirurgicală, deoarece acest text dictat a cunoscut mai multe ediţii în timpul vieţii autorului. Apoi, autorul, deşi nu scria, avea o idee tiranică - nu întotdeauna corectă - despre stil şi la fiecare nouă ediţie a dat bătălii cu culegătorii tipografi pentru a-i fi respectate particularităţile: bătălii nu întotdeauna câştigate. Drept urmare, în raport cu cele cele 2331 de pagini ale romanului propriu-zis, variantele, chiar transcrise sumar, însumează 143. Lor li se adaugă alte realizări editoriale demne de menţionat: corpusul de interviuri, declaraţii şi conferinţe prilejuite de apariţia celor 8 volume ale ciclului, notele şi comentariile (care epuizează geneza, modelele şi scrierea propriu-zisă a romanului), în fine, cuprinzătoarea secţiune de repere critice. Victor Durnea a elucidat mulţumitor, în opinia mea, şi legendele ţesute în jurul contribuţiei amicilor din cercul Vieţii româneşti la corectura textului. Fără a putea beneficia de dovezi materiale, din cauza amintitei dispariţii a şpalturilor, editorul demonstrează, pe baza mărturiilor celor implicaţi, că nici Ibrăileanu, nici Topîrceanu nu au participat la corectura primelor două volume, Sevastos l-ar fi stilizat doar pe cel de-al optulea, în timp ce participarea lui Al. A. Philippide trebuie privită cu prudenţă.

În toate, se poate spune că avem parte de o ediţie bine gândită şi executată, care îşi atinge scopul fundamental: acela de a repune în faţa istoriei literare un caz, pe care acum îl putem examina cu textul (impecabil transcris) în faţă. Cazul Stere, iată, revine în actualitate după mai bine de şapte decenii de ocultare şi ne îndeamnă să îl reevaluăm pe acest personaj furtunos al României dintre 1900 şi 1936. Să îl reevaluăm nu pe ideolog -care, cu ţărănismul său narodnicist şi cu mistica rusă a dreptăţii sociale universale, e azi complet desuet -, ci întâi de toate pe scriitor. Căci C. Stere, în În preajma revoluţiei, este foarte aproape de a reuşi un mare, un uriaş roman: cel puţin primele cinci volume (Prolog. Smaragda Theodorovna, Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu, Lutul, Hotarul şi Nostalgii), sunt, pe sute de pagini, demne de pana lui Tolstoi. În special surghiunul siberian, întins pe trei volume (III-V), depăşeşte tot ce a dat proza rusă a Gulagului, inclusiv Soljeniţân! Dacă nu ar fi intervenit, în ultimele trei volume - localizate în România -, tendinţa irepresibilă către caricatură şi discurs parlamentar, probabil am fi avut în În preajma revoluţiei marele roman al literaturii noastre... Un roman universal, prin depăşirea tematicii înguste a societăţii româneşti, şi cu atât mai aparte, cu cât, croit după modele epice ruseşti, nu are înaintaşi în proza noastră şi, fireşte, nici urmaşi. C. Stere însuşi, deşi scrie în română şi defineşte romanul drept un discurs al „întoarcerii la matcă" a basarabeanului Vania Răutu, rămâne, paradoxal, un rus. Nu numai cultural, ci şi ca Weltanschauung, fapt subliniat cu subtilitate de G. Călinescu în Istoria... sa, unde îi reproşează tocmai caricatura lumii româneşti, a cărei fineţe Stere nu o înţelege...

Profit, în concluzie, de ocazie pentru a semnala un eventual subiect de dezbatere istorico-literară, pornind de la această ediţie de înaltă ţinută.

* C. Stere - Opere (I-II). În preajma revoluţiei, ediţie îngrijită de Victor Durnea, studiu introductiv de Eugen Simion, postfaţă de Mihai Cimpoi, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010, XCVI + 2991 p.