Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Lupta cu inepţia de Alex. Ştefănescu

Nu există azi un polemist mai greu de învins decât Gheorghe Grigurcu. Deşi nu recurge la un limbaj violent (ca atâţia alţii, de la Corneliu Vadim Tudor la Laszlo Alexandru), îi face praf şi pulbere, tacticos, pe toţi adversarii de idei. În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori am fost pe punctul de a începe o controversă cu el (negându-i, de exemplu, dreptul de a-i judeca din punct de vedere moral pe marii scriitori), am renunţat în ultima clipă.
De ce să încep un război pe care nu am nici o şansă să-l cîştig? Şi mai era ceva la mijloc: îl simpatizez prea tare pe Gheorghe Grigurcu ca să mă pot mobiliza împotriva lui, chiar şi când cred că nu are dreptate. Mă încântă, ca un spectacol de graţie intelectuală, evoluţia lui pe scena vieţii publice, l-aş urmări de la distanţă la nesfârşit, aşa cum obişnuiesc să mă uit la o fântână arteziană sau la un foc aprins pe câmp.
A fost o delectare să citesc în aceste zile articolele – cele mai multe polemice – incluse în volumul Intelectualii faţă cu democraţia, apărut la Editura Pleiade din Satu Mare. Cam o sută de autori sunt convocaţi de Gheorghe Grigurcu, pe rând, la un duel cu martori. Iar scorul final este 100 la 0 pentru el.
Succesul se explică, înainte de toate, prin faptul că autorul este de partea binelui. Cu alte cuvinte, duelează cu spatele la zid. Acţiunea lui polemică se bazează pe un ideal la care în principiu aderăm cu toţii, nu este expresia unui capriciu sau a unui resentiment. Am mai spus-o şi cu alt prilej. Gheorghe Grigurcu are dreptate chiar şi când nu are dreptate. Intransigenţa lui de adolescent care nu vrea să asimileze prozaismul judicios al lumii maturilor trezeşte şi în noi nostalgia unei radicalităţi demult pierdute. Mie, de exemplu, mi se pare un abuz să-l acuzăm pe G. Călinescu că n-a fost, în afară de un spirit strălucit, şi un opozant al regimului comunist. Mai rămâne să-i reproşăm că n-a ieşit să cureţe străzile de zăpadă iarna. Din punctul meu de vedere societatea are de pierdut dacă un scriitor genial îşi cheltuieşte viaţa în conflicte cu autorităţile. Dar tot eu îmi dau seama că, în absolut, Gheorghe Grigurcu se situează pe o poziţie corectă.
Atitudinea lui este şi mai greu atacabilă atunci când se raportează la comunismul rezidual sau la încercările de resuscitare a comunismului din perioada de după 1989. Acestea chiar că nu pot fi justificate în niciun fel, în condiţiile în care nimeni nu mai face presiune asupra nimănui pentru a-şi declara adeziunea la inepta ideologie marxistleninistă. Aveau dreptate demonstranţii din Piaţa Universităţii când scandau, spre exasperarea lui Ion Iliescu: „Cine-i astăzi comunist/ E sau prost sau securist.” Ideea că pro-comunismul este o opţiune ca oricare alta cade de la sine, în condiţiile în care acest regim a fost „ilegitim şi criminal”. Pro-fascismul, oare, este o opţiune ca oricare alta?
Gheorghe Grigurcu îşi îndreaptă cea mai mare parte din intervenţiile lui polemice împotriva oricărei susţineri, explicite sau aluzive, perfide sau naive, a comunismului, în anii de regăsire a democraţiei. El sancţionează, pe bună dreptate, acţiunea concertată de combatere a anticomunismului, considerat, printr-un paradox ieftin, un comunism à rebours. Printre anti-anticomuniştii identificaţi de Gheorghe Grigurcu se numără, în mod surprinzător, Norman Manea, care de mai mulţi ani se străduieşte să pară o instanţă morală planetară. Acesta pretinde că „un anticomunism bolşevic, similar în dogmatism cu comunismul însuşi, a bântuit din timp în timp părţi întregi ale Europei de Est”. „Citind această propoziţie – declară cu o candoare jucată Gheorghe Grigurcu –, am avut senzaţia că n-am înţeles-o bine, aşa încât am recitit-o. Va să zică decomunizarea, atât de dificilă, atât de dureros defectuoasă, la care sunt martori de aproape două decenii, să nu fie decât un echivalent al... comunismului? Asta vede şi crede autorul Întoarcerii huliganului, din depărtările în care domiciliază, când vine vorba de vitregita noastră parte de lume? Pentru a realiza enormitatea aserţiunii d-sale, să facem următorul exerciţiu. Să presupunem că se află în chestiune nu comunismul, ci nazismul şi că romancierul s-ar fi rostit astfel: un antinazism similar în dogmatism cu nazismul. Ori în altă variantă: un anti-antisemitism similar în dogmatism cu antisemitismul. Ar mai fi dispus preopinentul nostru să aştearnă asemenea sofisme congruente cu «logica» propoziţiei ce ne-a stupefiat? Nu cumva frivolitatea comentariului d-sale se produce într-o unică direcţie, semnificând o stânjenitoare tendenţiozitate?”
Întrebări fără răspuns. Nu numai pentru că Norman Manea, nepoliticos, tace, ci şi pentru că nu li se poate răspunde.
Cu aceeaşi logică strânsă este comentată „o carte bizară”: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu. Coordonatori: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Ed. Cartier. Gheorghe Grigurcu trece în revistă aberaţiile din această carte, unele de un sinistru comic involuntar. În favoarea ideii sale puerile că trebuie să evidenţiem şi... părţile bune ale comunismului, unul dintre autori, Adrian-Paul Iliescu, aduce următorul argument: „Nici chiar epidemiile de ciumă din Evul Mediu n-au avut exclusiv efecte nefaste, istoricii constată că depopularea Europei, produsă de ciumă, a constituit un impuls esenţial pentru revoluţia tehnică din Renaştere (lipsa de lucrători a stimulat inovaţia mecanică)!”
Cu alte cuvinte, asasinatele în masă practicate de regimul comunist au şi un efect pozitiv, pregătind o eventuală Renaştere postcomunistă. Hitler ar fi fost fără îndoială invidios că nu lui, ci unui autor român i-au venit asemenea idei. Prin însuşi faptul că extrage din masa de stupidităţi această afirmaţie prostească extrem de expresivă, Gheorghe Grigurcu aruncă în ridicol întregul eşafodaj al cărţii.
Spuneam că Gheorghe Grigurcu este un polemist mereu victorios datorită situării sale, în fiecare caz, pe o poziţie morală. Mai există însă o explicaţie: talentul său literar cu totul excepţional, care are într-o dispută eficacitatea unei arme cu laser. „Schimbarea la faţă” a lui Augustin Buzura, de exemplu, este atât de elocvent descrisă, încât echivalează cu o lungă şi riguroasă demonstraţie: „Trădându-şi calitatea de anticomunist ce i se atribuia sub regimul comunist (pe care n-o dezminţea atunci, lăsându-se lăudat de Europa Liberă), mă tem că dl. Buzura n-a făcut decât să-şi asigure un asemenea succes pe termen scurt. A trecut fără zăbavă, după decembrie, cu arme şi bagaje, în barca lui Ion Iliescu, primind ca răsplată funcţia fastuoasă (şi mănoasă!) de preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, devenite Institutul Cultural Român. A căpătat astfel, alături de un Răzvan Theodorescu, de un Paul Everac, de un Marin Sorescu etc., rolul de privilegiat, din rândurile intelighenţiei, al puterii neocomuniste. N-a fost o dezerţiune, ci o trădare în toată legea, deoarece fostul dizident s-a alăturat fără a sta pe gânduri taberei opuse.”
Gheorghe Grigurcu spune de fiecare dată tot ceea ce are de spus, chiar şi ceea ce în mod obişnuit nu se spune. Unii îl dezaprobă sau chiar îl urăsc pentru asta. Eu îl admir.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara