Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Macrameu de Daniel Cristea-Enache

La aproape douăzeci de ani de la debutul editorial şi la zece de la al treilea volum de versuri al său, Adela Greceanu publică un al patrulea, Şi cuvintele sînt o provincie.
Pe coperta a IV-a, Marin Mălaicu- Hondrari ne îmbie cu promisiunea că „poezia Adelei Greceanu are rigoare şi viziune”; „şi mai are – adaugă el – ceva rar întîlnit în poezia feminină: umor”. O mostră de umor avem pe clapeta volumului, unde autoarea îşi prezintă relaţiile cu poezia: „Pentru ea am făcut vocalize. Pentru ea am căutat structură şi limbaj, distanţă şi control. Prin ea încerc să-mi gestionez relaţiile cu lumea şi cu mine însămi”.
Receptarea cărţii fu, pînă acum, sărbătorească. Superlativele abundă. Pentru Marius Chivu, este „poezia anului 2014”. Pentru Cosmin Ciotloş, e o carte „extraordinară”. În fine – ca să ne întoarcem la discursul de escortă al lui Marin Mălaicu- Hondrari –, după rigoarea, viziunea şi mai cu seamă umorul „rar întîlnit în poezia feminină”, ni se dă şi o cheie pentru lectura cărţii extraordinare: „centrul de greutate se mută ca un pelerin din poem în poem şi fiecare dintre poeme e un loc iniţiatic”.
Ca un pelerin se va muta şi cronicarul din poem în poem, nu chiar în toate, fiindcă nu-i suficient spaţiu tipografic, dar cît să ne facem o idee asupra cărţii vibrante: „Nu pot să stau li-niş-ti-tă/ cu fundul pe sensurile/ care zornăie dedesubt” (În provincie); „aşa zornăie uneori/ şi sensurile nebănuite ale cuvintelor,/ cînd cineva/ încearcă să le atragă la suprafaţă” (Şuruburi, şaibe, cuie, piuliţe); „ascultînd, să te trezeşti/ în rînd cu înserarea, cu Mariana şi seminţele ei,/ cu vîntul care a deschis geamul,/ cu pitulicea” (Provincialii); „în asemenea cazuri, realitatea/ sau, naiba ştie, poate că siameza de soră-sa,/ îţi livrează prompt mamă” (Adila meditează); „Ţineam enorm la plasa de plastic roz/ imprimată cu fotografia ei albnegru,/ în care albul era acum roz,/ plasă în care-mi căram/ echipamentul de sport/ de două ori pe săptămînă./ Eram o provincială vizavi de frumuseţe.” (Altă plasă); „Mi-ai dat să sug nu apa chioară a sînilor,/ ci măduva groasă a şirei spinării,/ mi-ai adus pe tavă/ disciplina şi voinţa,/ hotărîrea şi stăpînirea de sine” (Tu).
Asemenea versuri nu reprezintă „scăpări”, neglijenţe ori stîngăcii rizibile datorate unui efort creativ îndreptat în altă direcţie şi cu rezultate care să le compenseze. La puţini poeţi textul este absolut perfect; şi scăderi de nivel apar de fiecare dată cînd artistul nu-şi poate acorda expresia cu imaginarul. Problema, la Adela Greceanu, e că astfel de versuri sînt chiar culmea poeziei sale. Ele au fost lucrate pe cît a putut autoarea de atent şi se regăsesc în poziţii forte, în volum.
De altfel, în această poezie pentru care s-au făcut vocalize cam totul este simbolic şi plin de semnificaţie. Cu o excepţie (Melancolie, singurul text publicabil), versurile se înşiră rulînd imagini cu cheie, gesturi cu tîlc, situaţii de viaţă codificate, scene în care totul semnifică şi nimica mişcă. O aceeaşi imagine este reluată de la un text la altul, cu convingerea că recurenţa simbolică va acoperi mediocritatea ocurenţei. Versul jenant se salvează prin aceea că în el e de fapt un motiv; motivul se salvează prin laitmotiv; laitmotivul se justifică prin compoziţie; compoziţia prin subiect; subiectul prin semnificaţii; semnificaţiile prin motive – şi tot aşa.
Penibilă va fi aplicarea acestei rotative tocmai acolo unde limbajul s-ar fi cerut exprimat în savoarea lui, în oralităţile cotidianului, în prozaismul vieţii la bloc. Adela Greceanu aude limba străzii fără s-o poată asculta şi liriciza. Resursele artistice ale autoarei fiind modeste, personajele vorbesc cu mahalagisme de manual: „Ce faci, frate?/ Bine./ Află că faci bine pe naiba!/ Puţini fac bine pe lumea asta, frate.” (Binele). Cînd sînt oameni „prietenoşi”, oamenii vorbesc ca poeta noastră; cînd nu, distanţa stilistică este menţinută ca o diferenţă de clasă. Oamenii neprietenoşi vorbesc foarte urît, în acest volum: „Dă şi mie patru beri,/ frumoaso,/ da’ din ălea reci!”. Din păcate, poemul cu oameni neprietenoşi vorbind atît de urît se sfîrşeşte, şi începe altul, cu mediocritatea salvată prin motiv salvat prin laitmotiv ş.a.m.d.: „Şi cuvintele sînt o provincie/ vizavi de sensurile pline de viaţă de sub ele,/ sensuri nebănuite acolo, deasupra” (Gîscă).
Reluările, insistenţele, repetiţiile cu miez simbolic, autorezumatul textului anterior, versurile mutate cu totul de la o pagină la alta asigură cam două treimi din Şi cuvintele sînt o provincie. La pagina 42, personajul se hotărăşte să nu mai doarmă acasă „o vreme”, rezultatul fiind poemele dintre paginile 43 şi 65, în care doarme la o femeie „aspră dar dreaptă”. Poeziile se fac acum din poveşti istorisite femeii, dar povestitoarea nu este deloc ajutată de imaginaţia autoarei. Frumuseţea e o poezie despre frumuseţe, iar frumuseţea e înfăţişată prin termenul frumoasă. Repetiţia este iarăşi necesară (motivul…), numai că ceea ce înainte se relua de la o poezie la alta acum se reia în una şi aceeaşi. Povestitoarea lirică pare monomană – şi ca parodie, Frumuseţea ar fi fost un text reuşit: „În seara asta îţi povestesc despre o fată./ În autobuz,/ m-am uitat tot drumul numai la ea./ Îţi povestesc:/ se uita pe geam, era frumoasă,/ umbla în geantă, era frumoasă,/ vorbea la telefon, frumoasă,/ îşi muşca buzele, frumoasă”. Frumoase versuri.
Reluarea unui cuvînt şi inserarea lui într-un macrameu simbolic au darul de a compromite şi cuvîntul, şi contextele utilizării lui. Oameni prietenoşi, provincie, tartină, serviciu, garsonieră, femeie-fetiţă: de la cei mai uzitaţi termeni la cei mai „construiţi”, lexicul sărac are a suporta o sarcină împovărătoare. Nimic nu se poate mulţumi să fie cum e, totul trebuie să fie cum trebuie să fie. Cuvintele sînt o provincie, iar tartină are legătură cu faptul că o bibliotecară „nu zîmbea niciodată”. Garsoniera eroinei este provincie; garsoniera vecinului de dedesubt e un centru. Vecinul scapă noaptea „şuruburi, şaibe, cuie, piuliţe” pe gresie. Subit, apare tartina: „M-am întrebat atunci:/ dacă m-aş duce la el/ şi i-aş spune/ tartină (...) oare ar înceta să rostogolească pe gresie/ şuruburile, şaibele, cuiele, piuliţele?”.
Abia scăpăm de tartină şi ne încearcă regretul: au apărut şuruburile, şaibele, cuiele, piuliţele, de care nu ne vom despărţi prea curînd. De acum încolo, totul se poate figura ori aproxima prin ele. Rotativa Adelei Greceanu este pusă în funcţiune, ceva se explică prin altceva care se explică prin ceva: „mi-am dat seama că gaură în ciorap/ a devenit sinonim cu/ şuruburi, şaibe, cuie, piuliţe”.
Suprasarcina simbolică şi profuziunea de semnificaţii distorsionează şi cele mai neutre secvenţe. Autoarea se fixează pe cîte un cuvînt sau o expresie, folosite peste tot, fără discernămînt lingvistic şi fără o minimă ştiinţă compoziţională. Avem provinciala, avem frumuseţe, intră în joc vizavi de. Cu umorul remarcat pe coperta volumului, numai că involuntar, Adela Greceanu face în Altă plasă suma: „Eram o provincială vizavi de frumuseţe”. În Gîscă, aveam: „Şi cuvintele sînt o provincie/ vizavi de sensurile pline de viaţă de sub ele”. Nu-i totul, însă. Autoarea s-a ataşat de noua construcţie, foarte adîncă: „provincială vizavi de”. Ce urmează? Reflecţia pseudofilozofică va fi ambalată, în Recapitulare, în versuri pe măsură: „m-am gîndit/ că sînt o provincială/ vizavi de propria mea vîrstă”.
Şi cuvintele sînt o provincie e cartea unei autoare care se află încă, după patru volume de versuri, vizavi de poezia bună.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara