Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Maestrul discret (I) de Mihai Zamfir


In profuziunea de literatură memorialistică apărută în ultimii ani, riscul ca documente de valoare excepţională să treacă neobservate este imens şi rareori ocolit. Situaţia "romanului epistolar", a corespondenţei lui Alexandru Busuioceanu (2 volume publicate de Liliana Corobca, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 2003; 2004) mi se pare exemplară. Dînd la iveală scrisorile pe care le-a putut descoperi şi transcrie la Arhivele Statului, scrisori trimise şi primite de Busuioceanu, editoarea - condusă de o intuiţie exactă - le-a intitulat Roman epistolar : a făcut-o, poate, sub imboldul unei inspiraţii de moment, fiind ea, însăşi romancieră; dar desfăşurarea, în ordine strict cronologică, a unei părţi - aleatoriu conservate - din misivele Busuioceanu compune un dureros roman, avîndu-i drept eroi pe românii exilaţi din secolul XX, roman sfîşietor, de un patetism reţinut. Veritabilă capodoperă postmodernă, deşi perfect involuntară!

În grupul extins şi compozit de intelectuali români care au luat calea exilului în timpul ultimului război sau imediat după, Alexandru Busuioceanu a rămas pînă astăzi foarte puţin cunoscut. Tripletei celebre Eliade - Cioran - Ionesco i s-au adăugat ulterior Vintilă Horia, Al. Ciorănescu, Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca; celelalte personaje, numeroase, pierdute în ceaţa istoriei, au pentru noi chipuri mai degrabă de figuranţi.

E greu de trasat în acest caz o linie despărţitoare fermă între valori şi mediocrităţi. Un fapt mi se pare însă indiscutabil: privit retrospectiv, Al. Busuioceanu ne apare drept unul dintre cei mai mari printre cei mari. Statura sa intelectuală şi morală îl face, în eternitate, egalul lui Mircea Eliade ori Emil Cioran, cu toate că activitatea sa din exil, desfăşurată în condiţii ingrate, nu s-a bucurat de un răsunet comparabil. Fixat la Madrid, în Spania încă provincială, Busuioceanu s-a dedicat unui domeniu de strictă specialitate, istoria picturii, şi a scris apoi extraordinare poezii în limba spaniolă; dar nici glosele erudite pe marginea tablourilor, nici versurile într-o limbă pe atunci puţin cunoscută nu-i puteau asigura unui român exilat notorietatea. Şi astfel cărturarul s-a stins în 1961, într-un cvasi-anonimat. "Romanul epistolar" datorat Lilianei Corobca are meritul de a aduce argumente documentare capitale pentru reevaluarea personalităţii lui
Al. Busuioceanu.

"Romanul" începe cu o mişcare energică (Allegro sostenuto), deşi Europa se afla în plin război: Busuioceanu, diplomat şi profesor la Universitatea din Madrid, este în corespondenţă cu Mircea Eliade, N. I. Herescu şi Victor Buescu, între alţii, creează Institutul Român de la Madrid, predă cu entuziasm limba şi cultura română (are peste 60 de studenţi), lansează diferite proiecte. Curajul nu-i slăbeşte nici după ce, scos din diplomaţie în 1945, nu se mai întoarce în ţară: continuă să predea la Universitate, scrie trepidant în spaniolă, dar mai ales păstrează intactă speranţa într-o rapidă revenire în România. La începutul anilor '50, Busuioceanu primea, ca profesor, un salariu mai degrabă simbolic, lipsurile materiale deveneau acute, speranţa în repatriere scădea de la an la an; însă el continua să lucreze intens, iar renumele său de poet spaniol se consolidase. în cercurile emigraţiei, începe să fie recunoscut drept maestru şi arbitru. Niciodată profesorul şi ex-diplomatul Busuioceanu nu s-a plîns de lipsuri ori de ingratitudinea contemporanilor: şi-a purtat sărăcia cu discreţie exemplară şi i-a ajutat material pe alţii, rupîndu-şi de la gură. Un mic voiaj pînă în Insulele Baleare, la invitaţia inimosului Alexis Macedonski, pictor şi fiu al Poetului, reprezenta unica vacanţă pe care şi-o mai putea permite, de două ori în toţi aceşti lungi ani.

Vine şi sfîrşitul anilor '50, odată cu el - sfîrşitul pur şi simplu. Grav bolnav, nu mai poate părăsi Madridul, nu mai poate merge la Universitate, în fine, nu mai poate ieşi din casă. Unica relaţie cu lumea din jur au reprezentat-o cele cîteva emisiuni radio pe teme culturale, înregistrate acasă la el pentru BBC ori Europa Liberă, articolele din revistele exilului şi, bineînţeles, scrisorile. între 1957 şi 1961, an la începutul căruia se stinge din viaţă, existenţa lui Busuioceanu trebuie să fi fost un infern. Arbitrul intelectual al emigraţiei - recunoscut în această calitate de toţi - reuşeşte să rămînă şi arbitru al eleganţei comportamentale: nimic în epistolele trimise prietenilor nu lasă să se întrevadă că ele erau scrise de un aproape-muribund.

Cititorul avizat al lui Properţiu şi poetul spaniol prieten cu Vicente Aleixandre va părăsi viaţa cu o discreţie perfectă, cu aceeaşi discreţie care îi comandase întreaga existenţă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara