Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Magister dixit de Cosmin Ciotloş

Încercam, nu demult, într-o cronică (apărută în România literară, nr. 22/ 6 iunie 2008) la noua ediţie a Originilor romantismului românesc, să perfectez un gen de colaborare între două viziuni critice aflate, dacă dăm crezare aparenţelor, la o distanţă ireconciliabilă. Aceea a inclementului proteguitor al autonomiei esteticului care este Harold Bloom şi aceea a celui mai lucid teoretician român al ultimelor decenii care este Paul Cornea. Construiam, printr-o analogie destul de netedă, un concept simetric celui anglo-saxon - anxietatea diferenţei - apt să funcţioneze, la nivelul imaginarului colectiv, în intervalul, valoric amorf, cuprins între anii 1780-1840. Pe o bază de selecţie alcătuite din nume, s-ar zice, fără greutate, ca Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, G. Peşacov, Ienache Gane, Daniil Scavinschi sau Vasile Fabian Bob, contaminările relaţionale, atunci când se produc, nu ţin de sfera ierarhică a mecanismelor canonice. Ci doar, în cel mai bun caz, de domeniul unei anume individualităţi gramaticale. E vorba, aşadar, în dauna influenţei, care e plină esteticeşte, de deosebire, care se arată completă numai sub raport exterior.

Nu bănuiam, scriind acestea, câte nuanţe, în plus sau în minus, vor adăuga observaţiilor mele conferinţele grupate de Paul Cornea sub titlul - şi el cu dus şi-ntors - Delimitări şi ipoteze. Cartea conţine opt secţiuni condensate nu cronologic sau zonal, ci, aşa cum stă bine oricărei lucrări de bibliografie obligatorie, tematic: Lumini şi "luminisme", Romantism, Statutul literaturii, Canonul, Istorie literară, Teoria lecturii, Comparatism şi Studii culturale. Nu sunt greu de recunoscut, printre aceşti itemi de interes, câteva dintre preocupările constante ale profesorului Cornea, comprimate însă, în contextul dat, la dimensiunile standard impuse de genul acesta având o circulaţie predominant academică. Cum nu ştiu să mai avem de-a face - în tradiţia, la noi, marcat impresionistă a comentariului - cu o altă astfel prezenţă a criticii literare în formă fixă, definiţia schiţată în prefaţă de autor e, măcar inaugural, demnă de tot interesul:

,Comunicarea e un gen al discursului ştiinţific ori eseistic, diferenţiat prin câteva trăsături caracteristice: concepută spre a fi expusă de obicei oral, ea are o lungime medie ce nu excede în mod curent 12 pagini, la două rânduri; limitată în întindere, e prezumată a se concentra pe o singură temă importantă sau, în orice caz, a reţine atenţia asupra unei grupări unitare a informaţiei; prezentată într-un cerc de specialişti, ea trebuie să aducă o contribuţie personală, clară şi explicită: să introducă rezultatele unei cercetări, să enunţe puncte de vedere explicative ori/ şi critice asupra unor teorii sau practici uzuale, să propună noi argumente, ipoteze, interogaţii, formulări etc. asupra aspectelor mai puţin cunoscute ori litigioase ale problemelor de caracter disciplinar sau interdisciplinar. Şi, pentru că aceste criterii (conciziunea, unitatea perspectivei, coerenţa tezelor, îndeosebi noutatea abordării) par a fi mai greu de respectat în cazul ştiinţelor umane decât al celor tari, ne e necesară o strădanie mai tenace "aici" decât "acolo", spre a nu bate apa în piuă, a nu repeta ceea ce a mai fost spus, a nu simula "înălţimea" gândirii printr-un limbaj abscons, a nu etala platitudini sub pavăza unei gravităţi pline de demnitate." (pag. 5)

Prin pânza acestui filigran exigent, opţiunile lui Paul Cornea, chiar şi acelea subiacente, asupra cărora mi se pare indicat să insist, îşi detaşează îndeajuns de vizibil contururile. Altcândva în stare să facă oarecare vogă didactică, un studiu descriptiv şi transparent, dedicat naturii în literatura romantică de la noi, îşi arată, astăzi, ridurile. În schimb, cele care-l pregătesc într-un fel sau într-altul, mai angajat demonstrative, sunt nu doar antologice, dar, îndrăznesc s-o spun, esenţiale.

Mă refer, de pildă, la Romantismul românesc şi romantismul francez: paralelisme şi interferenţe (1830-1860), care constituie, luat în sine, un raţionament sociologic exemplar şi care instituie, pe aceeaşi filieră teoretică, primul eşantion reprezentativ în chestiunea, bicentenară deja, a pretinsei adopţii culturale făcute cu ochii închişi. Aşa începe, ferm, lămurirea propusă de Paul Cornea: "Propunându-şi, după modelul comparatismului interbelic, să judece totul în termeni de "influenţă", ele şstudiile mai vechi, n.m.ţ privilegiau "emiţătorul" şi neglijau reacţiile specifice (şi uneori creative) ale "receptorului". Acesta e sensul în care, la începutul secolului XX, îşi orientau studiile Pompiliu Eliade sau N.I. Apostolescu, susţinând că romantismul românesc nu e decât un articol de import, o reflectare a romantismului francez, manifestându-se prin forme imperfecte, lipsite de originalitate şi spirit inventiv."

Pledoaria contrară - şi adusă, metodologic, la zi pentru anul 1974, când a fost redactată - aduce în discuţie o remarcă ce pare, o dată polii inversaţi, de un bun simţ aiuritor. Economic, lucrul se justifică prin imperativul, dictat de perechea cerere-ofertă, unei negocieri drastice: "Totuşi, pentru a face posibilă integrarea unui corp exterior într-o structură organică şi individualizată, condiţia necesară e să existe o anume consubstanţialitate, o omologie relativă între emiţător şi receptor, fiindcă, în lipsa ei, chiar procesul de comunicare e stânjenit, deformat ori de-a dreptul interzis; de un proces complex de tip asimilatoriu, nici nu mai poate fi vorba. Doar autorii şi operele capabile să se înscrie în parametrii spirituali ai receptorului suscită ecouri şi acţionează ca stimuli creatori. Dacă imitaţia e întotdeauna posibilă, influenţa nu poate avea loc decât dacă e fondată pe preexistenţa anumitor afinităţi." (pag. 70)

Iată o formulare parţială ce rămâne, până la finalul eseului, de neuitat. Fiindcă, chiar după ce restrânge lista eventualilor "formatori impliciţi de opinie" la patru scriitori - care sunt, în ordine cronologică, Lamartine, Hugo, Michelet şi Lamennais - şi o discută, răbdător, punct cu punct, Paul Cornea revine asupra aserţiunii, la fel de decis cum numai, nu întâmplător, Bloom mai poate fi: "Concluzia acestei succinte treceri în revistă e clară: în răstimpul dintre 1830 şi 1860, romantismul francez a jucat pentru romantismul românesc rolul de "revelator": l-a ajutat să îşi găsească specificitatea, să se smulgă ambianţei sterilizante a "fanariotismului" şi să-şi croiască o cale spre Europa apuseană. Într-un moment de criză a valorilor şi de febrilă căutare a unor noi forme de expresie, romantismul francez i-a oferit celui românesc modele plauzibile, capabile să stimuleze dezvoltarea propriilor resurse creatoare. Odată în plus, s-a demonstrat că, foarte adesea, drumul cel mai scurt către noi înşine trece prin alţii." (pag. 79)

La numai doi ani de la apariţia Originilor romantismului românesc, o jumătate de teorie a diferenţei e complinită de o altă jumătate, dedusă logic, centrată, de data aceasta, pe diferenţă. Problema nu se pune în termeni de revizuire, ci, ca să zic aşa, de toleranţă intelectuală. Devine cu atât mai interesant să urmărim, pe dedesubtul parcursului de creastă de la care profesorul Cornea se revendică în câteva rânduri, tunelul care străbate discuţiile, mai actuale ca oricând, privitoare la canon. Să notăm, în primă instanţă, că subiectului i se rezervă, parcimonios, două studii. Întâiul, teoretic, mi se pare cel mai exact dintre toate câte s-au scris în marginea acestei liste din Lockness, la noi, în vremea din urmă. Cel de-al doilea, aplicativ, reprezintă o excelentă analiză, în limbajul statisticii, a celebrului top al romanelor autohtone realizat, la început de mileniu, de revista Observator cultural.

Fără a se înregimenta declarativ în vreuna din tabere, Paul Cornea se arată preocupat nu atât de caracterul necesar lax şi suficient rigid al canonului occidental, ci de structura somatică a acestuia. Pe urmele lui Robert Escarpit, care nu folosise termenul, dar intuise conceptul, Paul Cornea propune un model matematic pentru determinarea acesteia. Dacă, cu ajutorul unor instrumente operaţionale creditabile, s-a constatat că, din numărul autorilor de literatură, doar unul dintr-o sută are şansa de a rămâne în memoria colectivă, se ridică o întrebare fundamentală legată de distribuţia statistică, în timp, a acestui minuscul procent.

Conform structurii intuitive trasate de autorul volumului Delimitări şi ipoteze, piramida canonică e segmentată în trei, foarte eterogene, etaje: "Nivelul cel mai de sus e şi cel mai puţin întins, cuprinzând numele cele mai mari, superstarurile, campionii la toate categoriile, valorile zise "eterne". Zona mediană, mult mai largă, e formată în majoritate, ca şi prima, din autori morţi, de notorietate durabilă, "clasici" şi ei, dar simţiţi ca fiind mai puţin importanţi, de profil inferior, uneori contestaţi de o parte a criticii. Cea de-a treia zonă, cea mai mare, e şi cea mai agitată, pentru că ea cuprinde literatura contemporană, cu toate neajunsurile ce decurg din statutul ei specific: conflicte de interes, lipsă de perspectivă a aprecierilor, confuzii între succes şi valoare." (pag. 149)

Mă opresc, din lipsă de spaţiu, aici. Oricum, în întregime, algoritmul e, din raţiuni de complexitate, imposibil de rezumat. El trebuie - şi merită - să fie urmărit frază cu frază. Căci, fără a face paradă de autoritate, demonstraţiile lui Paul Cornea sunt suite de afirmaţii, prin ele însele, definitive.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara