Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
MAIGRET LA NEW YORK – de Georges Simenon de Nicolae Constantin



Terminat în ziua 7 martie 1946, la Sainte-Marguerite-du-Lac-Masson (Québec), Canada, Maigret ŕ New-York este unul dintre cele mai bune "Maigret"-uri, în care comisarul îşi desfăşoară ancheta cu aceeaşi imbatabilă logică, deşi evoluează într-un loc total necunoscut. Maigret nu se simte deloc dezorientat. Sirenele, jeturile de aburi, mirosul de hot dogs, mulţimea de pe Broadway şi de pe Fifth Avenue nu îl tulbură cîtuşi de puţin. Conduce ancheta ca şi cum ar fi la Paris, la Bruxelles sau în Berry. Chiar dacă lumea interlopă newyorkeză elimină martorii şi îl ameninţă, nimic nu-l sperie, nimic nu-l face să dea înapoi. Maigret va descoperi făptaşii, dar va rămîne cu un gust amar, întrebîndu-se dacă meritase sa treacă oceanul ca să mai cureţe o fărîmă din mizeria omenească.

Seria de autor "Simenon" a Editurii Polirom, proiectată cu douăsprezece titluri pe an, va cuprinde integrala "Maigret" , o selecţie din celelalte romane, numite de autor "les romans durs", o autobiografie etc. Începută în martie 2004, seria însumează pînă acum 9 din cele 89 de "Maigret"-uri.



VIII



înă nu demult, în astfel de momente, cei de pe Quai des Orfčvres spuneau despre Maigret:

- Gata! Şefu' e în transă!

Necuviinciosul inspector Torrence, care avea totuşi un adevărat cult pentru comisar, spunea mai fără menajamente:

- Şefu' e dus.

"În transă" sau "dus" desemnau o stare pe care colaboratorii lui Maigret o vedeau apărînd cu uşurare. Şi ajunseseră să-i ghicească apropierea după mici semne prevestitoare, prevăzînd înaintea comisarului momentul în care se va declanşa criza.

Ce ar fi gîndit un om ca Lewis despre atitudinea colegului său francez în orele care au urmat? Nu ar fi priceput, era fatal, şi probabil că l-ar fi privit cu o anumită milă. Da căpitanul O'Brien, înzestrat cu o ironie fină în ciuda aparenţei unui om greoi, l-ar fi putut înţelege?

Totul se petrecea într-un mod destul de ciudat, pe care Maigret nu avusese niciodată curiozitatea să-l analizeze, chiar dacă pînă la urmă reuşise să-l cunoască tot auzindu-i vorbind despre asta, cu o mulţime de detalii, pe colegii săi de la Poliţia Judiciară.

Timp de zile, uneori de săptămîni, se împotmolea în cîte un caz, făcea doar ce trebuia făcut, dădea ordine, se informa despre unii şi despre alţii, părea că nu-l prea interesează ancheta, iar uneori chiar că

nu-l interesează deloc.

Acest lucru se datora faptului că, în acest timp, vedea problema doar din punct de vedere teoretic. Cutare om a fost ucis în cutare împrejurări. |sta şi ăla sînt suspecţi.

Dar, în fond, aceşti oameni nu-l interesau. Încă nu-l interesau.

Apoi, brusc, în momentul în care te aşteptai mai puţin, cînd îl puteai crede descurajat de complexitatea sarcinii, se producea declicul.

Cine pretindea că în acel moment devenea mai greoi? Nu un fost director al Poliţiei Judiciare, care îl văzuse ani de zile lucrînd? Era doar o butadă, dar exprima foarte bine realitatea. Dintr-o dată, Maigret părea mai greoi în mişcări, mai confuz. Avea un alt fel de a strînge pipa între dinţi, trăgînd fumuri scurte şi rare, şi se uita în jur cu o expresie aproape prefăcută, dar asta pentru că, în realitate, era concentrat asupra activităţii sale interioare.

Ceea ce însemna, pe scurt, că personajele dramei nu mai erau pentru el nişte entităţi, pioni sau marionete, ci deveniseră oameni.

Şi Maigret se punea în locul acelor oameni. Se încăpăţîna să se pună în locul lor.

Oare ceea ce unul dintre semenii lui gîndise, trăise şi suferise nu era şi el în stare să gîndească, să retrăiască şi să sufere la rîndul său?

Un anumit individ, într-un moment al vieţii sale, în anumite împrejurări, reacţionase într-un fel, iar el trebuia, punîndu-se în locul lui, să facă să ţîşnească din adîncul său reacţii identice.

Dar nu era ceva conştient. Maigret nu-şi dădea totdeauna seama. De exemplu, credea că, în timp ce mînca singur la tejgheaua unui local, rămăsese Maigret şi nimic altceva decît Maigret.

Numai că, dacă şi-ar fi privit faţa în oglindă, ar fi surprins unele expresii ale lui Little John. Printre altele, cea a fostului violonist, în apartamentul său de la Saint-Régis, în momentul în care, venind din adîncul acelui apartament, din încăperea mobilată sărăcăcios, amenajată ca un fel de refugiu, îl privise pentru prima dată pe comisar prin uşa întredeschisă. Era frică sau un fel de acceptare a fatalităţii?

Apoi, acelaşi Little John mergînd spre fereastră, în momentele dificile, dînd la o parte perdelele cu o mînă nervoasă şi privind afară, în timp ce Mac Gill prelua în mod automat conducerea operaţiunilor.

Nu era de ajuns să spună: "Little John este asta sau asta..."

Trebuia să simtă acest lucru. Trebuia să devină Little John. Şi iată de ce, în timp ce se plimba pe străzi apoi oprea un taxi ca să meargă la docuri, lumea exterioară nu mai exista pentru el.

Era acolo Little John cel de altădată, cel care sosise din Franţa la bordul vasului Aquitaine, cu vioara sub braţ, însoţit de Joseph clarinetistul.

...Little John care, în cursul turneului său jalnic prin statele americane din Sud, împărţea masa cu o fată slabă şi bolnăvicioasă, cu o Jessie hrănită cu cîte o parte luată din porţia lui şi a lui Joseph.

Abia dacă luă seama la cei doi poliţişti pe care îi recunoscu pe cheiul de îmbarcare. Le adresă un zîmbet vag. Evident, locotenentul Lewis îi trimisese acolo, pentru orice eventualitate, iar Lewis îşi făcea meseria în mod corect, nu te puteai supăra pe el.

Cu doar un sfert de oră înainte de plecarea navei, o limuzină lungă opri în faţa clădirii vămii, iar Mac Gill coborî primul, urmat de Jean Maura, care purta un costum din tweed de culoare deschisă, cumpărat probabil de la New York. Apoi îşi făcu apariţia şi Little John, care părea să fi adoptat o dată pentru totdeauna bleumarinul şi negrul în vestimentaţie.

Maigret nu se ascundea. Cei trei oameni trebuiau să treacă pe lîngă el. Reacţiile lor au fost diferite. Mac Gill, care mergea în faţă şi ducea geanta de călătorie a lui Jean, se încruntă, apoi, poate din fanfaronadă, schiţă o strîmbătură uşor dispreţuitoare.

Jean Maura ezită însă, se uită la tatăl său, făcu cîţiva paşi spre comisar şi dădu mîna cu el.

- Nu vă întoarceţi în Franţa.... Vă cer din nou iertare... Ar fi trebuit să luaţi acelaşi vas ca şi mine... Ştiţi, n-a fost nimic... M-am comportat ca un prost.

- Sigur că da!

- Mulţumesc, domnule comisar.

Little John trecuse pe lîngă el, oprin-

du-se puţin mai departe, apoi îl salutase pe Maigret, simplu, fără ostentaţie.

Comisarul îl văzuse doar în apartamentul său. Se mira puţin că acum, afară, i se părea mai mic de statură decît crezuse. Şi i se părea şi mai bătrîn, mai marcat de viaţă. Era ceva recent? Peste omul acela căzuse parcă un voal, sub care se simţea totuşi o energie extraordinară.

Dar toate acestea nu contau. Nu erau nici măcar nişte gînduri. Ultimii pasageri urcau la bord. Părinţii şi prietenii rămîneau înşiraţi pe chei, privind în sus. Cîţiva englezi, după obiceiul din ţara lor, aruncau serpentine spre bastingaje, iar cei care plecau ţineau cu gravitate de un capăt.

Comisarul îl zări pe Jean Maura pe pasarela de la clasa întîi. Îl vedea de jos în sus şi, o clipă, crezu că îl vede nu pe fiu, ci pe tată; crezu că nu asista la îmbarcarea de astăzi, ci la cea de demult, cînd Joachim Maura plecase în Franţa, unde avea să stea aproape zece luni.

Joachim Maura nu călătorise atunci la clasa întîi, ci la clasa a treia. Venise oare singur pînă la docuri? Nu fusese condus, şi el, pînă pe chei de două persoane?

Maigret căuta maşinal acele persoane, se gîndea la clarinetist şi la Jessie, care probabil aşteptaseră şi ei, ca şi dînsul, cu capul în sus, să vadă zidul mişcător al navei desprinzîndu-se de chei.

Apoi... Apoi plecau amîndoi... Oare Joseph o prinsese de braţ pe Jessie? Sau Jessie se agăţase maşinal de braţul lui Joseph?... Fata plîngea? Oare el spunea: "Se va întoarce curînd"?

În orice caz, rămăseseră singuri la New York, în timp ce Joachim, în picioare pe punte, privea America. Aceasta devenea din ce în ce mai mică şi se pierdea apoi în ceaţa serii.

Şi de data aceasta, cele două persoane rămase, Little John şi Mac Gill, plecau unul alături de altul, păşind cu pas egal spre automobilul care îi aştepta. Mac Gill deschise portiera şi îi făcu loc celuilalt să urce.

Nu trebuia să acţionezi prea repede, ca locotenentul Lewis. Nu trebuia să alergi spre adevărurile pe care doreai să le descoperi, ci, pur şi simplu, să te laşi impregnat de adevăr.

Iată de ce Maigret se îndrepta, cu mîinile în buzunare, spre un cartier pe care nu-l cunoştea. Dar nu avea importanţă. Se ţinea, în gînd, după Jessie şi Joseph în subway. Oare exista subway pe vremea lor? Probabil că da. Poate că se întorseseră imediat în casa de pe Strada 169. Şi, acolo, se despărţiseră pe palier? Oare Joseph nu-şi consolase prietena?

De ce era frapat comisarul de o amintire foarte recentă? În momentul producerii incidentului, nu observase asta.

La amiază, zăbovise în faţa paharului de bere la Donkey Bar. Şi mai comandase una, pentru că era bună. Cînd să plece, jurnalistul cu dinţii stricaţi, Parson, ridicase capul şi îi zisese:

- Ziua bună, domnule comisar!

I se adresase în franceză, cu un accent puternic, pronunţînd Megret. Avea o voce neplăcută, prea stridentă şi parcă tăioasă, cu intonaţii vulgare sau mai curînd răutăcioase.

Era, mai mult ca sigur, un tip plin de resentimente, un revoltat. Maigret se uitase la el uşor surprins. Mormăise bună ziua şi ieşise fără să se mai gîndească la el.

Dar acum îşi amintise pe neaşteptate că, atunci cînd fusese prima dată la Donkey Bar, împreună cu Mac Gill şi detectivul ce mesteca chewing-gum, nimeni nu-i pomenise numele. Şi nici Parson nu spusese că vorbea franceza.

Poate că nu avea nici o importanţă. Maigret trecu peste asta. Şi totuşi, acest detaliu se integra de la sine în ansamblul preocupărilor sale inconştiente.

Cînd ajunse în Times Square, se uită maşinal spre Times Square Building, care îi acoperea orizontul. Asta îi aminti că birourile lui Little John se aflau în acel zgîrie-nori.

Intră. Nu căuta nimic anume. Dar nu cunoştea decît cadrul intim de la hotelul Saint-Régis, al lui Little John cel de acum. De ce să nu-l vadă şi pe celălalt?

Căută pe afişaj Automatic Record C°, şi un ascensor rapid îl duse la etajul patruzeci şi doi.

Arăta banal. Nu era nimic de văzut. Toate acele tonomate, acele cutii cu vise pe care le găseai în majoritatea barurilor şi restaurantelor, de fapt, acolo ajungeau. În orice caz, acolo se revărsau din maşini sutele de mii de monede de cinci cenţi, transformîndu-se în cont în bancă, în acţiuni şi în contabilitatea de pe filele registrelor.

Pe o uşă cu geam scria:

General Manager: John Maura



Urmau alte uşi cu geam, numerotate, purtînd numele unui întreg stat-major, apoi o încăpere imensă cu birouri metalice, cu lămpi albăstrui, unde lucrau vreo o sută de angajaţi şi angajate.

Cineva îl întrebă ce dorea.

- Nimic, răspunse liniştit, scuturîndu-şi pipa de tocul pantofului şi făcînd cale-ntoarsă.

Aşa, ca să vadă şi el! Oare locotenentul Lewis ar fi înţeles asta?

Şi acum mergea din nou pe stradă, se oprea în faţa unui bar, ezita, apoi dădea din umeri. De ce nu? Nu i-ar fi prins rău, în acele momente, iar el nu plîngea ca Ronald Dexter. Singur, la un colţ de bar, goli două pahare de alcool, unul după altul, plăti şi ieşi aşa cum intrase.

Joseph şi Jessie erau de acum singuri pentru zece luni, în casa de pe Strada 169, din faţa prăvăliei croitorului.

Ce îl apucase să rostească deodată, cu glas tare, făcînd un trecător să întoarcă surprins capul:

- Nu...

Se gîndea la bătrînul Angelino, la moartea urîtă a bătrînului Angelino, şi spunea "nu" pentru că era sigur, fără să ştie exact de ce, că lucrurile nu se petrecuseră aşa cum îşi imagina Lewis.

Ceva nu se potrivea. Îi revedea pe Little John şi pe Mac Gill îndreptîndu-se spre limuzina neagră care îi aştepta şi repeta în gînd: "Nu..."

Era fatalmente mai simplu. Evenimentele îşi pot oferi luxul să fie sau să pară complicate. Oamenii sînt însă totdeauna mai simpli decît ni-i închipuim.

Chiar şi un Little John... Chiar şi un Mac Gill...

Dar, ca să înţeleagă această simplitate, trebuia să ajungă în profunzime, nu să se mulţumească cu o explorare de suprafaţă.

- Taxi...

Uitînd că se afla la New York, îi vorbi franţuzeşte şoferului uluit. Îşi ceru scuze şi îi dădu în engleză adresa prezicătoarei.

Trebuia să-i pună o întrebare, una singură. Şi ea locuia tot în Greenwich Village, iar comisarul fu destul de surprins să vadă o casă frumoasă, o casă burgheză cu patru etaje, cu o scară curată, acoperită de un covor, şi cu ştergătoare în faţa uşilor.



Doamna Lucile

Clarvăzătoare

Doar cu programare



Sună, şi soneria, de partea cealaltă a uşii, răsună înfundat, ca la oamenii bătrîni. Apoi se auziră paşi înăbuşiţi, urmă o ezitare şi în sfîrşit, un zgomot foarte uşor, cel al zăvorului tras cu precauţie.

Uşa se întredeschise puţin şi un ochi îl observă cu atenţie. Maigret zîmbi fără să vrea şi zise:

- Eu sînt!

- O, îmi cer scuze! Nu v-am recunoscut. Nu aveam nici o întîlnire fixată la ora asta şi mă întrebam cine ar putea fi... Intraţi... Scuzaţi-mă că v-am deschis chiar eu, dar servitoarea mea e plecată la cumpărături.

Cu siguranţă că nu exista nici o servitoare, dar nu avea importanţă.

Era aproape întuneric şi în casă nu fusese aprinsă nici o lampă. Un fotoliu se afla în faţa unei sobe englezeşti, unde se zărea flacăra unui foc de cărbuni.

Atmosfera era liniştită şi caldă, puţin cam apăsătoare. Doamna Lucile se deplasa de la un comutator la altul şi lămpile se aprindeau, toate acoperite de abajururi albastre sau roz.

- Aşezaţi-vă... Aveţi cumva veşti despre fratele dumneavoastră?

Maigret aproape că uitase povestea cu fratele, inventată de claun ca să-i înduioşeze pe Germain şi pe bătrîna lui prietenă. Se uită în jur mirat, căci, în locul calabalîcului de de vechituri pe care şi-l imaginase, găsea un salonaş Louis XVI, care îi amintea de atîtea şi atîtea salonaşe asemănătoare de la Passy sau Auteuil.

Doar machiajul excesiv, stîngaci al bătrînei conferea încăperii ceva echivoc. Faţa ei, acoperită de un strat de cremă şi de pudră, era albicioasă ca luna, rujul de pe buze avea culoarea sîngelui, iar genele erau lungi şi albăstrui ca de păpuşă.

- M-am gîndit la dumneavoastră şi la vechii mei colegi, J and J.

- În legătură cu ei aş vrea să vă pun o întrebare.

- Ştiţi... Sînt aproape sigură... Vă amintiţi că m-aţi întrebat care dintre cei doi era îndrăgostit... Acum, dacă mă gîndesc mai bine, cred că amîndoi erau.

Lui Maigret nu-i păsa de asta.

- Eu aş vrea să ştiu, doamnă... Staţi puţin... Aş vrea să-mi înţelegeţi ideea... Rar se întîmplă ca doi tineri de aceeaşi vîrstă, proveniţi aproape din acelaşi mediu, să aibă aceeaşi vitalitate.... aceeaşi tărie de caracter, dacă vreţi... Unul dintre ei e totdeauna înaintea celuilalt... Să spunem că totdeauna există un şef... Numai puţin.... În acest caz, celălalt poate să aibă diferite atitudini posibile, care depind de caracterul fiecăruia. Unii acceptă să fie dominaţi de prietenul lor, căutînd uneori această dominare... Alţii însă se revoltă la fiecare pas. Veţi vedea că întrebarea mea este destul de delicată. Nu vă grăbiţi să răspundeţi... Aţi trăit aproape un an alături de ei... Care dintre ei v-a lăsat amintirea cea mai puternică?

- Violonistul, răspunse ea fără ezitare.

- Deci Joachim... Blondul cu părul lung şi faţa foarte slabă?

- Da... Totuşi, nu era totdeauna un om agreabil.

- Ce vreţi să spuneţi?

- N-aş putea să vă spun exact... E o impresie... Uitaţi!... J and J era doar ultimul număr din program, nu?... Robson şi cu mine eram vedetele... În astfel de cazuri, există o anumită ierarhie... Ca în cazul valizelor, de exemplu... Ei bine, violonistul nu s-ar fi oferit niciodată să-mi ducă valiza!

- Dar celălalt?

- Celălalt a făcut-o de cîteva ori... Era mai politicos, mai bine crescut.

- Joseph?

- Da... Cel cu clarinetul. Şi totuşi... Dumnezeule, ce greu e să explici! Joachim nu avea o dispoziţie constantă, asta-i. Într-o zi se arăta seducător, de o amabilitate încîntătoare, apoi, a doua zi, nu-ţi mai adresa nici un cuvînt. Cred că era prea orgolios, că suferea din cauza situaţiei sale. Joseph însă o accepta zîmbitor. Uite că iar spun ceva neadevărat! Pentru că nu zîmbea prea des.

- Era un om trist?

- Nici asta! Făcea lucrurile corect, cum se cuvine, cum se pricepea mai bine, atîta tot. Dacă i-ai fi cerut să-i ajute pe maşinişti sau să stea în cuşca sufleorului, n-ar fi zis nu, pe cînd celălalt s-ar fi răţoit imediat. Asta vreau să spun. Totuşi, îl preferam pe Joachim, chiar atunci cînd te repezea.

- Vă mulţumesc.

- Nu serviţi o ceaşcă de ceai? Nu vreţi să încerc să vă ajut?

Pronunţase aceste cuvinte cu o pudoare ciudată, şi Maigret nu înţelese imediat.

- Aş putea încerca să văd.

Abia atunci îşi aminti că se afla în casa unei clarvăzătoare şi, din bunătate sufletească, pentru a nu o dezamăgi, fu cît pe ce să accepte o consultaţie...

Ba nu! Nu avea curajul să asiste la strîmbăturile ei, să-i audă din nou vocea stinsă şi întrebările pe care le punea defunctului Robson.

- Mă voi întoarce, doamnă... Nu vă supăraţi că astăzi n-am timp.

- Vă înţeleg.

- Ba nu...

Ei! Se încurca în propriile minciuni! Îi părea rău că lăsa o impresie proastă, dar nu avea ce face.

- Sper să vă găsiţi fratele.

Ia uite! Jos, în faţa imobilului, se afla un bărbat pe care nu-l remarcase la venire şi care se uita acum la el cu mare atenţie. Probabil era unul dintre detectivii lui Lewis. Oare mai era utilă prezenţa lui acolo?

Ceru să fie dus din nou pe Broadway. Devenise deja un port de plecare pentru Maigret, care reuşea acum să se orienteze foarte bine. De ce intra fără să ezite la Donkey Bar?

Mai întîi, trebuia să telefoneze. Dar, fără un motiv foarte clar, voia mai ales să-l reîntîlnească pe jurnalistul cu voce stridentă şi ştia că la această oră va fi beat.

- Bună ziua, domnule Megret.

Parson nu era singur. Era împreună cu trei-patru tipi pe care, după toate aparenţele, îi făcea să rîdă de cîtva timp cu glumele lui.

- Beţi un scotch cu noi? continuă el în franceză. E adevărat că în Franţa nu vă place whisky-ul. Un coniac, domnule comisar din Poliţia Judiciară ieşit la pensie?

Voia să fie comic. Se ştia sau se credea ţinta privirilor celor din bar, unde, în realitate, puţini se arătau interesaţi de el.

- Frumoasă ţară, Franţa, nu-i aşa?

Maigret ezită, îşi zise că va telefona mai tîrziu şi se aşeză la bar alături de Parson.

- O cunoaşteţi?

- Am trăit acolo doi ani.

- La Paris?

- Da, "veselul Paris"... Şi la Lille, la Marsilia, la Nisa... Coasta de Azur, nu?

Spunea toate acestea cu răutate, ca şi cum vorbele ar fi avut un sens cunoscut doar de el.

Dacă Dexter era un beţiv trist, Parson era în schimb tipul beţivului răutăcios, agresiv.

Se ştia slab şi urît, se ştia murdar, se ştia dispreţuit sau detestat şi ura întreaga omenire, care, în momentul acela, lua forma feţei acelui Maigret placid care îl privea cu ochi mari şi calmi, aşa cum te uiţi la o muscă agitată din cauza furtunii.

- Pun prinsoare că după ce vă veţi întoarce acolo, în frumoasa dumneavoastră Franţă, veţi spune tot răul posibil despre America şi despre americani... Aşa sînt toţi francezii... Şi veţi povesti că New York-ul e plin de gangsteri... Ha! Ha!... Dar veţi uita să spuneţi că majoritatea au venit din Europa...

Şi izbucni într-un rîs plin de răutate, arătînd cu degetul spre pieptul lui Maigret.

- Şi veţi omite să adăugaţi că la Paris sînt tot atîţia gangsteri ca aici... Numai că ai voştri sînt gangsteri burghezi... Au nevastă şi copii... Şi, uneori, sînt decoraţi... Ha! Ha!... Încă un rînd, Bob!... Un brandy pentru domnul Megret, căruia nu-i place whisky-ul. Dar, vorba e, vă întoarceţi în Europa?

Se uita la însoţitorii săi cu un aer şiret, mîndru nevoie mare că îi trîntise comisarului drept în faţă această frază.

- Aud? Sînteţi sigur că vă mai întoarceţi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara