Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Maimuţă-om-bibliotecă de Ioana Pârvulescu


Destinatar: Prof. Ioana Bot


Draga Ioana,

Săptămâna trecută ai fost invitata Centrului interdisciplinar Tudor Vianu care face întâlniri periodice în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti şi ai vorbit despre o temă care şi pe mine mă preocupă de multă vreme: ce se întâmplă cu biblioteca unui iubitor de cărţi, după ce acesta dispare? Ai exemplificat prin cazul excepţional - întrucât fericit rezolvat - al bibliotecii soţilor Petrescu (Liviu şi Ioana Em.). Fiindcă nu există moştenitori, prin testament, bunurile lor au fost donate statului, iar biblioteca a avut "clauză de nedesfacere" şi a putut fi păstrată chiar în locuinţa familiei celor doi profesori. Mai mult, a fost fişată şi există un program de vizitare-consultare a cărţilor adunate cândva de familia Petrescu, ajunse în grija Bibliotecii judeţene din Cluj. Astăzi o întreagă istorie personală şi generală este conţinută în filele acestor cărţi. Ioana Em. Petrescu este fiica eminescologului D. Popovici şi în biblioteca ei se află unele exemplare adnotate de tată şi, ulterior, de fiică. Un dialog literar posibil, iată, numai pe carte, întrucât fata avea 11 ani când a murit D. Popovici. Cărţile familiei Petrescu arată nu numai preocupările şi gusturile personale, dar şi posibilităţile de achiziţie din anii comunişti. Unele erau aduse (cu riscuri) din străinătate şi aveau valoare subversivă. După cum ne-ai povestit, acestea se împrumutau, ca de la o bibliotecă publică. Existau exemplare rare, copiate de mână. Oare studenţii de azi îşi pot închipui un asemenea exerciţiu benedictin? Ce valoare reprezenta pe-atunci o carte la care accesul era dificil sau interzis, ca să ai răbdarea de a o copia frumos de mână şi bucuria de a o împrumuta apoi altora? Ba chiar, notând pagina din ediţia iniţială, pentru ca posibilii cercetători să poată face trimiteri corecte, să poată cita exact ca din ediţia originală! Probabil că numai în Evul Mediu cartea a mai însemnat atât de mult pentru cititori. Probabil că asta înseamnă recuperarea întregului sens din expresia astăzi atât de tocită: "iubitor de carte".

Pentru mine, am mai spus-o, biblioteca unui om este o fiinţă vertebrată, cea care, pe scara evoluţiei, îi urmează omului. Aşadar: mi­cro­or­­ganisme, nevertebrate, vertebrate, cărţi. Sau, la capătul de sus al scării evoluţiei: maimuţă, om, bibliotecă. De aceea sufăr când văd o bibliotecă dezmembrându-se. Dar, pe de altă parte, bibliotecile se regenerează şi se meta­mor­fo­zea­ză mai uşor decât orice altă materie vie. Părţile fiecărei biblioteci intră în altă alcătuire, de altă formă, a altui "iubitor de carte". Cu un cuvânt care ştiu că-i plăcea Ioanei Em. Petrescu, palingenezia cărţilor este cel mai firesc fenomen natural. De aceea nu sufăr când o bibliotecă este dezmembrată. Bucăţile ei vor ajunge să dea contur altei creaturi inteligente.

Oricum, ideea că a fost posibil ca biblioteca Ioanei Em. Petrescu să rămână întreagă şi să poată fi consultată e reconfortantă. Dacă aş ajunge în Mănăştur, unde se află fostul apartament al Ioanei şi al lui Liviu Petrescu, ştii ce-aş face? Aş scoate din raft câteva cărţi de suflet şi aş vedea unde se deschid de la sine. Orice om cu bibliotecă ştie că, în privinţa cărţilor citite şi folosite mai mult, nu-i nevoie decât să le laşi să se deschidă singure ca să vezi ce paragraf l-a interesat cel mai mult pe cel care le-a acordat, o vreme, găzduire la el acasă. Se pot deduce multe despre dialogul omului cu cartea, după ce omul care a citit nu mai există. Cărţile ne supravieţuiesc şi ne rămân fidele în feluri subtile şi care necesită iniţiere.

Însă fără sacrificiul cuiva, al unui urmaş, atât omul care a scris-citit, cât şi cărţile lui, intră în umbră sau măcar în penumbră. N-a fost cazul cu Ioana Em. Petrescu, fiindcă tu i-ai păstrat vie nu atât amintirea, cât tradiţia. În biblioteca mea se află, una lângă alta, trei volume îngrijite de tine şi apărute, toate, la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj (nu adaug şi Napoca, mi se pare forţat), cărţi din ceea ce se numeşte azi "serie de autor": Studii de literatură română şi comparată (în 2005), apoi celebra Ion Barbu şi poetica postmodernismului (în 2006, ediţia din 1993 fiind de negăsit) şi, nu în ultimul rând, cea de anul acesta, Studii eminesciene. Eşti "vinovată" de apariţia tuturor, iar la ultimele două ai un Cuvânt înainte şi te-ai ocupat de ediţie împreună cu Adrian Tudorachi. Mă voi opri doar la aceasta din urmă, care reprezintă, cred, un eveniment, ori ar trebui măcar să fie astfel. Este pentru prima dată că avem strânse laolală toate scrierile despre Eminescu ale Ioanei Em. Petrescu, aşadar, implicit, şi replicile ei la părerile lui D. Popovici. Dar nu asta este ce m-a impresionat cel mai mult. Însă înainte de a spune unde este surpriza acestei cărţi, permite-mi să o prezint pentru cei care încă n-au văzut-o.

Volumul, masiv, de peste 500 de pagini scrise cam mărunt, are patru părţi. Primul titlu este Mihai Eminescu, poet tragic. Aşa cum spui în studiul introductiv şi cum se precizează în nota asupra ediţiei, este o recuperare şi o reimpunere a adevăratului titlu al cărţii cunoscute sub numele, mai complicat şi mai imprecis: Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică. Acest titlu apărut la Editura Minerva, în 1978, a fost un înlocuitor al celui iniţial, pus din cauza cenzurii. Într-o lume în care toate produsele erau "cu înlocuitori", şi titlurile aveau dublurile lor. Între multele idiosincrasii ale cenzurii, era şi aceea a tragicului. Cât rău făcea cenzura, cât de mult opaciza totul se poate vedea numai din această schimbare. În fond, esenţa interpretării Ioanei Em. Petrescu asupra lui Eminescu, cheia de lectură şi replica dată, în postumitate, propriului tată, era aceasta: "Pentru mine Eminescu este, în primul rând, un mare poet tragic" (cf. Studiului introductiv al volumlui prezent). Asta înseamnă, pe de o parte, depăşirea alternativei pesimism-optimism în înţelegerea lui Eminescu, pe de altă parte, depăşirea grilei tipologice a lui D. Popovici, la care poezia este "spaţiu de convertire a Ťtitanului ť (rebel activ), în geniu Ťcontemplativť (care refuză angajarea în istorie sau, în genere, în acţiune)." Faptul că astăzi cartea îşi recapătă adevăratul titlu înseamnă deci aşezarea lucrurilor în matca lor firească. Aşa cum am spus-o la întâlnirea din cadrul atelierului dedicat Ioanei Em. Petrescu, pentru mine titlul celălalt, cel impus, era singurul care nu-mi rima cu limpezimea, concreteţea şi concizia Ioanei Em. Petrescu. Tot ce s-a (re)publicat în volumul prezent beneficiază de o atentă confruntare cu manuscrisele din arhiva autoarei.

A doua parte a Studiilor eminesciene este o altă carte a autoarei: Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti. Şi îndărătul acesteia se află, cum e explicat în "nota asupra ediţiei", o bătălie cu cenzura: Ioana Em. Petrescu n-a dorit să fie socotită eminescolog, ci critic literar, iar poeţii ei favoriţi erau Ion Heliade-Rădulescu, Eminescu, Ion Barbu şi Nichita Stănescu. Despre cel din urmă a vrut să scrie un volum în 1989, dar i s-a atras atenţia că ar avea probleme cu un volum monografic despre un poet contemporan, în schimb, ar fi oportun unul despre Eminescu, '89 fiind anul centenarului morţii poetului naţional. Cartea este deci un Nichita Stănescu "sub acoperire", ca să folosesc limbajul serialelor poliţiste, adecvat aventurii cărţilor în anii comunişti. Volumul mai cuprinde o parte de articole pe care le-aş numi "ocazionale", pe teme eminesciene, inclusiv un "drept la replică", pagini adunate din reviste, care întregesc portretul autoarei.

Dar surpriza ediţiei, partea care m-a impresionat pe mine cel mai mult, este "Cursul Eminescu", publicat după notiţele tale stenodactilografiate, aşa cum au făcut-o studenţii lui Ferdinand de Saussure. Ca să se realizeze aşa ceva e nevoie de multe condiţii: cursul să fie prezentat limpede, bine structurat, notiţele să fie complete (de aceea stenodactilografia e o condiţie obligatorie), iar cel care le editează să fie în miezul lucrurilor, să cunoască bine atât tema, cât şi pe profesorul care o expune. Chiar şi aşa se pierde ceva, cum atragi şi tu atenţia. Se pierde căldura specifică oralităţii: stilul, digresiunile, glumele, accentele. Din fericire, tu, care, imediat după moartea Ioanei Em. Petrescu i-ai urmat la catedră, întruneai toate calităţile necesare unei recuperări corecte. Şi mai aveai o însuşire, cea mai importantă: spiritul de sacrificiu. Pentru că a edita şi a îngriji scrierile altora este o activitate care cere investiţii de timp şi sacrificarea propriilor scrieri. Am citit cursul care începe cu câteva minunate exerciţii de "critica criticii", cu senzaţia că mă aflu într-un amfiteatru clujean şi o aud pe Ioana Em. Petrescu vorbind. N-am avut norocul s-o cunosc sau să-i fiu studentă, dar am norocul să asist, acum, la cursurile ei. Iar aceast lucru ţi se datorează. Volumul Ioana Em. Petrescu - Studii eminesciene devine obligatoriu pentru toţi cei care se ocupă de acest subiect. Ceea ce, ţinând cont de impresionanta bibliografie eminesciană adunată până în anul de graţie 2009, este o performanţă de necrezut. Şi, ca să-mi respect convenţia de la această rubrică, permite-mi ca, în încheiere, să te rog să-mi răspunzi, dacă ai timp, la întrebarea: Cum era Ioana Em. Petrescu la catedră şi cum era ca om?