Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Manifestări artistice fără frontiere de Liana Tugearu


Amploarea şi diversitatea suitei de manifestări culturale, înmănunchiate sub titulatura Zilele Vienei la Bucureşti, încă în desfăşurare, începută în 10 mai şi urmând a se derula până pe 21 iunie, pare fără precedent. Expoziţii de afişe, de arhitectură şi urbanism, expoziţii ale unor artişti plastici, întâlniri cu scriitori austrieci şi români, concerte de muzică clasică sau electronică, dans/performance, ar fi enumerarea, în mare, a acestora, prilej pentru noi de a face incursiuni în cultura Vienei, dar şi de a ne manifesta alături de toţi aceşti artişti, care ne vizitează.

Acest concept de interferenţă a culturilor a stat la baza secţiunii deja consumate între 10 şi 15 mai, pe care am putut-o urmări în mare parte, Performing identities. în cadrul acestei secţiuni, spectacolele prezentate de artişti vienezi şi bucureşteni au confirmat aceste "identităţi scenice", cât şi faptul că există realmente acele "common grounds", acea "bază comună", căutată de organizatori şi ilustrată de artiştii celor două capitale, care fac deja parte din aceeaşi familie culturală europeană.

Desigur, nu toate aceste manifestări ne-au adus aceeaşi bucurie a receptării. Dar aceasta este o altă faţetă a discuţiei - în schimb, fiind limpede că toate căutările artistice pornesc de la aceleaşi nelinişti şi de la aceeaşi nevoie acută de exprimare de sine, în cadrul noului context, al unei civilizaţii care ne cuprinde acum pe toţi. Secţiunea Performing identities a fost rezultatul unei colaborări dintre Departamentul de Cultură al Oraşului Viena şi Tanzquartier Wien, curator fiind Martina Hochmut şi Primăria Municipiului Bucureşti, cu Centrul său de Proiecte Culturale - ArCuB, alături de o serie de teatre, precum Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra - sala Toma Caragiu, Teatrul Naţional Bucureşti - sala Atelier, apoi Muzeul Naţional de Artă Contemporană Kalinderu, Universitatea Naţională de Arte şi alte instituţii, coordonarea în România a acestei secţiuni fiind realizată de Andreea Grecu. Pentru dansatorii şi coregrafii români de dans contemporan, întâlnirea cu Tanzquartier Wien nu a fost o premieră. Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Manuel Pelmuş sunt bine cunoscuţi de această instituţie vieneză, unde au avut rezidenţe şi/sau coproducţii cu acest centru, în ultimii ani. Colaborările lor şi a altor dansatori români cu Parisul, Viena, Berlinul sau cu centre din Statele Unite, precum şi rezidenţele şi participările la numeroase expoziţii internaţionale ale Grupului subReal, format din artiştii plasticieni Călin Dan, Iosif Kiroly şi Dan Mihălţianu, care au avut şi ei un spectacol media la MNAC Kalinderu, explică în bună măsură aerul comun de manifestări artistice fără frontiere, pe care le-au avut creaţiile româneşti, alături de cele vieneze.

O altă caracteristică a spectacolelor prezentate a fost interdisciplinaritatea artistică. Alături de mişcare şi muzică, imaginea - şi cu precădere cea proiectată - a alcătuit nota covârşitor dominantă a tuturor acestor manifestări scenice. Am conştientizat cu toţii, de mai mult timp, că era în care trăim este o eră a imaginii, superficială sau cu o încărcătură simbolică profundă, dar oricum hegemonică şi, datorită acestui fapt, tinzând de multe ori să înghită sau să sufoce celelalte modalităţi de expresie artistică, care convieţuiesc cu ea.

Pentru mine spectacolul cel mai interesant, mai consistent şi mai împlinit a fost cel al lui Milli Bitterli, creat şi interpretat de ea şi de Regina Ramsl, spectacol cu un titlu lung, dar care acoperea întru totul conţinutul: artificial horizon (A) and he another from among each other. Orizontul artificial îl constituia suprafaţa podelei, sugerând nişte dale de un gri rece, podea pe care se culcau, alergau şi se rostogoleau două corpuri vii, dinamice. Un spectacol abstract, având câteva teme de mişcare. Prima şi cea mai extinsă temă era legată de încheieturile gleznelor, genunchilor, şoldurilor, coatelor, umerilor - aparent scăpate de sub control, dar de fapt foarte bine stăpânite căci altfel ar fi dus la accidente - care declanşau căderi, alunecări, rostogoliri ale picioarelor, trunchiului, braţelor. Toate frazele de mişcare plecau şi se reîntorceau în poziţia complet culcată pe burtă a întregului corp, nemişcat o vreme pe suprafaţa rece, neutră a dalelor. Chiar dacă tema era aceeaşi pentru amândouă dansatoarele, existau diferenţe în frazarea lor, în soluţionarea acelor zvâgniri ale membrelor şi trunchiului, care păreau să sară din toate încheieturile.

O altă temă, sugerată şi de titlu - "şi el altul din fiecare" - era aceea a unui corp, altul, care se năştea din împletirea corpurilor celor două dansatoare, care se rostogoleau împreună, se trăgeau unul pe altul, fără a se desprinde din încrengătura creată de amândouă. Desenul lor amintea pe cel al iniţialelor din manuscrisele medievale, iniţiale formate din împletituri, din care ieşeau câte un cap sau două, câte o mână sau toate patru mâini, uneori câte un picior din cele patru care erau împletite toate la un loc, formând o altă fiinţă, ciudată, ireală.

Regina Ramsl este o dansatoare mai modestă. Dacă aş fi văzut-o numai pe ea, acest gen de compoziţie nu mi-ar fi spus mare lucru. Dovadă că în oricare gen de dans pretenţiile sunt aceleaşi. în schimb, Milli Bitterli este o coregrafă şi o dansatoare excelentă, ca linie, plastică, elan, fantezie şi tehnică a acestui gen dificil pe care-l practică. Una dintre temele de mişcare pe care şi le-a propus, numai pentru sine, a fost să pornească de mai multe ori din acelaşi punct al scenei, să se rostogolească către alt punct şi să revină apoi, pedestru, către punctul de pornire. Dar câte variante putea avea respectiva rostogolire şi cât de expresivă era în fiecare variantă plastica corpului ei. Mai văzusem această temă de mişcare, realizată de Eduard Gabia, cu patru dansatori, în spectacolul Lume (Joc şi jale), din cadrul Festivalului Internaţional BucurESTi-VEST 2003. Dar acolo ea rămânea o abstracţie, introdusă inadecvat într-o temă fierbinte, care ar fi trebuit să evoce ceva din ardenţa cântecului Mariei Tănase. Pe când aici tema era prezentată, nu numai cu mai multă măiestrie, dar şi în mod cinstit, drept ceea ce era în realitate: o temă de mişcare de-sine-stătătoare, nesubordonată unui subiect, dar excelent pusă în pagină.

Outcome, creaţia lui Manuel Pelmuş, interpretată de Eduard Gabia şi înfăţişată prima oară publicului românesc în cadrul primei ediţii a Festivalului BucurESTi-VEST 2001, a fost cea de a doua lucrare, prezentată în aceeaşi seară cu piesa realizată de Milli Bitterli. O lucrare aproape statică, cum spuneam şi în urmă cu trei ani, în care corpul nu este folosit ca instrument de exprimare, ci ca subiect în sine. Capul, prizonierul a două frânghii, nu poate executa decât scurte întoarceri, dreapta şi stânga, iar mâinile, purtând greutăţi, uşoare balansări înainte şi înapoi. în rest, corpul întreg, a cărui pregnantă materialitate este pusă în valoare de lumini şi umbre, nu se mişcă din loc, nici în final când este introdus într-un cadru, în care este decupată silueta sa, cutia fiind cea care se deplasează spre corp pentru a-l cuprinde, ca pe o marionetă neînsufleţită. Modalitatea de expresie găsită de creator este plină de sugestii plastice. Era mai bine să le lase să-şi facă singure loc în ambientul artistic, decât să le însoţească, cu declaraţii privind "lipsa totală de încredere, paralizantă" în mijloacele de expresie ale corpului uman. E dreptul autorului să aibă asemenea dubii, dar, în acest caz, de ce nu-şi caută un alt statut în lume? Teribilismele nu sunt întotdeauna folositoare operei.

Un alt spectacol la care am participat, participarea fiind de astă dată o invitaţie la propriu adresată publicului din partea creatoarei lui, a fost cel al Barbarei Krauss. Invitaţi în scenă, spectatorii stăteau pe jos, pe nişte blăniţe sintetice, unii putându-şi sprijini spatele pe monticuli artificiali. Artista era printre noi, în acest Club al plăcerilor, cum ne spunea şi titlul spectacolului ei, Wellcome to the Club of Pleasure. Shape Shifter Story. Ea ne vorbea şi ne invita să dialogăm, în compania muzicii live a colaboratorului ei, Wolfgang Apfel. La ambii artişti este vorba, de fiecare dată, de improvizaţii pe o temă dată, în funcţie de context, adică de public. Şi în acest caz, ne-am aflat într-un ambient propriu epocii noastre, creat destul de des în ultimii ani de regizori care doresc ca publicul să fie coparticipant la cele ce se petrec pe scenă, ca în vremuri arhaice, când întreaga comunitate era creatoarea şi interpreta "spectacolului", de cele mai multe ori magic. Doar că noi, separaţi de atâta amar de vreme de cei de pe scenă, aveam arareori disponibilitatea de a participa. O uşoară relaxare tot are loc însă, o oarecare deschidere către joc şi joacă. Dar în final parcă eşti uşor descumpănit. Parcă ţi-ai fi dorit o hrană mai consistentă în cele câteva ceasuri cât ai fost dispus să uiţi de tine. Tu, sau ceea ce ţi s-a oferit poartă vina?

În ultima seară am revăzut două creaţii româneşti, despre care am scris nu de mult în paginile acestei reviste, Stele pe cerul amneziei (Stars High in Amnesia's Sky), un răscolitor spectacol al lui Mihai Mihalcea, pe un concept şi editare video de Andu Dumitrescu, interpretat de Eduard Gabia, Mircea Ghinea şi Maria Baroncea şi Bonus al cărui creator şi unic interpret este Eduard Gabia. Tot ceea ce aş mai putea să adaug astăzi, este ceea ce am subliniat deja la începutul acestei expuneri: prin cei mai tineri creatori suntem parte a acestui larg univers cultural, numit Europa. Nu ne poate fi însă teamă de globalizarea culturală, căci vocea noastră - dincolo de fluctuaţiile ei valorice - are note distincte, personale. Avem propria noastră identitate în acest cor general.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara