Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Marea în ruine de David Torres de Dana Diaconu


Mitul creat în jurul lui Odiseu - Ulise, recunoscut ca fiind cel mai complex şi modern dintre eroii antici, îi prilejuieşte scriitorului spaniol David Torres (n.1966, Madrid)1 nu numai o abordare actuală, sub semnul postmodernismului, ci şi plăsmuirea ingenioasă a unui univers ficţional tulburător. În ultimul său roman, Marea în ruine2 , aventura odiseică şi figura lui Odiseu sînt plasate în centrul unui abil joc de oglinzi, de factură cervantină, care le pune într-o lumină nouă şi permite discursului romanesc să descifreze implicaţiile şi sensurile existenţei umane cuprinse în binomurile dihotomice viaţă/literatură, adevăr/minciună, istorie/ficţiune, mythos şi logos, amintire/ uitare. Reinterpretarea mitului clasic constă nu doar într-o demitizare prin răsturnare parodică, ci într-o subminare mai subtilă, care îl degradează şi îl pulverizează în acelaşi timp, de parcă l-ar reflecta în cioburile uneia dintre oglinzile concave ale lui Valle-Inclán din esperpento-uri. Fragmentarea în imagini deformate şi, în consecinţă, compromiterea integrităţii ansamblului generează grotescul, truculenţa şi tragicul. În romanul scriitorului spaniol, deteriorarea şi derizoriul, pe care mizează îndeobşte abordările moderne ale miturilor clasice, sînt duse pînă la extrem, ajungîndu-se la distrugerea, anihilarea totală, într-un cadru coşmaresc, apocaliptic. În haosul lumii distruse în cele din urmă de invadatori fioroşi - o Eladă pustiită, o mare în ruine -, eroismul a fost înlocuit cu barbaria, iar mitul odiseic, purtat odinioară de apele mării, s-a destrămat. După proliferarea şi fragmentarea multiplelor sale versiuni literare apocrife, sufocat de falsitate, mitul îşi trăieşte agonia în cîntul tărăgănat al unui bătrîn aed rătăcitor pe plajele distrusei Elade - nimeni altul decît Odiseu, pe care amnezia l-a redus la o ultimă şi autentică încarnare a lui Nimeni.

Viziunea autorului asupra mitului lui Odiseu este susţinută de o structurare complexă a romanului, pe diverse planuri temporale şi niveluri de ficţionalizare, care coexistă prin alternare, suprapunere, intersectare. Unitatea este menţinută printr-o voce narativă unică, aceea a Penelopei, care spre final alunecă spre postura unui narator omniscient. Ca şi în alte versiuni moderne ale mitului odiseic din literatura spaniolă contemporană (cum sînt acelea din textele dramatice ale lui Antonio Buero Vallejo sau Antonio Gala), i se acordă Penelopei o funcţie mult mai importantă, în aşa măsură încît protagonismul se inversează, în favoarea unui personaj feminin rebel, care nu mai acceptă monotonia, falsitatea, depersonalizarea impuse de rolul pasiv al soţiei fidele în perpetuă şi eroică aşteptare. În romanul lui David Torres, ca şi în acela al scriitoarei canadiene Margaret Atwood, apărut în traducere spaniolă3 tot în 2005, reevaluarea faptelor şi protagoniştilor mitului odiseic îi este încredinţată Penelopei, desigur în forme, cu semnificaţii şi scopuri diferite.

Scriitorul spaniol face din Penelopa prototipul soţiei abandonate, deziluzionate. Postura convenţională presupusă de arhetipul mitic (fidelitate dragoste, admiraţie pentru soţul erou) este supusă unui proces de corodare progresivă, prin recursul la ambiguitate şi ironie. Penelopei îi revine funcţia dublă de actant în fabulă (evoluînd de la poziţia pasivă şi secundară la protagonismul propriei aventuri: peregrinarea pe mare şi pe uscat, povestea de dragoste cu Torseos) şi în acelaşi timp de narator.

Istorisind şi ţesînd în acelaşi timp, soţia eroului reconstituie, în paralel, cu cuvinte şi cu fire colorate ceea ce s-ar putea numi cronica adevărată a întregii istorii. Fără iluzii, fără idealizări, fără concesii. Nararea se desfăşoară de pe poziţia martorului ocular sau a participantului, în registrul obiectiv al consemnării faptelor - inclusiv văzute din alte perspective, cum ar fi acelea ale lui Odiseu sau Telemah - , dar şi în registrul subiectiv, al judecăţii de valoare din partea unui raisonneur capabil nu numai de atacul inechivoc al rafalelelor unei priviri lucide şi pătrunzătoare, care sfîşie vălul exterior al minciunii. Îmbinînd relatarea faptelor cu interpretarea lor, discursul Penelopei este proiectat în viitor, vizînd implicit posteritatea, dar avînd şi un destinatar intratextual invocat în mod recurent: cel de-al doilea fiu, purtat în pîntec şi apoi născut în împrejurări cumplite.

Naraţiunea transmite o viziune desacralizată şi demitizatoare prin intermediul unei perspective flexibile. Uneori distanţată, impasibilă, aceasta favorizează ironia, sarcasmul, judecata necruţătoare ori adjudecarea omniscienţei; alteori atinge punctul zero faţă de obiectiv şi chiar pătrunde în fiinţa intimă a lui Odiseu, pentru a relata din interior şi a revela nucleul personalităţii, zonele întunecate ale subconştientului, mobilurile şi intenţiile ascunse, dorinţele inconfesabile.

Discursul narativ şi imaginile ţesute pe pînză, încărcate de simboluri ascunse, recreează scene din aventura eroului şi profilul său eroic şi uman. Istorisirea Penelopei începe din momentul în care binecunoscuta aventură a lui Odiseu s-a consumat în toate etapele ei: plecarea, războiul din Troia, peregrinarea pe mare (secvenţele cu Polifem, Circe, Calipso, Nausicaa, sirenele, coborîrea în Infern) şi reîntoarcerea în Itaca (proba arcului, pedepsirea pretendenţilor). Acestei ultime instanţe îi este rezervată o funcţie importantă în structura romanului: delimitarea ficţiunii de viaţă (mai exact a două nivele distincte de ficţionalizare). În cuvintele naratoarei, întoarcerea lui Odiseu marchează sfîrşitul poveştii făcute cu cuvinte, în care intervin personajele de epopee şi începutul adevăratei vieţi, a unui Odiseu şi a unei Penelope ,din carne şi oase".

Mitul clasic este prezent ca palimpsest, evocat retrospectiv, invocat ca termen de contrast, aparţinînd unui trecut devenit punct de referinţă şi reactualizat de memoria individuală sau colectivă în forme diferite: ca simbol al eroismului unui personaj modelic - în versiunea oficială; falsificat - în versiuni ,autorizate" sau în slugarnice variante apologetice ale barzilor de curte; reconstituit şi reinterpretat în sens demitizator - de Penelopa; idealizat şi ulterior reevaluat, dar şi rectificat - de însuşi Odiseu. Prin procedeul punerii în abis, aventura şi eroul apar în varianta ficţională a legendei orale şi totodată în varianta istoriei ,trăite" şi înregistrate de Penelopa, căreia i se conferă ,efectul realului" (Roland Barthes).



Prim planul naraţiunii îl ocupă o a doua aventură a lui Odiseu, plasată în cronologia logică a romanului în continuarea celei dintîi şi în relativă simultaneitate cu momentul narării.



Odiseu pleacă din nou pe mare, la scurt timp după revenirea în Itaca, aparent în urmărirea misteriosului personaj Ulise despre care auzise că îşi aroga aventura odiseică şi răspîndise minciuna ,de-a lungul şi de-a latul mării". Cauzele care îl determină pe Odiseu să plece din nou sînt însă mai profunde decît revendicarea numelui sau găsirea unui final pentru povestea sa neterminată, ameninţată de ridicol şi distonantă faţă de celelalte, ale eroilor de la Troia care, găsindu-şi moartea, îşi confirmaseră calitatea eroică. Dar căutarea celui ce se numea Ulise este doar un pretext, recunoscut ca atare de Telemah. Demersul Penelopei se adînceşte tot mai mult în straturile profunde ale conştiinţei eroului, pentru a descoperi o complexă motivaţie interioară şi a descifra astfel semnificaţiile celei de a doua aventuri odiseice. Începe prin a menţiona o problemă de identitate: odată revenit în Itaca, Odiseu nu se mai recunoaşte în legendele duse şi aduse de mare, asistă la pervertirea propriului mit, care îi transformă viaţa ,într-o grămadă de minciuni", ,îi machiază istoria". Pe de altă parte, constatînd că fragmente din aventura sa eroică îi sînt atribuite altuia cu numele de Ulise, se simte ,un fel de relicvă, un mort prematur, o amintire a lui Hades", un ,deposedat, un paria al propriei persoane". În monotonia vieţii cotidiene din insulă şi cu obsesia unui trecut glorios, Odiseu simte irepresibilul impuls de a pleca din nou pe mare pentru că îşi vede destrămată propria identitate, pentru că vrea să descopere adevărul şi să-şi regăsească ,identitatea pierdută în epopei şi hexametri".



Cu aceste expectative, Odiseu întreprinde cea de a doua aventură, care este o ratată autoimitaţie, o ,parodie a celeilalte". Reapar instanţe din călătoria anterioară (Circe, sirenele, Calipso, reîntoarcerea în Itaca), dar într-o variantă răsturnată, care include întreaga scală a degradării pînă la dispariţie, de la derizoriu la atrocitatea extremă. Aventura mitică nu mai poate fi repetată, întrucît circumstanţele şi eroul însuşi s-au schimbat. Timpurile eroice se sfîrşiseră, credinţa în zei se clătina, iar lumea veche, scăpată de sub controlul divinităţii, supusă altor stăpîni, îşi pierdea coerenţa şi consistenţa, se pervertea. Vechiul ritual al sacrificiului cu semnificaţii sacre se transforma în practica gratuită şi cotidiană a uciderii întreprinse de fiinţe umane degradate precum noii tovarăşi de călătorie ai lui Odiseu, piraţii din Lisias, Medes şi Poliantes, care le măcelăresc pe Circe pe sirene, însîngerînd marea cu trupurile lor sfîrtecate. Firul roşu devine nelipsit în urzeala Penelopei. Odiseu însuşi se lasă pradă impulsurilor vindicative în faţa indiferenţei şi insensibilităţii zeilor şi provoacă moartea nimfei Calipso. În noul context al neputinţei, indiferenţei şi scepticismului general, aura mitică a eroului dispare din memoria celorlalţi. Redevenit Nimeni şi anihilat de o insuportabilă şi penibilă durere de măsea, Odiseu îşi trăieşte noua aventură din perspectiva dezeroizată a celui ce contemplă propria fantomă, pentru ca în cele din urmă să-şi piardă definitiv identitatea eroică odată cu memoria.



Pentru scriitorul spaniol, instanţa fundamentală a aventurii odiseice este aceea a peregrinării pe mare, ceea ce presupune abandonarea femeilor. Marea e adevărata şi singura iubită a lui Odiseu. Spaţiul recuperării identităţii eroului este marea ca reprezentare a infinitului şi a eternului, şi nu Itaca. În aventura odiseică imaginată de David Torres, instanţa întoarcerii confirmă nu identitatea şi calitatea eroică, ci degradarea şi spulberarea prestigiului mitic. Eroul revine în Itaca printre barzii din întreaga Eladă care se prezintă la concursul organizat de Telemah. Odiseu este ,naufragiatul" indiferent şi absent, cerşetorul cu chelie şi cu barba neîngrijită. Redus la instincte şi automatisme, nu vrea decît să-şi potolească setea cu vinul din cupele oferite concurenţilor şi să bîiguie mecanic o odisee în care nu se mai recunoaşte ca protagonist. Încercarea lui Torseos de a-l repune în drepturi eşuează. Proba arcului, deşi concludentă, nu are nici o consecinţă, pentru că ,acea umbră de erou", care băuse din apa Lethei, nu mai are nici o amintire, nici un trecut în spatele său. Încrucişarea privirilor nu-l ajută pe Odiseu să-şi recunoască fiul şi nici soţia, în vreme ce Penelopa, descoperind că nu-l mai iubeşte, trăieşte în tăcere momentul eliberării sale.

Instanţa ultimă a aventurii, reîntoarcera lui Odiseu, apare acum ca accidentală şi iluzorie, în aşa măsură încît, pierzîndu-şi semnificaţia, desăvîrşeşte fisurarea mitului. Într-un anume sens, ea nici nu s-a produs şi Odiseu, aşa cum observă Penelopa, nu s-a întors cu adevărat niciodată, a rămas prins ,pentru totdeauna într-unul din vîrtejurile lui Poseidon, agăţat de o buclă a timpului împreună cu rămăşiţele navei".

Dacă dezastrele de pe o ,mare în ruine" condamnaseră eroul la un perpetuu naufragiu, ratarea reîntoarcerii, inevitabilă din moment ce eroul însuşi se pierduse pe sine în spaţiul uitării, îl pulverizează în neant.



Cadrul terifiant, tenebros, macabru, de cenuşă şi fragmente de cadavre, în care se desfăşoară noua aventură a lui Odiseu favorizează reconsiderarea aventurii anterioare cuprinse în mitul clasic, prin evidenţierea ororii ascunse sub strălucirea aparentă şi discursul fals care susţine codul oficial şi exaltă valori precum eroismul, onoarea, justiţia sau familia. Cele două aventuri funcţionează în permanentă relaţie, ca hybris şi catharsis. Cea de a doua peregrinare stă sub semnul verdictului dat de oracolul consultat de preoteasa Ariana în templul Atenei de pe insula lui Circe: ,Culege ce ai semănat" şi al metaforei copacului care dă cenuşă în loc de flori. Se produce acum reconsiderarea faptelor din trecut dintr-o perspectivă distinctă de către un Odiseu despuiat de pretenţia eroică, ros de îndoială, obsedat de ororile săvîrşite de el însuşi în circumstanţele războiului troian (abandonarea soţiei şi copilului, uciderea Hecubei şi a lui Astianacte, trădarea prin care a adus moartea lui Palamedes, masacrarea peţitorilor). Trecutul aşa-zis eroic devine o povară, se transformă într-un coşmar reactualizat prin intermediul dialogului cu un sinistru interlocutor - capul însîngerat al lui Medes -, care este în fond dialogul interior al unui protagonist dedublat. Recurgînd la dialogism, autorul conferă aventurii odiseice recontextualizate semnificaţia unei coborîri a eroului în propria conştiinţă, unde se află adevăratul infern: infernul memoriei. Declanşarea acesteia îi permite lui Odiseu să recupereze ceea ce dorise să uite: răul săvîrşit şi tot ceea ce ,nu se potrivea cu imaginea lui strălucitoare de erou". Eroul reuşeşte să conştientizeze suferinţa provocată celorlalţi şi să o transfere asupra sa prin culpabilizare purificatoare datorită memoriei. Pierzînd-o în cele din urmă, odată cu identitatea eroică, Odiseu îşi găseşte pedeapsa şi izbăvirea în uitare şi rămîne doar un glas care transmite cuvinte neînţelese.



David Torres supune unui proces de distorsionare şi degradare pînă la dispariţie finală nu doar mitul odiseic, ci şi toate celelalte mituri ale lumii clasice. Un alt plan al naraţiunii, avîndu-l ca protagonist pe Telemah, reia la alt nivel tema violenţei. Fiul lui Odiseu apare ca o făptură monstruoasă, din punct de vedere fizic şi moral. El nu este numai uzurpatorul şi defăimătorul ascuns sub falsul nume de Ulise, ci şi tiranul paranoic care pune în practică lecţia de cruzime şi barbarie dată de zeii înşişi sau propagată de aezi în relatările lor despre figuri mitice şi eroice ca Prometeu, Sisif, Dafne, Faeton, Icar, Belerofonte etc. Îşi măcelăreşte supuşii, comandă torturi diabolice inspirate de miturile antice cunoscute din copilărie şi expune, într-un cutremurător parc al ororii, diverse versiuni mitologice ,în carne şi oase". Transformă viaţa într-o truculentă repetare a vechilor mituri, împingînd pînă la ultimele limite conţinutul unor ,bestialităţi mitologice". Complexat şi pervers, el însuşi devine un Oedip sadic şi revendicativ. Imitaţia grotescă se produce într-o halucinantă hiperbolizare a ororii, urmată inevitabil de reacţia violentă a femeilor răsculate, care întruchipează ultimul mit, acela al menadelor, şi încheie epilogul epocii eroice.

Întreaga lume a mitului se prăbuşeşte odată cu invazia misterioşilor Oameni ai Mării care poartă pe cap coarne de cerb. Înarmaţi cu topoare şi lăncii, ei devastează insulele Cipru, Rodos, Lesbos, Creta, apoi Argosul, Corintul şi supun întreaga Eladă unui masacru universal. În identitatea ascunsă a acelor fiinţe monstruoase, venite dinspre mare şi necunoscute de nimeni, Penelopa recunoaşte asemănări cu acei zei ai lui Telemah ,care se hrănesc cu lacrimi şi transformă fecioarele în arbori" şi care îi hotărîseră şi ei destinul: acela de a-şi ţese pînzele vieţii. Dar acei zei ,se plictiseau" şi, ,incapabili de a scrie ceva nou", au ,recopiat vechile mituri", pe care le-au atribuit aceloraşi personaje: Penelopa, Odiseu, Telemah. Penelopa recunoaşte arhetipul mitic reactualizat în propria ei viaţă: ,Am înţeles că eu eram Arahne, care ţese în întuneric pe la colţuri; Filomela, mută şi sîngerîndă; dar şi Iocasta, care împarte patul cu propriul fiu, muşcîndu-şi buzele în timp ce comite actul imposibil de numit; şi Parsifae, care aduce pe lume spaima unui nou Minotaur.". Cea de a doua plecare a lui Odiseu declanşase şi ea o nouă derulare a aceleiaşi poveşti, unde ei îi revine din nou rolul femeii care ţese şi aşteaptă. Urgia trimisă de zei sînt miturile care se instalează în neantul fiinţei interioare. Forma înlocuieşte conţinutul, funcţia se substituie sensului într-o aventură care se poate repeta la infinit. Este ceea ce sugerează finalul cărţii în secvenţa ultimei reîntîlniri a protagoniştilor care este o repetare a celei dintîi: Odiseu adresează Penelopei aceeaşi întrebare, Ne cunoaştem?, ca atunci cînd o văzuse prima oară. Aventura mitică posedă o morbidă (şi borgesiană) predispoziţie la autogenerare prin alienante proliferări concentrice ale unor forme exterioare tot mai diluate şi distorsionate. Mitul se dizolvă în repetarea arhetipului cu reflexe şi consecinţe ascunse, înşelătoare şi periculoase, pe care nişte zei dubitabili îl folosesc pentru a conduce destine, memoria îl deformează sau îl răstoarnă, iar istoria (pînza Penelopei, naraţiunea ei pentru fiul abia născut, simbol al generaţiilor viitoare) încearcă să-l desluşească.



__________

1 Autor al romanelor Nanga Parbat (Premiul Desnivel, 1999, tradusă şi în franceză, italiană şi poloneză) şi El gran silencio -, selecţionată în etapa finală a Premiului Nadal, 2003; semnează articole în ziarul ,El Mundo" şi scenariile pentru cunoscutul program de televiziune Al filo de lo imposible.

2 El mar en ruinas, Barcelona, Ediciones Destino, 2005, 298 pp.

3 Penélope y las doce criadas (Penelopa şi cele douăsprezece slujnice), Salamandra, Barcelona, 2005, 192 pp.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara