Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Mari înrăiţi, mari revoltaţi de Dorin-Liviu Bîtfoi


O explozie întârziată



Am remarcat târziu, la peste un an de staţionare secretă pe raftul unei librării, traducerea Societăţii spectacolului, extraordinara carte din 1967 a lui Guy Debord, o adevărată platformă teoretică pentru revoltele studenţeşti şaizecioptiste. (În acelaşi an apărea şi Tratatul despre bunele maniere spre folosinţa tinerelor generaţii, sub semnătura celuilalt papă al situaţionismului, Raoul Vaneigem.) Ediţia română cuprinde şi Comentarii la societatea spectacolului, redactate două decenii mai târziu, precum şi o prefaţă (scurtă, dar cu tonul just) a lui Radu Stoenescu.

Având în ereditate Mişcarea Lettristă a lui Isidore Isou, fondată în 1946, ori, mai pregnant, Internaţionala Lettristă, desprinsă ulterior de Isou, Guy Debord va participa în 1957 la crearea Internaţionalei Situaţioniste, publicând de altfel şi textul-cheie al evenimentului, Raport despre construcţia de situaţii şi despre condiţiile organizării şi acţiunii tendinţei situaţioniste internaţionale. Devine apoi directorul revistei mişcării, semnează texte şi filme doctrinare şi se manifestă ca lider de opinie şi de conştiinţă în deceniile 7 şi 8. În noiembrie 1994, grav bolnav, se sinucide.

Au trecut aproape patru decenii, iar Societatea spectacolului a cunoscut nenumărate ediţii, comentarii şi traduceri. Cu toate acestea, după mărturisirile autorului ei, în tot acest timp nu a schimbat nici măcar un cuvânt din cuprinsul ei. Cele 221 de teze, grupate în nouă secţiuni, demontează mecanismele de alienare ale societăţii contemporane prin conceptul tutelar şi original de “spectacol” (cu accepţiuni diferite – deşi nu izolate – de cele comune: “Spectacolul nu este un ansamblu de imagini, ci un raport social între persoane, raport mijlocit de imagini” – teza 4). Limbajul cărţii este în mare măsură marxist şi marxizant, încă de la prima teză, care parafrazează ideea cu care se deschide Capitalul: “Toată viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole. Tot ceea ce era trăit în mod direct s-a îndepărtat într-o reprezentare.” Stilul oracular, dar solid ancorat în realitatea culturală şi totodată depăşind-o; talentul lui Debord de a se exprima cât se poate de succint şi de plastic: totul contribuie la aura profetică a cărţii.

“Există […] diverse feluri de cărţi. Multe nu sunt nici măcar deschise; iar puţine sunt copiate pe ziduri. Acestea îşi trag popularitatea şi puterea lor de convingere tocmai prin faptul că instanţele dispreţuite ale spectacolului nu vorbesc despre ele, sau nu spun despre ele decât nişte banalităţi în treacăt.” În ceea ce priveşte receptarea cărţii lui Debord în România, este foarte clar că ea nu a cunoscut niciodată transcripţii murale. Nu cunosc de altfel alte referiri la Debord ori la situaţionişti în afara celor (două sau trei) din jurnalul parizian al lui Eugen Simion.

Un lucru, cel puţin, e cert: despre o asemenea carte şi ecourile ei se poate spune ori prea mult, ori prea puţin. Prefer să fi spus aici mult prea puţin, cu beneficiul lucidităţii, lansând un semnal către cititorul interesat de unul dintre cei mai influenţi şi mai seducători autori critici ai secolului trecut (originalul în franceză poate fi descărcat de pe Internet).



“Cioran îmi corespunde!”





Înfloritoare în Occident, psihanaliza culturală este la noi ca şi inexistentă, beneficiind doar de o slabă “recoltă” (cu 5 sau 6 titluri pe deceniu!). După binecunoscutul Vasile Dem. Zamfirescu, se afirmă în sfârşit în acest domeniu un nou autor, Valentin Protopopescu, publicând a doua carte a sa (prima fiind tot de psihanaliză aplicată), Cioran în oglindă.

Autorul are două avantaje majore. Unul al obiectului, biografia şi opera lui Emil Cioran constituind o temă pe cât de mare, pe atât de puţin concretizată în volume. Interesul lui Protopopescu vine dintr-o dublă lectură a textelor şi a exegezei filosofului. Prima sub impresia măgulitoare şi comună că “Emil Cioran îmi corespunde”. Şi câţi dintre noi nu se vor fi identificat, prin afinităţi reale ori doar proiective, cu “Marele înrăit”! Cea de-a doua citire repune în funcţie o “gândire liberă de voluptuoasa perversitate a exerciţiului mitologizant”, cu rezultatul că “fascinaţia a pălit, dar interesul a crescut”. Abordare eminamente critică, prin lentila psihanalizei, o disciplină care “promite exact în măsura în care compromite” (Serge Doubrovsky).

În cazul cărţii de faţă, aş spune că tocmai metoda (avantajul secund) este cea care scoate la lumină (prin degajarea umbrelor) complexitatea biografiei, a operei şi a obsesiilor lui Emil Cioran. Există un capitol despre romanul familial al filosofului, simbolic axat pe figurile maternă şi paternă, problematizând, în cauzalitate directă, şi relaţia cu sexul opus (“Femeile lui Cioran”, cu deosebire “Un Eckermann feminin şi îndrăgostit” şi “Sub semnul Târfei”), şi universul său masculin (“Cioran în lumea bărbaţilor” – “«Toţi taţii mei…»”, “Rătăcit printre «fraţi»” ş.a.). Sunt interpretate astfel relaţiile (reale/fantasmate) cu Friedgard Schulte-Thoma, Simone Boué, Sanda Stolojan, cu Aurel Cioran, Samuel Beckett, Henri Michaux, Paul Celan, Benjamin Fondane, Mircea Eliade, Lucien Goldmann, Sartre, Camus ş.a.m.d. Capitolele 3 şi 4 tratează cu insomniile, depresiile, melancolia şi sarcasmul filosofului (“Nu vreau să visez”, “Când, cum şi de ce râde Cioran” etc.), ele introducând, într-un fel, tema următoare: “Emil Cioran şi alegerea de obiect «filosofie»”. Remarcabile aici secţiunile “De ce nu gândeşte Emil Cioran sistematic?” şi “De ce gândeşte Emil Cioran aforistic?”. Penultimul capitol, “Un antisemit atipic”, îşi apropie psihanalitic o problemă deja deschisă şi mult controversată.

Acţionând – în dublu registru, freudian şi kleinian – concepte cu o utilizare (contrar multor aparenţe şi a câtorva încercări) foarte delicată, autorul aşază totodată o bună distanţă între psihanaliza clinică, terapeutică şi cea culturală, în speţă psihobiografică. Şi-a luat de altfel toate precauţiile printr-un capitol introductiv, care fixează cadrul teoretic al aplicaţiei sale. Şi a intuit, prin ideea de înţelegere ipotetică, dificultăţile mari (la drept vorbind, insurmontabile) pe care le ridică în calea interpretării forma operei de artă. Cu alte cuvinte: indicibilul care conferă originalitate unui autor. Este reproşul ultim şi cel mai frecvent adus psihanalizelor exercitate stângaci şi excesiv, care deformează prin clişee şi reducţionism.

Multe sunt aspectele care pot fi puse în discuţie în cartea lui Valentin Protopopescu. Discutabilă mi se pare, de pildă, ultima ei parte, “Pattern-ul românesc sau panorama extremismelor”, în care este analizată influenţa şi receptarea lui Cioran în mediul autohton şi parizian. A se citi aici o calitate. Personal, am urmărit (chiar psihanalitic vorbind) discuţia, nu demonstraţia. Va şoca, în sine, ideea psihanalizării lui Cioran, deşi, iertată-mi fie blasfemia, filosoful se afla încă de multă vreme pe canapea. Rar un subiect mai ofertant din acest punct de vedere! Cu o privire mai generală, autorul ţine să precizeze că “rezistenţa la psihanaliză este încă extrem de puternică” (în România). Impresia mea diferă întrucâtva: ea e intactă – ca şi narcisismul cultural din fundal. Sunt altfel perfect de acord că un demers psihanalitic, departe de a diminua un autor (ori, Doamne-fereşte, de a-l “întina”), îi revelează într-un mod unic autenticitatea. Şi mă îndoiesc că superstiţiile hagiografice, recunoscute sau nu, o pot conserva în vreun fel (altul decât îmbălsămarea).

Esenţială pentru tonul întregului studiu găsesc că este precizarea după care lepădarea lui Cioran de “vinovăţiile şantisemiteţ de odinioară” nu este şi lăuntrică… Foarte probabil – merită discutat. Nu sunt însă de acord cu ideea că rostul unei asemenea cărţi ar consta în echilibrarea unei balanţe morale, pe motiv că “acele vinovăţii nu fac cinste unui scriitor”… Dar nici nu-l perturbă, aş spune, cât priveşte scriitura (cinstea îi revine sau nu-i revine abia omului Cioran). Fără această restaurare, “textele cioraniene nu pot fi citite în linişte”… Dar când au putut fi ele citite astfel? Mi se pare că autorul cade într-un exces de justificare, cu scopul de a înlesni recepţia unui iconoclasm mai profund… Reflex uşor de înţeles, un autor care lezează narcisic având nevoie, la rându-i, de „garanţii” pentru poziţia sa distinctă şi expusă. Din fericire, cartea, excelent scrisă şi argumentată, nu necesită aşa ceva.

Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, traducere şi note de Ciprian Mihali şi Radu Stoenescu,

EST –Samuel Tastet Editeur, Bucureşti, 2001.

Valentin Protopopescu, Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti, 2003.