Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Marian Munteanu şi comerţul cu arme de Alex. Ştefănescu

Marian Munteanu duce o viaţă liniştită, citeşte şi scrie, se ocupă de agricultură undeva, în afara Bucureştiului, se întoarce aproape zilnic în apartamentul lui de două camere dintr-un bloc din capitală. Nu face comerţ cu arme, cum reiese din diverse zvonuri aflate încă în circulaţie. Nu întreţine relaţii cu personaje influente şi misterioase. Nu dispune, precum contele de Monte Cristo, de o avere fabuloasă secretă.

Specialiştii în ştiinţele comunicării sau în imagologie ar putea scrie un studiu revelator, luând în considerare exclusiv cazul său, despre modul cum alţi specialişti, în dezinformare, ajutaţi involuntar de oameni obişnuiţi cărora le place să fabuleze, l-au transformat pe Marian Munteanu, în conştiinţa colectivă, dintr-un patriot şi un anticomunist, într-un personaj exotic, şi dintr-un intelectual de elită, de formaţie creştină, format la şcoala lui Petre Ţuţea, într-un individ periculos. Ce falsificare!
Marian Munteanu face comerţ cu idei, nu cu arme. Numai dacă ne gândim că ideile sunt şi ele, într-un fel, arme, putem spune că zvonurile despre el se confirmă. Am terminat de citit de curând cele 1150 de pagini format mare ale cărţii sale Folclorul detenţiei. Formele privării de libertate în literatura poporană (studiu, tipologie, antologie de texte şi glosar). Există, într-adevăr, în această carte multă muniţie pentru apărarea cauzei identităţii culturale a românilor, susţinute de tot mai puţini români. De ce tot mai puţini? Pentru că îndeletnicirea de patriot este cu adevărat periculoasă. Mihai Eminescu plăteşte şi azi pentru vina de a-şi fi iubit ţara. Lucian Blaga a fost redus la tăcere, în ultima parte a vieţii lui, din acelaşi motiv. Iar Grigore Vieru este acuzat şi acum, post-mortem, în unele ziare de peste Prut, că a făcut spionaj în favoarea României.
Să nu ne închipuim că Marian Munteanu şi-a umplut cartea de declaraţii patetice pe tema ataşamentului său faţă de cultura ţării în care s-a născut. Este vorba de un studiu etnologic savant, bazat pe o vastă documentaţie şi de o antologie de texte folclorice alese, transcrise şi ordonate cu competenţă. Ca să nu mai vorbim de aparatul critic, în special de glosarul care adaugă volumului o remarcabilă valoare lexicografică.
Lucrarea ne creează posibilitatea de a afla mai multe despre noi înşine. Un singur exemplu:
„Surghiunul – în terminologia poporană, izgonirea – era cea mai severă pedeapsă a sistemului juridic tradiţional românesc. În practica efectivă, o asemenea pedeapsă consta în plasarea celui astfel sancţionat în afara civilizaţiei, adică în sălbăticie, în înţelesul cel mai concret al cuvântului. Pedeapsa putea fi aplicată atât de autorităţile statului (exilul propriu-zis), cât şi, mai ales, de comunitatea sătească sau, în anumite cazuri, de părinţi.”
Mi-aduc aminte, într-adevăr, că şi bunica mea din partea mamei (la care, în anii copilăriei, îmi petreceam vacanţele, într-un sat din nordul Moldovei), în istorisirile ei, evoca un timp îndepărtat, în care răufăcătorii nu erau închişi, ci alungaţi din sat. (Ea însăşi fusese izgonită, dar nu din sat, ci din casa părintească, fiindcă făcuse un copil din flori.) Ideea era simplă: dacă nu respecţi regulile colectivităţii noastre, du-te unde vrei şi trăieşte după regulile tale. Este o pedeapsă care ilustrează bunul-simţ ţărănesc şi care, fiind considerată extrem de severă, dovedeşte ce puternic era, la predecesorii noştri, sentimentul apartenenţei la o comunitate.
În comparaţie cu închiderea într-o temniţă, alungarea în afara colectivităţii pare, din perspectiva unui infractor de azi, adevărată mană cerească. Dar oamenii de altădată nu ajunseseră la acest cinism.
Marian Munteanu se referă la surghiunire atunci când enumeră şi defineşte formele de privare de libertate (al căror ecou îl urmăreşte apoi în creaţia folclorică). Clasificarea este ingenioasă, având drept criteriu de ordonare „instanţele” care impun pedeapsa. O reproduc, întrucât este prima de acest fel de care am cunoştinţă:
Organizaţia statală – detenţia penitenciară; sclavia (fie în folosul direct al administraţiei locale, fie ca mijloc pentru achitarea unor obligaţii faţă de entităţi superioare, de pildă, imperiul); prizonieratul; cătănia, pedepsele infamante (inclusiv bătaia, tortura şi mutilarea); servitutea opresivă (iobăgia, slugăria); surghiunul; captivitatea profilactică. Familia – unele forme de detenţie casnică (de tip penitenciar sau infamant): opreala părintească (aplicată copiilor, în special fetelor) şi detenţia efectivă, aplicată femeilor (nevasta pusă în fiare, nora închisă în pivniţă); sclavia (prin vânzarea unor membri ai familiei); izgonirea, căsătoria silită (caz în care instituţia familiei devine ea însăşi o formă de captivitate). Instituţii magice şi religioase (în primul rând mânăstirea, dar şi vechi instituţii pre-creştine ca solomonarii, confreria căluşarilor etc.) – captivitatea rituală; detenţia de tip penitenciar. Confrerii profesionale (ciobanii, cărăvănarii, militarii profesionişti, zidarii etc.) – captivitate profesională (constând în principal în restrângeri ale dreptului de circulaţie); captivitate rituală (imolarea etc.); detenţie penitenciară (arestul, în cazul milităriei). Comunitatea locală (satul, târgul) – surghiunul (izgonirea); pedepse infamante (purtarea prin sat, imobilizarea temporară şi expunerea publică, mutilarea); captivitatea profilactică (imobilizarea nebunilor sau îndrăciţilor, izolarea bolnavilor purtători de boli infecţioase).
După cum reiese din sutele de texte (în versuri şi în proză) cuprinse în crestomaţie, nimic, nici moartea, nu-i înspăimântă mai mult pe români decât pierderea libertăţii. Până şi în blesteme, principala ameninţare o constituie captivitatea, nu dispariţia fizică:
„Duce-te-i şi m-ăi lăsa,/ Plânge-oi şi te-oi băstăma;/ De ţi-i lua vuna ca mine,/ Să nu trăieşti cu ea bine!/ De-i lua vuna mai frumoasă,/ Să nu poţi ţii cu ea casă!/ Să te duci, bădiţo, duci,/ Până-i pica rob la turci,/ Cu picioarele-n butuci/ Şi cu braţele-n cătuşi;/ Să te-nsori de nouă ori/ Şi să ai nouă feciori,/ Şi să mai te-nsori o dată/ şi să ai numa o fată,/ Să-ţi care-n temniţă apă!”
S-ar putea scrie multe alte sute de pagini, în afară de cele scrise de Marian Munteanu însuşi, despre... sentimentul românesc al captivităţii, plecând de la această masă de texte.
Merită să citim, însă, antologia nu numai ca material de studiu, ci şi ca literatură, o literatură surprinzător de expresivă şi, uneori, rafinată. Ştiam, dar m-am convins încă o dată, că în folclorul românesc există mari rezerve de frumuseţe literară. În ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să organizez vreodată o gală a poeziei româneşti din toate timpurile, aş include în program multe poezii din cele selectate de Marian Munteanu. Următoarea, de exemplu, sunt sigur că ar impresiona publicul şi ar fi răsplătită cu aplauze:
„Frunză verde de-alăut/ Cine dracuo mai văzut/ Fată ca o păuniţă/ Colo roabă la temniţă?/ În lanţuri şi în cătuşi/ Obiceiul de la turci./ Până-n ziuă s-o sculat/ Faţa albă şi-o spălat/ Temniţa o măturat/ Şi gunoiu’l-o ţâpat./ Se uită spre răsărit/ Vede-o pasăre venind./ – Păsărică, păsărea,/ Nu eşti tu din ţara mea?/ Te-aş întreba de maica./ – Eu nu sânt din ţara ta/ Dar pe-acolo mi-i calea/ Pe la poarta maică-ta./ Am văzut-o la cişmea/ Scotea apă şi plângea;/ Pâine albă frământând/ Tot cu lacrimi-o muind,/ De drum să se pregătească/ După tine să pornească./ – Păsărică, păsărea,/ Spune tu la măicuţa/ Pâine albă să frământe/ După mine să nu cânte,/ Că unde-s băgată eu/ Nimeni nu mă poate scoate/ Numai sâcreata de moarte./ – Păsărică, păsărea,/ N-ai văzut pe tatăl meu/ La tejghea la făgădău,/ Bând cu paharu’ jinars/ Să mai uite de necaz?/ – L-am văzut pe tatăl tău/ Sub o şatră ţigănească/ Calul să şi-l potcovească,/ După tine să pornească./ – Păsărică, păsărea,/ Spune-i tu la tatăl meu/ Calul să şi/l potcovească/ După min’să nu pornească./ Că unde-s băgată eu/ Nimeni nu mă poate scoate/ Decât sâcreata de moarte./ – Păsărică, păsărea,/ Spune-i tu la maică-mea/ Să scoată hainele-afară/ Să le puie pe trii cară/ Să le ducă pe hotară,/ Să le deie foc şi pară.”
Marian Munteanu a intrat ca personaj în istoria, dar şi în mitologia luptei anticomuniste de la noi. N-am să uit niciodată figura lui christică, iluminată, pe care o avea când vorbea demonstranţilor din Piaţa Universităţii, printre care mă aflam şi eu. Iată-l câştigându-şi acum,ca autor, şi un loc în istoria literaturii române.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara