Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
martiriul cardinalului Todea, prin lentilele Securităţii de Răzvan Voncu

Sergiu Soica, Cardinalul Alexandru Todea în dosarele Securităţii, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2017, 816 pag.

un aspect şocant al secolului XX românesc îl constituie faptul că primii noştri cardinali, Iuliu Hossu şi Alexandru Todea, au fost martiri. Într-o ţară din centrul Europei, în plină perioadă postbelică, ridicarea lor la statutul de prinţi ai Bisericii a fost însoţită nu de cuvenita veneraţie naţională, ci de prigoană şi suferinţă.

Martiriul lor este cu atât mai semnificativ, cu cât nu a fost personal, ci a fost dublat de cel al întregii Biserici Române Unite cu Roma. O Biserică istorică, ale cărei merite în renaşterea conştiinţei naţionale şi în revenirea noastră în concertul european sunt considerabile. Martirizarea grecocatolicismului (căci cei doi cardinali nu sunt, din păcate, singurii sacerdoţi care au avut de suferit) a avut o dublă semnificaţie: politică – însemnând războiul comuniştilor împotriva religiei – şi naţională – vizând distrugerea legăturii organice a românităţii cu Occidentul latin şi cu propriile-i tradiţii.

Dosarele de Securitate ale cardinalului Alexandru Todea, cercetate şi editate de Sergiu Soica într-un volum masiv (de 816 pagini), alcătuiesc o mărturie istorică importantă. Ele documentează, pas cu pas (câteodată, chiar la modul propriu, prelatul fiind urmărit în cele mai inocente împrejurări), persecuţia acestui lider spiritual şi, totodată, pe cea a Bisericii sale.

Este vorba de şapte dosare, întinse pe perioada 1946-1973, precum şi (în Anexe) de o serie întreagă de memorii adresate de cardinalul Todea autorităţilor comuniste, ultimul datând din 1970. Dosarele sunt, evident, incomplete, întrucât cel urmărit a supravieţuit regimului comunist, deci e puţin probabil ca supravegherea sa să se fi încheiat în 1973, mai ales că 1) nu există, în ultimul dintre dosare, cuvenita rezoluţie de încheiere, şi 2) ştim cu certitudine că urmărirea adversarilor regimului a continuat până în ultimele zile ale lui 1989, ba chiar şi după (dosarul lui Ion Raţiu, de exemplu, a fost închis, printr-o hârtie redactată de mână, în 4 ianuarie 1990!). Rămâne să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu documentele de urmărire dintre 1973 şi 1989 şi cât de legală este dispariţia acestora din arhiva predată la CNSAS.

O primă observaţie care se cuvine făcută priveşte data începerii urmăririi viitorului cardinal Alexandru Todea. Cel care atunci era protopop la Reghin a început a fi urmărit din 4 mai 1946, nu de Securitate (care va fi înfiinţată de-abia în 30 august 1948), ci de Siguranţa Statului. Stat care, teoretic şi în declaraţiile autorităţilor, era încă democratic. Aceasta confirmă presupunerea că eroziunea instituţiilor democratice ale României a început mult înainte de 30 decembrie 1947, tocmai cu instituţiile de forţă, care au fost comunizate tacit aproape imediat după instalarea ocupaţiei sovietice. Asta explică de ce eforturile Regelui Mihai şi ale liderilor partidelor istorice de a opri comunizarea României au fost zadarnice şi, totodată, infirmă tezele ruseşti – de atunci şi de azi – cu privire la inexistenţa unei înţelegeri de împărţire a Europei în sfere de influenţă. Nu numai că agenţii Siguranţei Statului l-au urmărit, profund nedemocratic, pe protopopul de Reghin: notele informative din perioada 1946-1948 sunt redactate în acelaşi stil ca acelea de după 1948...

A doua observaţie: deşi dosarele de după 1948 sunt, în mod firesc, mai importante pentru înţelegerea destinului Bisericii Române Unite cu Roma după intrarea ei în catacombe, cele dintre 1946 şi 1948 lămuresc un alt aspect ocultat al comunismului românesc. Este vorba de contribuţia maghiară. Se ştie că autorităţile comuniste instalate în Transilvania, în primii ani ai regimului, au fost preponderent de origine maghiară. Ele au determinat, în 1952, înfiinţarea, după model sovietic, a unei aşa-zise „regiuni autonome maghiare”, în care, pentru scurt timp, va fi inclus şi Blajul istoric al Bisericii Române Unite cu Roma, în care procentul locuitorilor maghiari era de 2%. Notele informative redactate de Siguranţa Statului (la solicitarea acestor noi autorităţi comuniste) atestă faptul că, în chip bizar, activităţile de dezvăluire a atrocităţilor horthyste din Transilvania de Nord erau interpretate drept... ameninţări la adresa statului. Devine limpede că staliniştii maghiari au fost preocupaţi nu de „construirea socialismului”, ci de ascunderea crimelor horthyste şi a celor care le-au comis, ca şi de continuarea dezmembrării instituţiilor româneşti, cum era Biserica Greco-Catolică. Dezvelirea, în comuna Chiherul de Sus, a unui monument închinat victimelor terorii horthyste, de pildă, este raportată ca un demers subversiv, cu toate că la inaugurare participase primarul localităţii şi fuseseră ovaţionaţi Regele Mihai şi Armata Română.

Împrejurările dramatice ale anului 1948 – când a fost desfiinţată şi interzisă Biserica Română Unită cu Roma – sunt şi ele prezente în documentele editate de Sergiu Soica. Tot Siguranţa este cea care îl urmăreşte pe părintele protopop (din primăvară până în august, când se naşte noua Securitate). De data asta, atât prin informatori, cât şi prin filaj, Alexandru Todea fiind unul dintre clericii care au susţinut rezistenţa împotriva tentativelor de desfiinţare şi, ulterior „unirii” forţate cu BOR, au refuzat să „revină” la ortodoxie. Este urmărit şi în biserică, iar Siguranţei îi este raportat – agramat, fireşte – până şi conţinutul unei predici despre Rozariu (!?).

Perioada 1949-1951 seamănă, în relatările organelor de Securitate, cu un roman de aventuri. Părintele Todea, ameninţat cu arestarea, dispare din filaj, în 14 octombrie 1948, chiar în timp ce se îndrepta către biroul Securităţii din Reghin. Căutările nu dau, iniţial, nici un rezultat, din frustrarea securiştilor născându-se o explicaţiestereotip: cea a legăturilor cu Mişcarea Legionară. O notă informativă din 24 martie 1949 creează această legendă, plasându-l pe Alexandru Todea într-o ascunzătoare din casa unui legionar. Faptul că Biserica Greco-Catolică a stat departe de Mişcarea Legionară nu-i tulbură pe prigonitorii viitorului cardinal: important era să-şi apere propria piele, în condiţiile în care un „duşman al regimului” dispăruse. Aşa s-a întâmplat cu mulţi adversari politici, cărora li s-a creat legenda că ar fi fost legionari.

În realitate, bătălia părintelui Todea nu a fost una politică (decât prin implicaţiile ei subiacente), ci una mult mai importantă: cea de salvare a Bisericii Greco-Catolice. După cum atestă o notă informativă din 10 decembrie 1949, în care se semnalează ungerea ca episcopi, în secret, a preoţilor Grigore Stan şi Alexandru Todea, Securitatea constata că, datorită activităţii acestora, proaspăt desfiinţata BRU era „restabilită”.

Cum ne aşteptam, părintele Todea va fi urmărit şi în închisoare, de către informatori infiltraţi printre deţinuţii politici. Succinte, notele (care încep în 21 decembrie 1957, odată cu sosirea unui lot de prelaţi catolici la Jilava) ne dau, totuşi, o idee despre infernul puşcăriilor comuniste, în care unii dintre deţinuţi erau nevinovaţi, iar alţii erau, de fapt, uneltele Securităţii. Şi aici, ca şi înainte de arestare, viitorul cardinal şi-a păstrat tăria credinţei şi ţinuta morală, slujind în celulă şi predicând, indiferent de pericolele la care se expunea.

Bogat documentată, prin dosare de Securitate, este şi perioada 1964-1973. După 14 ani de detenţie, părintele Todea era la fel de activ şi de neobosit în lupta sa pentru credinţă şi pentru drepturile Bisericii sale. Această perioadă se reflectă foarte bine şi în memoriile trimise autorităţilor comuniste, mai întâi lui Dej, apoi lui Ceauşescu. Parcurgerea lor ne convinge că „micul dezgheţ” din anii 1960-1970 a fost destul de limitat şi că, în pofida prigoanei, a fiinţat la noi o Biserică Greco-Catolică subterană, diminuată prin teroare, dar puternică prin credinţă. Credinţa în Hristos, în Roma, dar şi în vechea Românie. E un aspect unic al rezistenţei anticomuniste, în întreaga Europă de Est. Datorită unor personalităţi cum a fost cardinalul Alexandru Todea, ne-am păstrat demnitatea naţională într-o măsură mai mare decât se (re)cunoaşte azi.

Aparatul critic realizat de Sergiu Soica este şi el remarcabil. Studiul introductiv propune o analiză profundă a vieţii şi operei cardinalului, în contextul urmăririi sale de către Securitate. Notele şi explicaţiile sunt exhaustive, atestând o deplină familiarizare cu perioada şi cu contextul ideologic.

În toate, avem în această carte o cercetare minuţioasă, care restituie unul dintre cele mai frumoase profiluri morale şi intelectuale româneşti din secolul trecut: cel al cardinalului Alexandru Todea, de pie memorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara