Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
Matei CĂLINESCU de ---


Spirit de elită

Ne-a părăsit zilele acestea, la 75 de ani, unul din martorii şi creatorii tinereţii noastre literare ca şi al generaţiei ce s-a afirmat la începutul anilor şaizeci, Matei Călinescu. Născut pentru a fi literat, spirit de elită, deşi s-a afirmat ca noi toţi din generaţia sa biologică în vremurile crunte şi îmbâcsite, barbare ale stalinismului românesc, părea a trăi, visa şi gândi pe o altă planetă, sub sorii calmi şi strălucitori ai clasicismului apusean. Sau inspirându-se şi mişcându-se lent şi pasional sub aerul greu şi încărcat de parfumurile tari ale acelei patrii de semne şi simboluri, levantul atâtor secrete şi mesaje descifrabile doar pe jumătate sub care s-au arătat spirite tutelare lui, precum un Anton Pann, Mateiu Caragiale sau Ion Barbu.

A plecat, e drept, la începutul anului '73, în Statele Unite ale Americii, ca bursier la Universitatea din oraşul Bloomington, Indiana, unde, după câteva luni a "ales libertatea". "A fugit", cum se spunea atunci sau "a rămas". Nu, după părerea mea toate aceste clişee şi aproximaţii sunt false în cazul lui : nu, nu a "ales libertatea" deoarece era şi fusese totdeauna liber în spirit şi în reflexele sale culturale, atât cât poate fi un tânăr, de înzestrare excepţională şi care străbate valurile, poate chiar furtunile vremii sale. Da, a ales libertatea socială pe care a găsit-o în ţara ce domină azi lumea şi-şi impune standardele ei, după trei secole care au trecut de la Fondatorii mari ai naţiunii. Nu "a fugit" deoarece a rămas, nu numai în "interiorul propriei sale vocaţii", dar şi, oarecum, prizonier al tinereţii sale formatoare, spiritelor care i-au sculptat profilul său ideatic şi intelectual, profesorul Tudor Vianu, în primul rând. Sau Edgar Papu. Ca şi clasicii literaturii române începând cu Eminescu căruia i-a dedicat primul său text publicat sub un titlu extrem de incitant, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, după o idee a eminentului eminescolog clujean ce a fost D. Popovici. Sau un Liviu Rusu, profesor tot la Cluj, cu care şi-a susţinut doctoratul.

Da, "a rămas", dar, cum o spuneam mai sus, în "interiorul" literaturii a cărei limbă o vorbea în copilărie şi adolescenţă, dovadă ultimele sale studii despre "românii" Mateiu Caragiale şi Eugen Ionescu. A fost, dacă nu "prizonier", oricum "legat strâns", ca orice om de puternică personalitate, de instinctele şi reflexele primei tinereţi, cum era ceea ce numim cultul prieteniei - prieten până la moarte cu Mircea Ivănescu şi Ion Vianu, fidel memoriei grave a prietenului său din tinereţe, Miron Chiraleu, liceean, arestat şi mort în puşcăriile staliniste. Cald amic şi aproape protector al unor spirite afine ce-şi căutau drumul, un Mircea Martin sau Gelu Ionescu. Prieten şi mentor la nostru, cei ce i-am fost prieteni apropiaţi, de "zi şi de noapte", în dramatica noastră tinereţe, când, total lipsiţi de "simţ practic" şi adolescenţi întârziaţi, aproape maniaci ai propriilor noastre idealuri, hrăneam un "imposibil vis estetic": să facem, să producem literatură reală, înaltă, într-o ţară barbarizată de un imperiu străin, duşman al tradiţiilor româneşti şi al conceptelor de valoare culturală europeană. Grupul nostru literar de atunci, de la sfârşitul deceniului şase şi începutul celui de-al şaptelea, când, cu adevărat, spiritul literar amplu, de pe aceste plaiuri a început, încă o dată să tresară: Mircea Ivănescu, Modest Morariu, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Petre Stoica şi subsemnatul.

A fost printre puţinii care au crezut, de la început - alături de paradoxalul Paul Georgescu, ce conducea Gazeta... - în geniul lui Nichita, cu care a fost coleg în cei cinci ani de "Filologie." Nouă, "grupului", ne citea texte din literatura engleză, franceză şi spaniolă şi, mai ales, ne punea "în ordine" impetuoasele şi uneori dezordonatele "idei" de care e posedat, mai mult sau mai puţin, orice tânăr curat, înfometat de artă şi de glorie. Oare mai era posibilă gloria în acei ani tulburi, murdari ca şi apele vâscoase ale infernului, infernul social de care, se pare, "gâfâim" şi azi ?!... Gloria, cea reală, nu cea contra-făcută, cum erau cele de care musteau publicaţiile şi manualele şcolare ale acelor ani !

Am trăit şi am gustat şi eu, câţiva ani, amarul, deliciile şi contradicţiile exilului şi încerc să-mi imaginez cum l-a trăit el, câteva decenii la rând, în îndepărtata Americă, re-începând cariera la "mijlocul vieţii", afirmându-se ca profesor şi excelent autor teoretic, specialist, ca şi în ţară, al conceptului de modern şi modernitate în artă, dar, mi-e teamă, ca şi un Paul Celan, la vremea sa, Vintilă Horia, Petru Dumitriu sau Benjamin Fondane, fiinţe de elită, extrem de diverse dar purtând pecetea înzestrării rare şi înalte, unice, prietenul meu Matei, aflat acolo, în Middle-West, nu a mai fost recunoscut drept ceea ce era: un spirit clasic, ardent şi temperat totodată, lucid şi încărcat de întreaga memorie culturală a Europei, unul din acei stâlpi rari pe care se poate sprijini bolta unei culturi naţionale. Şi chiar continentale.

Nichita şi cu mine, în sutele şi interminabilele noastre ceasuri de zi şi de noapte, din "mizerabila şi splendida, irepetabila" noastră tinereţe literară, noi doi "intuiam", "întrezăream", "îndrăzneam" sau "inventam", în spiritul unui "adevăr" ce "avea să vină", poate, în scrierile noastre viitoare. Poate ! Dar, el, Matei, el ştia. Aproape totdeauna. Şi, elegant, urmând exemplul marilor săi înaintaşi din exegetica literară română, de la Maiorescu, la Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu, s-a "dat la o parte" şi ne-a lăsat pe "noi", cei egolatri, să ne afirmăm la modul "direct" şi "intempestiv" ceea ce credeam a fi propriul nostru geniu, el rămânând să ne "asiste" şi, uneori, "clarifice" sau "îndrume", cu acea răbdare şi calm rar al acelei pedagogii literare ce poartă azi titlul pretenţios de hermeneutică. Altădată se numea simplu, calitatea rară a "lectorului pasionat" sau "profesionist". A criticului, a "lectorului iniţiat", care, uneori, poate fi el însuşi creator, cum ne-au arătat-o, cu zgârcenie şi exemplaritate, în operele lor de ficţiune, un Ibrăileanu, Călinescu sau Matei însuşi.

Nu, nu-l vom uita pe acest "mort tânăr", ultimul prieten al tinereţii noastre literare nu numai din convenienţa frazeologică a momentului, ci şi pentru că acest lucru nu e posibil : el mi-a fost viu şi aproape, decenii la rând, aflându-se departe, mişcându-se, gândind şi expri­mân­du-se într-un alt idiom lingvistic decenii în şir. Nu rareori visele mele mi-l re-aduceau şi-mi înecau spiritul în acel lichid înecăcios şi dulce al dorului, sau ceea ce numim astfel. De data aceasta, vai, Visul a năvălit în realitate; atâta cât pot eu s-o "încap" şi "suport" şi alături de umbrele calde şi vii ale lui Nichita, Cezar şi Grigore, umbra sa, a iubitului Matei, pisc, indubitabil al creaţiei şi teoriei literare postbelice româneşti, mă va apăsa, nu rareori, pe umăr, ca şi acele păsări mari, mitice, ce apar şi ne asistă, ne ajută, ne "aduc aminte" nu de ceea ce "am fost", ci de ceea ce, cu o necesitate destinală, trebuie să fim!

Noapte bună, prietene...

Nicolae BREBAN



Întâlnire târzie

Pe Matei Călinescu l-am văzut prima oară când, student, nu ştiu ce capriciu m-a împins să asist la o şedinţă a cercului de literatură universală, pe care-l conducea. M-a impresionat ţinuta lui intelectuală şi ştiinţa lui de carte. Mi-am spus că era de ajuns. Au trecut cincisprezece ani până ce mi-a plăcut, şi mie, Zacharias Lichter. Când, după trei decenii, mi-a căzut în mână cartea lui Cinci feţe ale modernităţii, nu mai eram interesat de teoria literară. În schimb, între timp, despre Matei îmi vorbise mult Lucian Raicu, căruia îi fusese prieten. Când Raicu îţi vorbea despre un om, îl şi cunoşteai. Cunoştinţă propriu-zisă am făcut abia în 2002, la NEC. Atunci, Matei mi-a dat şi un număr de telefon, de care nu m-am folosit. Numai după ce citisem M m-am hotărât să-l caut. Înainte, îl văzusem în emisiunea lui Patapievici. Mi-am notat:

"Matei Călinescu despre moartea fiului său autist. Impresionant. Părinţi care perorau, stăpâni pe ei, despre moartea recentă a copiilor lor am văzut la televiziunea franceză destui. Aici, la M.C., emoţia şi suferinţa nu lipseau, dar erau încorporate în îngândurare, nu măturate de însuşirea patologică de a vorbi. Un om care vorbea pentru că avea ceva de spus."

După ce am citit cartea, am scris:

"În cartea lui Matei Călinescu, jurnalul despre rimii ani ai copilului e dat abia după ce cititorul ştie ce se va întâmpla cu el. Citeşti jurnalul cu un sentiment absurd: poate de rândul ăsta scapă, poate de rândul ăsta nu se va îmbolnăvi..."

Cum zic, l-am căutat. Ne-am întâlnit în casa unde a locuit Tudor Vianu, ne-am plimbat pe străzile liniştite dimprejur, am prânzit împreună. După jumătate de oră îmi blestemam convingerea că pe oamenii deosebiţi nu pot decât să-i plictisesc. Vorbele curgeau de parcă încercam amândoi să recuperăm ce se putea din timpul pierdut. A venit la noi în casă, o dată cu Gelu Ionescu, prieten comun, altă dată ca vecin. Îmi scrisese pe o carte ca de la un vechi locuitor al cartierului armenesc la unul recent. Îşi găsise un apartament la doi paşi, în rondul de la Popa Chiţu, şi ne-am promis ca la venirile lui în România să ne întâlnim frecvent. N-a fost să fie. Nu s-a mai întors.

De obicei, când dispare cineva pentru care am bune sentimente, îmi spun: mai bine nu l-aş fi cunoscut! Acum îmi spun: bine că l-am cunoscut măcar aşa, prea târziu.

Livius Ciocârlie



...ca şi cum ar fi plecat...

Soarta a fost generoasă cu mine, mi-a adus în dar exaltarea incomparabilă şi calmul binefăcător al prieteniei. Pe cea a lui Matei am considerat-o, de la începuturile ei, un privilegiu. S-a întîmplat că, în urmă cu mai mult de 10 ani - era vară şi senin - vizitînd împreună castelele lui Ludovic al II al Bavariei, am avut revelaţia eleganţei persoanei sale: în simpla prezenţă, în stil, în scris, în ton, în felul de a gîndi, în inteligenţă, chiar şi în gesturi: nu era o calitate dobîndită, cultivată, venise cu ea pe lume. Nici atunci şi nici altă dată nu am vorbit împreună despre asta.

În ultimii ani, blîndeţea îl înstăpînise cu totul, bunăvoinţa sa era şi mai lesne de remarcat, fizionomia lui nu îmbătrînise, ochii erau aceeaşi, părul său complet alb mă frapa la orice revedere, îmi părea a fi ca un semn de elecţiune. Şi zîmbetul, foarte prezent în viaţa şi fizionomia lui de dintotdeauna, era - parcă - mai fratern. Gravitatea sa, integritatea sa rămăseseră aceleaşi, viaţa i le confirmase: pe aceste coloane era clădit caracterul său. Cei ce l-au cunoscut au observat, desigur, că Matei nu ridica glasul, vorbea mai degrabă stins, dar dacă îl urmăreai, te întîlneai cu o extraordinară inteligenţă, cu o anume imprevizibilitate a ideilor sale, altfel clare şi bine rînduite, decise să te convingă, şi nu să te contrarieze; paradoxul l-a atras, ironia l-a delectat, o melancolie pură i-a acompaniat întrebările şi răspunsurile. Firea sa era structural neliniştită, dar o nobleţe a suferinţei asumate, cu o admirabilă discreţie, o însoţea. "Orice ficţiune e, în ultimă instanţă, autobiografică....Orice autobiografie e, în ultimă instanţă, ficţiune" (p.94, Un fel de jurnal). Printre razele acestui gînd îl văd plecînd, topindu-se "în purpura asfinţitului".

Gelu ionescu



Nobleţea intelectuală

Este omul cel mai liniştitor şi mai calm pe care l-am cunoscut vreodată. Lîngă el te simţeai, dacă nu în siguranţă, măcar protejat, atîta cît este omeneşte posibil. M-am lipit de el imediat ce l-am întîlnit, în vara anului 1997, la un colocviu din Bucureşti. Îmi place să cred că m-a acceptat fără probleme. Îl ştiam din cărţi şi din poveştile Laurei Pavel şi-ale lui Ştefan Borbély, care îl văzuseră în mediul lui, în familia lui, în casa lui americană şi mare din Bloomington. Îşi purta misterul în mod discret, cu eleganţă, cum discret îşi purta şi originea - boierească, am aflat eu de la el la un moment dat. În calmul lui, părea pregătit să înţeleagă orice taină şi să accepte orice bizarerie. Cînd, mai tîrziu, l-am văzut împreună cu soţia lui, cu Adriana, mi-a fost şi mai drag, căci creşteau unul prin celălalt într-un mod firesc, ca o pereche ce a trecut prin multe, de la bucurie la cele mai mari dureri. Îşi cîştigase, presupun că şi din cărţi, nu numai din propria experienţă de viaţă, o nobleţe intelectuală şi morală de care nici măcar nu părea conştient şi care reprezenta armătura interioară a prezenţei lui. Cînd însă venea în contact cu oameni din generaţia lui, putea deveni implacabil, căci respingea, cu un instinct sever al curăţeniei morale, orice ambiguitate. Într-o seară, acum doi ani, mi-a arătat din stradă casa în care se juca în copilărie, casa bunicului lui, şi am realizat concret ceea ce ştiam în mod abstract: că Matei a fost la origine şi boier, şi bogat, dar că asta nu avea într-un fel nici o importanţă pentru el, cel de-acuma, că pentru el important era altceva, ceea ce făcuse singur, felul cum făcuse faţă vieţii, felul cum îşi împlinise destinul uman, cum îşi crescuse fiul şi apoi cum şi-l jelise, scriind pentru el două cărţi; sau felul cum se uita la Adriana; ori privirea în care îşi scălda un prieten.

Îmi amintesc o zi de primăvară cu el în Munţii Apuseni. Matei venise la Cluj, avea un curs la Litere, întins pe mai multe săptămîni. Ca alţi profesori români ce aveau pentru noi miraculoase cariere în universităţile de "afară", ca Balotă, de pildă, şi Matei venise, dintr-un nemărturisit, dar manifest patriotism, să fie de folos; şi accepta, de dragul ideii că predă în România, şi plata proastă, şi condiţiile studenţeşti de viaţă, camera de cămin din Parcul Babeş. Atunci, într-o duminică, l-am dus, eu şi Ion Vartic, nu departe de Cluj, să vadă o localitate de vis, ce mai păstrează aerul secolului al XIX-lea, Rimetea sau Torockó, cu case vechi, albe, cu o piaţetă pietruită şi umbroasă, cu pîrîiaşe de munte ce cad în jgheaburi de piatră. I-a plăcut şi tîrgul de oieri la care am ajuns din întîmplare, şi satul, alb, pur, perfect. În piaţeta centrală, a intrat fraudulos în perimetrul îngrădit al unui mic monument al eroilor din al doilea război mondial - unde, spre amuzamentul lui, se mai afla încă, din revolute vremuri, neatinsă de căderea comunismului, o stea roşie - şi mi-a cules, cu un mic zîmbet triumfător, o lalea stingheră care înflorise în iarbă. Ar fi avut chef de o ascensiune pe munte, era echipat corespunzător, dar pînă la urmă s-a mulţumit cu o plimbare prin sat, pe la moara de apă cu roată, apoi pe pajiştile de sub munte, de unde şi-a cules un buchet de piciorul cocoşului. Era o zi de primăvară senină, Matei însuşi era senin şi frumos.

Şi profesional, şi uman, puteai învăţa multe de la el. Ieşise de multă vreme din graniţele exegezei strict literare, practicînd o interdisciplinaritate suplă, care-i permitea să abordeze întregul obiectului de cercetat, aşa că a avut acasă o autoritate enormă şi deplin meritată. În plus, avea geniul formulărilor paşnice; afirmaţiile lui despre Eminescu sau Eliade, de pildă - care, făcute de I. Negoiţescu, de Norman Manea sau de un altul, stîrnesc şi acum pornirile exterminatoare ale unei anumite părţi a publicisticii româneşti - foarte exacte şi dure în fond, elegante în formă, au fost primite fără nici o împotrivire. Aşa cum Caragiale s-a occidentalizat deplin după autoexilarea lui la Berlin, ajungînd, în 1907..., la idei şi soluţii perfect occidentale despre realitatea românească, şi Matei, după autoexilarea lui, purificat în mod conştient (după cum dovedeşte Un fel de jurnal) de toxinele şi ambiguităţile socialismului real românesc, a scris despre problemele culturii române cu exigenţele unui democrat occidental. Prezenţa lui în România de după 1989, în carne şi oase sau prin cărţi şi prin publicistică, a fost, din cauza asta, foarte importantă: pentru cine voia să le vadă, Matei - ca alţi exilaţi pe care i-am cunoscut sau numai citit, ca Negoiţescu, ţepeneag, Balotă, Manea - aducea cu el, fără nici o ostentaţie, punctul de vedere şi principiile lumii libere, criteriile ei, deloc de prisos pentru oameni ca mine, care nu ieşisem niciodată "afară".

La un moment dat, părea că se va întoarce de tot în România. După ce s-a pensionat şi Adriana, i-am auzit ezitînd unde să se mute, la New York, la Londra, la Paris... Moartea ce-i creştea lui Matei în miezul fiinţei a tranşat problema, căci a ieşit la vedere şi l-a făcut să rămînă pe loc, la Bloomington. A repetat mereu că se va întoarce în ţară sub formă de cenuşă, la Turnu Severin, în cavoul unde e depusă şi urna fiului său, Matthew.

Marta Petreu



O autoritate discretă

Cu Matei Călinescu, se retrage Dincolo încă o figură-reper a "generaţiei '60". Personal, am comunicat, în afara cărţilor lui, destul de puţin. L-am întâlnit în 1970, într-o zi de aprilie, când am stat de vorbă la o cafenea de pe strada Academiei din Bucureşti şi când mi-a oferit, cu o dedicaţie amicală, proaspăt tipăritul său Concept modern de poezie, cu a cărui versiune amplificată urma să-şi ia doctoratul la Cluj, sub direcţia profesorului Liviu Rusu, peste doi ani. Am asistat apoi de câteva ori, fără să fi avut cu adevărat un dialog mai apropiat cu el, la cursul său de la Masteratul Literelor clujene, predat în ultimii ani, unde glosa, cu o anumită sobrietate chiar şi în degajare, dar fără morgă academică, recitindu-l pe Mateiu I. Caragiale. O anumită discreţie, pe care i-o simţeam, şi care era reciprocă, m-a împiedicat şi atunci să-l abordez mai direct - şi-mi aduc aminte că, evocându-l într-un text mai vechi pe maestrul său, Tudor Vianu, făcuse tocmai "elogiul discreţiei". Adică al unei "capacităţi de reţinere, de autocontrol lucid, de cernere strictă a reacţiilor interioare printr-o sită (...) a valorilor". Sau, cum spune în textul din 1968, reprodus mai târziu în Fragmentarium (1973), al unui "sentiment de libertate în rigoare şi de rigoare în libertate".

Aşa mi-a apărut şi rămâne pentru mine şi Matei Călinescu: o autoritate, în fond, discretă, într-un peisaj al criticii româneşti dominate, prin tradiţie, de foiletonistica mai mult sau mai puţin vioaie, expansivă şi pitorească. Prezent şi el, destul de devreme, pe această scenă, a scris totuşi relativ puţină critică de întâmpinare, manifestându-şi fără zgomot şi foarte selectiv, pe un ton mereu sobru şi echilibrat, solidaritatea cu congenerii. A participat şi la dezbateri decisive pentru afirmarea spiritului critic eliberat de injoncţiunile ideologiei de partid, cu intervenţii exigente şi ferme, care-l plasau alături de cei ce se străduiau pentru reabilitarea esteticului într-o literatură încă răvăşită de brutalităţile "realismului socialist". Cronicile sale, din Aspecte literare, de pildă - a doua sa carte, din 1965 -, sunt mai degrabă nişte schiţe de studii şi eseuri decât pură critică impresionistă - şi criticul se va şi îndepărta curând de comentariul vitrinei literare curente. Cartea sa următoare se chema Eseuri critice (1967), după ce debutase tot cu un eseu, mai amplu, despre Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, în 1964. Sunt texte care n-au rămas neafectate de contextul ideologic al vremii, dar care, recitite astăzi, rezistă totuşi prin nenumărate fertile sugestii de lectură a unor opere diverse din peisajul modernităţii literare româneşti, de la Ştefan Petică, Bacovia, Minulescu sau Vinea, la Barbu, Blaga, Arghezi, - ca să amintesc doar câteva nume din spaţiul poeziei, despre care a scris cu predilecţie. A abordat printre primii şi momentul avangardist, cu intuiţii şi judecăţi fecunde pentru interpretările ce au urmat.

Despre actul exegetic a exprimat, de altfel, opinii dintre cele mai comprehensive, pronunţându-se pentru un "concept larg al criticii", definit de o pluralitate de metode şi susţinând, alături de alţi confraţi ai momentului, conceptul de critică creatoare. Pe urmele lui G. Călinescu şi ale lui Mihai Ralea, numea caracterul creator al lecturii specializate în propunerea unor puncte de vedere noi despre operă, dar şi în aportul stilistic personal, nu fără a asocia - cum o face în paginile introductive al cărţii din 1967 - "rigoarea şi poezia criticii". Căci asistentul lui Tudor Vianu avea în vedere şi asigurarea pentru discursul critic individualizat a unei solide culturi estetice şi a unui instrumentar teoretic cât mai adecvat şi precis. Le-a asimilat ca puţini alţii, şi cu rezultate pe măsură.

Lecţia marelui profesor a rodit, de altfel, în scrierile următoare, care sunt ale unui excelent comparatist şi poetician. Clasicismul european, apărută în 1971, dar mai ales amintita carte consacrată Conceptului modern de poezie, din 1970, au ilustrat elocvent scrisul teoreticianului. Aceasta din urmă, reeditată în 1972, a fost, ani mulţi, poate cel mai important reper teoretic românesc în materie, şi a stat la baza mai amplei cercetări publicate, după refugiul american al autorului din 1974, sub titlul devenit repede de referinţă internaţională: Cinci feţe ale modernităţii, definitivată în 1987, cu dezvoltări însemnate în sensul "explorării postmodernismului", împreună cu D. W. Fokkema, într-un volum publicat în anul următor. Un fel de încununare a demersurilor sale teoretice o constituie complexa sinteză dedicată Relecturii - Rereading (Londra, 1993), tradusă la noi sub titlul A citi, a reciti, care cuprinde în anexă şi pagini de relectură mateiu-caragialiană. Este o carte ce se citeşte şi se va citi nu numai cu un consistent profit intelectual, ci şi cu o mare plăcere, - degajată, alertă, destinsă totuşi în nenumăratele şi subtilele ei "jocuri" cu textele revizitate.

Dar dacă vorbesc despre Matei Călinescu ca despre şi "autoritate discretă" este şi pentru că, în anii absenţei sale din ţară, după ce "rămăsese" în Statele Unite şi după ce cărţile şi numele îi fuseseseră interzise la noi, am simţit din proprie experienţă că, în ciuda tăcerii impuse de cenzură, scrisul şi ideile sale nu puteau fi ocolite. În chestiuni fundamentale pentru interpretarea poeziei româneşti, opiniile sale, neîngăduite citării decât, eventual, prin iniţiale sau prin aluzii transparente doar pentru cunoscători, au contat tot timpul ca termeni subînţeleşi de referinţă. Opera sa propriu-zis scriitoricească, adică cea a prozatorului-eseist subtil din Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, carte revelatoare pentru multe dintre datele intelectualului român sub regim dictatorial, ca şi poezia lui doar aparent marginală şi care va trebui considerată într-o zi cu mai multă atenţie, are şi ea cota ei de "discreţie": când un spirit prin excelenţă critic şi dedat teoriei scrie şi literatură, este ca şi automat împins într-un fel de penumbră; prejudecata incompatibilităţii dintre "poet" şi " critic" funcţionează încă. Aş trece în acest soi de regim al relativei surdine şi paginile de memorialistică, de evocări elegiace, din Amintiri în dialog, revelatoarea carte scrisă împreună cu prietenul său apropiat, Ion Vianu, publicată în 1994.

În acest moment îndoliat, nu pot să nu mărturisesc şi că m-a mişcat însuşi gestul întoarcerii lui Matei Călinescu în literatura română, de care se desprinsese silnic cu vreo trei decenii în urmă. A fost o revenire benefică şi pentru autorul poemelor din Tu, elegii şi invenţii, tipărite în 2004, şi pentru criticul interesat în mod semnificativ de "teme existenţiale şi identitare" în substanţiala carte despre Eugčne Ionesco din 2006, ca şi pentru amintitele "recitiri" din Mateiu I. Caragiale. O regăsire, într-un fel, şi de sine, a celui care mărturisise nu de mult că nu mai vrea să scrie note de subsol şi că voia să citească altfel literatura. Ar mai fi putut s-o citească, citindu-se, încă multă vreme, la o vârstă când reuşise să-şi recâştige o anume seninătate, după încercările dure la care l-a supus viaţa, culminând cu tragedia fiului său, tulburător evocată în Portretul lui M, din 2003. Din nefericire, Lectura s-a încheiat dureros, la 24 iunie. Este sigur, însă, că va fi reluată de mulţi cititori ce vor avea întotdeauna de învăţat din exemplarele sale lecţii de scris şi de viaţă scrisă.

Ion Pop



Ce rămâne

În Dicţionarul General al Literaturii Române, numai secţiunea de referinţe critice privitoare la Matei Călinescu ocupă mai mult spaţiu decât le revine, în articolul de fond, unor autori contemporani dintre cei stimabili. Desigur, astfel de aprecieri cantitative nu sunt şi nu vor fi vreodată relevante. Dar în cazul lui Matei Călinescu, ele indică, dincolo de interesul constant al specialiştilor literaturii, extraordinara popularitate intelectuală de care acesta s-a bucurat încă de la debut. Aproape că nu există, în cazul cărţilor lui, critic literar (şi om de litere în genere) care, la sfârşitul lecturii, să nu fi simţit o irepresibilă tentaţie a dialogului. Vorbesc despre nume de calibru deja indiscutabil, cei mai mulţi colegi de gazetărie postbelică, dar nu numai. Pentru componenţii generaţiei optzeci, Matei Călinescu a reprezentat, printre multe altele, un reper imediat şi avizat în orice discuţie cu privire la postmodernism. Căci un studiu care ar face abstracţie, nonşalant, de o carte cum e Cinci feţe ale modernităţii s-ar decredibiliza în secunda următoare. Pentru cei de vârsta mea, sau cu puţin mai vârstnici, Matei Călinescu nu mai reprezenta, în ultimii ani, doar un critic inconturnabil, ci unul canonic. A nu-l fi citit cu atenţie era, mai mult decât un semn de incompetenţă, un act flagrant de incultură. Cărţile lui de teorie literară şi de literatură comparată au fost, de-a lungul vremii, deopotrivă inhibante şi catalitice. Dense ca referinţe şi spectaculoase ca ideaţie, ele nu s-au citat, cum nu o dată se-ntâmplă în lumea noastră, mai des decât s-au citit. A funcţionat mereu, în raport cu acestea, un principiu de inalterabilă onestitate a lecturii. E drept că, oferindu-se drept model, Matei Călinescu însuşi a încurajat o astfel de deprindere oricând lăudabilă. De la prima carte, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu (1964) până la admirabila A citi, reciti. Către o poetică a (re)lecturii (2002), criticul a asimilat tot ce merita asimilat în temeiul propriilor severe criterii deontologice. Publicistica, reunită în volumele Aspecte literare (1965), Eseuri critice (1967), Eseuri despre literatura modernă (1970) şi Fragmentarium (1973) nu face excepţie. Aşa cum nu face, în eleganţa lui simbolică, nici splendidul microroman Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969), punct de plecare, el însuşi, al câtorva cicluri de poeme din volumul, cu titlu, prin forţa lucrurilor, ivănescian, Versuri (1970).

Începând din 1973, îşi continuă în SUA remarcabila carieră universitară începută aici, devenind, fără dificultăţi aparente (cele inaparente fiind consemnate cu tandreţe ironică în volumul Un fel de jurnal), unul din cei mai importanţi critici academici. Visul american trăit la noi căpăta, astfel, o versiune aparte de ordin intens cultural. În bibliotecile de acolo îşi va duce la capăt tensiunile erudite acumulate aici şi tot acolo, printr-un nobil efort reparator, va scrie poate cel mai important şi mai personal studiu despre Mateiu I. Caragiale, pornind în căutarea citatelor care au servit drept motouri celor patru secvenţe ale romanului Craii de Curtea Veche. La recăpătarea faimei româneşti au contribuit, după 1990, cărţile aşa-zicând memorialistice Amintiri în dialog (în colaborare cu Ion Vianu), din 1994, şi Portretul lui M, un răvăşitor document despre pierderea fiului său, Matthew, din 2003.

Rămân, în urma lui Matei Călinescu, un jurnal ţinut până în ultima zi, încă nepublicabil, un proiect fantast de dicţionar literar complet şi un gol imens în inimile celor care, poate fără a-l fi cunoscut, i-au citit cărţile.

Cosmin CIOTLOŞ