Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Anchetă:
MATEIU I. CARAGIALE de ---


Se împlinesc 65 de ani de la moartea lui Mateiu I. Caragiale. Cu această ocazie am adresat mai multor prozatori întrebarea:
* Ce a însemnat Mateiu Caragiale în formarea dumneavoastră? Ce mai înseamnă în prezent?


Preeminenţa formei

Rareori, în literatură, contradicţia între Tată şi Fiu a fost mai bine, mai flagrant ilustrată ca în cazul "celor doi Caragiale"! Dramaturgul şi nuvelistul, tatăl, autor "total" apt nu numai să exprime o reală diversitate stilistică, dar să şi reprezinte una din tendinţele majore, naţionale, ale unei culturi, se vede "confruntat", în directa sa genealogie, cu un spirit "minor" şi "extravagant", ce are totuşi meritul de a produce o literatură oarecum sincronă cu cea apuseană. Dacă Tatăl, în ciuda sarcasmului stilistic şi caracterologic exprimat în teatru şi în schiţe, poseda într-un grad înalt capacitatea de a fi - şi de a rămâne, după aproape un veac! - un spirit de anvergură naţională pe care, încă o dată, ultima dictatură comunistă l-a proiectat în stricta actualitate!, Fiul a fost şi va rămâne, probabil, un "excentric", atât faţă de marile curente naţionale în proză - moldav şi ardelean - dar şi faţă de psihologia "epocii sale literare", perioada dintre cele două războaie.
Publică relativ târziu cele două "opusuri" în proză, Remember - 1924 şi Craii de Curtea-Veche - 1929 (e născut în 1885) ce alături de volumul de poeme Pajere rămân singurele sale producţii publice, fapt ce-l face pe Călinescu să-l taxeze drept "steril". Dar chiar şi aceste trei titluri arată o diferenţiere, o "distorsiune" stilistică remarcabilă, încât te-ntrebi, cum ar fi arătat, în ce cheie stilistică s-ar fi exprimat Matei dacă ar fi "insistat" pe "linia prozei", dacă s-ar fi "profesionalizat" cum se spune astăzi.
Evident, noi nu-i facem acelaşi reproş ca şi Călinescu, cu atât mai mult cu cât Craii de Curtea-Veche, prin limbă dar şi printr-un stil în care o anume poetică a limbajului "sudic" se interferează fascinant cu reziduuri de simbolism târziu european, cu clare ecouri din "minorii" şi "damnaţii" englezi şi francezi, s-a impus imediat ca o capodoperă de limbă şi artă poetică, mai ales "muntenilor" şi elitei ei scriitoriceşti. E cunoscută fervoarea pe care a stârnit-o această carte în rândul scriitorilor şi mai ales a "întâi-mergătorului matein", poetul şi matematicianul Dan Barbilian, ce-i închină o odă şi "fundează" aşa-zisul "club matein"! În tinereţea mea literară, amicii mei, Mircea Ivănescu, Matei Călinescu şi Nichita Stănescu recitau ample pasaje dina cest roman dându-i o valoare acut poetică şi emblematică, deşi, în ce mă priveşte, eu nu am reuşit să mă contagiez deplin de entuziasmul lor. E adevărat că proza lui Matei, mai ales cea din Craii... cere o îndelungă "dospire" a gustului, nu numai prin frecventarea simboliştilor francezi dar şi a textelor autohtone, apocrife sau culte, ca şi acordarea preeminenţei "formei", a limbii cu valoare absolută, răsucită şi "lucrată" precum orfevrul tratează şi fasonează metalul nobil. O artă aproape lipsită de "conţinut", încriminând încă o dată falsele teze estetice despre "armonia dintre fond şi formă" chiar şi tipologia pregnantă a cărţii, Craii, Arnotenii, Raşelica Nahmansohn, sunt figuri de medalie sau gravuri în aqua-forte, respingând de plano orice mimesis de tip naturalist. Şi poate, prin aceasta, cartea şi-a câştigat atât de iute "legenda" ei durabilă, după cum o vedem, prin opoziţia netă, în toate planurile ei stilistice, faţă de naturalismul invadant şi major al prozei contemporanei ei.


Nicolae Breban





Un Lampedusa din Balcani

Cînd am evadat din România, am rugat pe cineva să-mi trimită la Paris cărţile autorilor-prieteni de care nu puteam să mă despart. Printre scriitorii pe care doream să-i văd în bibliotecă şi care răspundeau la întrebarea: "Ce volume aţi aşeza în geamantan dacă aţi fi obligat să jucaţi rolul lui Robinson Crusoe", se afla şi Craii de Curtea-Veche, alături de Ghepardul lui Tomasi di Lampedusa.
De ce Craii fac parte din patrimoniul meu spiritual?
În primul rînd autorul. În al doilea rînd caracterul singular al cărţii. Mateiu I. Caragiale este un revoltat ontologic care îşi caută (inventează) o nouă identitate pentru a depăşi complexul fiului natural al tatălui (Complexul lui Oedip) şi de a sparge cupola apăsătoare a celebrităţii paterne. Mateiu este un nietzschean care se situează în conflictul dintre ideal şi realitate pentru a-şi depăşi condiţia şi a dobîndi o nouă personalitate (devenirea) printr-o iluzie narcisiacă. Snobismul nobiliar îl îndeamnă să-şi atribuie un blazon, să vîneze decoraţii şi titluri aristocratice, să afirme că mama domiciliază la Viena şi să se căsătorească cu Maria Sion (mai în vîrstă cu 25 de ani) care avea un domeniu şi un pavilion deasupra căruia a ridicat un stindard. Leneş şi inteligent, nu a reuşit să termine studiile de Drept nici la Berlin (unde a fost trimis de Caragiale) şi nici la Bucureşti. Orgolios şi sfidător, era convins de superioritatea lui intelectuală, manifestată de la felul în care se îmbrăca şi pînă la obsesia autocunoaşterii. Avea planuri de mari proporţii, se simţea persecutat şi inadaptat la atmosfera balcanică în care era condamnat să trăiască. Asupra romanului Craii de Curtea-Veche nu avea îndoieli şi considera că: "Il est réellement magnifique".
Cine sînt "Cei trei Crai de la Bucureşti"? Sînt trei prieteni (Paşadia şi Pantazi de structură artistocratică, Pirgu un obscur parvenit) care aveau o viaţă de boemi. Petrecerea, desfrîul şi lenea sugerează stilul unui univers balcano-românesc. O atmosferă în care grosolănia şi primitivismul se altoiau perfect cu rafinamentul şi stilul de viaţă al celor care nu sînt nici bizantini, dar nici occidentali. O insulă situată între grotesc şi sublim în care limbajul trădează falsa pretenţie de nobleţe: "E dat în Paşte".
Cît de actual este Mateiu...
Fiul (Matei se simţea străin în ţara natală, tatăl (Ion Luca) a murit în exil la Berlin.
Am aşezat în bibliotecă Ghepardul alături de Craii prin contrast (personajele lui Lampedusa sînt autentici aristocraţi sicilieni, iar autorul era un Duce de Parma), dar şi pentru multiple asemănări: o viziune romantică, o naraţiune stîngace, dar cu personaje-caractere fermecătoare şi o magie subtilă care se degajă din transfigurarea realului şi pluteşte după terminarea lecturii.
Lampedusa şi Mateiu au rămas în memoria mea drept autorii unei singure cărţi remarcabile în care "stilul de viaţă" s-a transformat într-o filosofie ce a dobîndit o valoare şi o semnificaţie. Sensul unui univers în care Cogito nu s-a redus la simplă şi vulgară autoconservare.


Bujor Nedelcovici









Misterul din Craii de Curtea Veche

Pe Mateiu Caragiale l-am citit prima oară cînd aveam 14 ani şi cred că legăturile mele ulterioare cu proza lui ar fi fost cu totul altele dacă l-aş fi citit să zicem la 18 ani sau la 20 de ani. Atunci, la vîrsta aceea tulbure şi neplăcută pentru băieţi, gravul şi misteriosul Mateiu a găsit în mine un cititor dornic de mister şi ritmuri solemne. Ştiam pe de rost pagini întregi din el - ceea ce însă e un fleac, dacă mă gîndesc că Taşcu Gheorghiu învăţase Craii... pe dinafară, de la primul pînă la ultimul cuvînt. Cam în aceeaşi perioadă citeam povestirile lui Poe şi Sonetele lui Voiculescu - în treacăt fie spus, Pajerele lui Mateiu nu mi-au spus mare lucru şi n-am înţeles niciodată emoţia orgolioasă cu care evocă el "tîmpla de icoane" scrisă în tinereţe. Le-am citit din respect pentru prozator, le-am reluat după cîţiva ani din curiozitate, iar mult mai tîrziu le-am recitit ca pe un document psihologic. Dar atunci Mateiu începuse să fie pentru mine şi un caz pe care mă străduiam să-l înţeleg. Dar despre asta puţin mai tîrziu. Evident că atunci stîrnit de Mateiu l-am dispreţuit pe Caragiale bătrînul pentru gusturile lui mitocăneşti şi pentru zgîrcenia neînţelegătoare cu care îşi trata fiul. Însă dispreţul literar al lui Mateiu faţă de tatăl mi s-a părut mult prea, prea. Ţin minte că am scris la pagina cu pricina din Craii..., "Regret, aici ne despărţim". Vă daţi seama ce putea însemna asta la 14 ani - să-l înfrunţi pe Mateiu! Nu mai ştiu cîte nopţi am urmărit împreună cu cîţiva prieteni, drumurile prin Bucureşti ale Crailor, încercînd să ajungem şi la adevăraţii Arnoteni. Asta în ciuda faptului că mi se părea o tîmpenie metoda profesorilor care aduceau în clasă hărţi de geografia României pentru a reface cu noi, elevii, drumurile unor personaje literare. Din cauza unei asemenea detectivistici geografice am ratat prima mea întîlnire cu Baltagul lui Sadoveanu. În timpul expediţiilor nocturne pe urmele lui Mateiu, personajul din Craii, cum mi se părea atunci, mă bătea tot mai insistent gîndul de a scrie o proză despre asta. Fireşte că n-am scris-o. Ce era să spui în ea - că locurile mateine deveniseră adăposturi pentru firmele cooperaţiei meşteşugăreşti? Nu rima cu gravitatea subiectului. Cînd însă am început să scriu povestiri pe care le duceam pînă la capăt mi s-a întîmplat să mă trezesc, din senin, spunîndu-mi anumite pasaje din Mateiu, ca şi cum aş fi fost urmărit de o stafie. Sau mai politicos spus, ca şi cum m-aş fi întrebat cum ar fi scris Mateiu cutare frază. Urma un dialog nepoliticos - de-a dreptul ireproductibil - pe care îl aveam cu cel care îmi şoptea frazele din Mateiu. După care îmi vedeam de treabă. Dar plăcerea de a construi fraze bine ritmate de la el mi-a rămas, ca şi din excelenta traducere a romanului lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta. Misterele lui Mateiu Caragiale, la care m-am tot gîndit în adolescenţă, au sfîrşit însă prin a mă irita - mistere de hîrtie, construite cu intenţia de a-şi snoba cititorii. Mitocanul de Caragiale bătrînul, misterios prin stilul lui eliptic, ajunge, literar, la experienţe mult mai profunde decît secretosul său fiu, dar, iubirile literare de la 14 ani sînt mult altfel decît cele care vin mai tîrziu. După experienţa îndrăgostită de atunci, tot ce am aflat după aceea despre Mateiu, inclusiv din corespondenţa lui nu m-a putut vindeca de această experienţă. Chiar şi atunci cînd personajul Mateiu a început să mi se pară detestabil, iar proza lui un act de fantazare îngrozitor marcat de complexul tatălui, mitocanul. Mi s-a întîmplat, în momentele de proastă dispoziţie să mă gîndesc la el ca la un Rică Venturiano cu ifose nobiliare, răzvrătit împotriva autorului său şi devenit gerontofil din calcul. Dar mai reluînd pagini din Craii..., de fiecare dată personajul ridicol care e de fapt Mateiu, inclusiv acel "u" de doi bani pe care l-a adăugat numelui său, pentru a-i certifica o vechime care nu exista decît la el în cap, acest personaj dispare, ucis de personajul de hîrtie care povesteşte. Un duh de care Mateiu nu era vizitat prea des. Cam acelaşi duh care i-a dictat lui Caragiale bătrînul Kir Ianulea sau La Hanul lui Mînjoală. Poate că sînt nedrept, dar Caragiale-fiul e un personaj virtual al mitocanului. Dar dacă tot am repetat aici cuvîntul mister, poate că marele mister al familiei Caragiale e cel programat de I.L. însuşi atunci cînd spunea "Sînt vechi, domnilor!" fără a preciza de unde i se trage vechimea. Aici ar fi de răscolit, în memoria Caragialilor, alţii decît primul care le-a impus numele în istorie. Oricum, Matei, pică victima lui Kir Ianulea atunci cînd construieşte istoria lui Paşadia. Enigmaticul personaj pare rudă cu Manoli al lui Caragiale, palicarul care a trecut de la spatele caretei fiicei domnitorului în patul acesteia. Deosebirea e că la Matei, această istorie e dată ca sigură, în relatarea lui Paşadia însuşi. Să-i fi jucat memoria un renghi lui Mateiu sau să fi încercat Mateiu să se revanşeze faţă de nedreptatea pe care i-a făcut-o tatălui tîrîndu-l în micime literară? Să fie acesta misterul din Craii? Nu ştiu, dar pentru mine nu mai contează.


Cristian Teodorescu





"Slava stătătoare"

Nu sînt ceea ce se cheamă un matein adevărat, nu ca Ion Barbu, Taşcu Gheorghiu, care a fost secretar perpetuu al Clubului "Mateiu Caragiale", Radu Albala, să zicem. Nu am citit decît de trei ori "Craii..." în ultimii treizeci de ani, aşa că departe de mine de a şti lungi fragmente pe dinafară, ce să mai zic de toată cartea, cum am auzit pe unii că se laudă a o şti. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă "Curtenii calului de spijă", cu toate că am citit cîndva un studiu despre ciudata expresie.
Fireşte, ca orice om obişnuit, am citit zeci de articole despre Mateiu, chiar şi două cărţi, cea întocmită de Al. Oprea, un "dosar al existenţei" lui Mateiu, apărută în '79 şi acum doi ani palidul studiu despre opera mateină, datorat lui Ovidiu Cotruş. Şi cu toate astea, cum vă spusei, amintirile mele despre "Craii..." sînt destul de vagi şi ele se intersectează, cîteodată, cu amintirile, mai pregnante, copilăriei mele. Fiindcă, la fel ca Pantazi şi Autorul lui sînt bucureştean, născut şi crescut în Mahalaua Oborului, pe Calea Moşilor între străzile Ardeleni şi Făinari. în acea mahala lumea era aidoma cu cea din al treilea hagialîc şi de fiecare dată cînd am citit cartea acolo se cufunda (cu delicii nespuse) sufletul meu, ca un însetat care a dat peste o băltoacă putredă. Adăstam pe lîngă ea, sleit de orice închipuire sau bucurie. Restul cărţii cam nu-mi place. Nu sînt destul de snob pentru a înţepeni de plăcere în faţa dandysmului via Baudelaire, artificialităţii ieşite de sub mantaua lui Barbey d'Aurevilly sau Huysmans, nu-mi place pînă la nesaţ "semeaţa seminţie" din care au coborît Paşadia şi Pantazi. Neamului prost din mine îi place Gorică, cu rezerva şi spaimele omului care a dat cu nasul prin cărţi şi chiar a scris cîteva. Gore Pirgu reprezintă, cred, "fondul de aur" al subpoporului român. El, Pirgu, patriotul în costum naţional şi cu cavalul la brîu, va fi fost trei decenii mai tîrziu legionar, apoi torţionar la Canal, demnitar comunist, astăzi membru de vază al Partidului România Mare, deputat, viitor ministru, sigur, niciodată victimă. Cum păţirăm ce păţirăm la sfîrşitul secolului trecut, gîndul m-a dus, speriat, la Gore Pirgu şi la Mateiu, tatăl lui de drept şi de fapt.
Şi totuşi, îmi e clar că am călcat pe urmele lui Mateiu I. Caragiale. Mă leagă de el "fastul stilistic", "dorinţa de mistificare a realităţii" (Ov. Cotruş), "slava stătătoare", dar asta e parcă din altcineva, îmi sună a boier-geometru...

Ştefan Agopian



Perfectul simplu

Nu sunt un matein. Pe lângă mulţimea de simpatizanţi, ca de obicei nestatornici şi de gust îndoielnic, am cunoscut câţiva fanatici, oameni de tot subţiri, tobă de carte şi pofticioşi foarte într-ale vieţii.
Chiar şi acum, după atâţia ani, mă întreb de ce mi-am dat licenţa cu Mateiu I. Caragiale?
Mai nimic nu îmi place la el. Omul mă face să ridic din umeri. Sunt fără îndoială dependent de imaginea creionată de Călinescu: "Nu puteai să nu te gândeşti atunci la unul din acei servitori bătrâni de mare aristocraţie, ei înşişi cu arbore genealogic dovedind puritatea vocaţiei lor ancilare, dintre acei servitori care sunt luaţi de vulg drept stăpâni în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijenţă sunt luaţi drept servitori, şi care cer informaţii asupra caselor în care urmează să se angajeze ca nu cumva să decadă din treapta lor". Magistral. Se non è vero, è bene trovato! Opera mă duce cu gândul la muntele ce prin eforturi colosale fată un şoarece. Dintr-un roman, Soborul ţaţelor, se aleg doar câteva fraze de început, mereu şi în pustiu reluate. Există în Ciuma (Camus) un bătrân funcţionar la primărie care îşi dedică viaţa primelor cuvinte dintr-un roman menit să-l scoată din anonimat. De şi-ar fi scris romanul, nimeni nu l-ar fi citit. Dar începutul operei neterminate este de neuitat: "Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană..." Ciuma făcu din bătrânul maniac un personaj memorabil. Vrăjitoria care mereu mi-l scoate în cale pe caraghiosul castelan de la Fundulea să se işte oare din pofta lui nesăţioasă de a fi ceea ce nu este fiindcă nu poate?
Moftangiu cu doxă, mizantrop, narcisiac, snob şi în măduva oaselor. Cum să-l înghită nenea Iancu? Destul că l-a conceput. Fără să-l vrea. Există o fotografie, tatăl şi fiul. Mateiu este ţinut pe un genunchi, poartă rochiţă plisată şi e pieptănat cu cărare într-o parte. Mâna tatălui, mare şi rece, pătrunde nepăsătoare pe sub braţul copilului, îl ţine moale de pântece ca pe un obiect gata să cadă din locul unde cine ştie cine îl aşezase la întâmplare. Cum se spune în cartier: o poză de milioane...Umoarea neagră nu-l părăseşte nici în somn pe Mateiu. El începe multe, nu duce nimic până la capăt. În viaţă, ca şi în operă. perfecţionismul este de fapt neputinţa de a pune punct. Un diletant atins de geniu. El aparţine acestui loc, este în partea de nepătruns a lucrurilor? Eu nu îl simt aproape. Dar el există cu apăsare. Uneori iau de pe raft Craii de Curtea Veche. Imposibila atracţie a acestei scrieri care nu-mi place. În timp ce citesc se instalează până la mari depărtări o lumină magică. Ceva de panopticum, lungi coridoare cu oglinzi paralele. Timpul dispare. Un discurs al ficţiunii despre starea realităţii. Se pare că în sila lui de viaţă şi de lume, acest Caragiale are lucruri importante de spus. Nu cumva e un mesager al altor vremuri? O, nu veacul al XVIII-lea, cu atâta patimă invocat de el. Alte timpuri cu mult mai vechi, "golul istoric", amestecul de neamuri şi păcatele neştiute. Oare nu aici, la Gurile Dunării, fu descoperită mai an tăbliţa ruginită pe care scria Bulevardul Migraţiilor?! Cartea zace uitată în bibliotecă. Doar uneori, între amici, la cârciumă, cineva îşi aduce aminte de Pantazi, unul îşi înghite limba cu gândul la Raşelica, altul mimează morga lui Paşadia, rămâne gura spurcată a lui Pirgu, pluteşte în aer o invitaţie la Arnoteni, fireşte, adevăraţii Arnoteni...
Aşadar, cititul. Caut spiritul grec al tatălui, în absolutismul valah al fiului. încerc rezistenţa sintaxei. Mă împotmolesc în vocabular. Mă las dus de val. Găsesc în cele din urmă un punct fix. Foarte rezistent. Este perfectul simplu. Marele maestru al perfectului simplu. Sculă gingaşă în arta prozei. Pe nepusă masă mă cuprinse şi pe mine febra perfectului simplu. O mână de fier dulce înmănuşată mă apucă duşmănos de chică şi mă aruncă în uliţă la Curtea Veche. Luai toc cu peniţă de aur şi alesei cerneală de culoarea verdelui de China.


George Bălăiţă



Frumuseţea ca senzaţie fizică

Cineva trebuia să scrie Craii de Curtea-Veche. E printre puţinele cărţi nobile (cărţi aristocrate) din literatura română, literatură tînără şi "sănătoasă", legată de ţarină, de mahala, de oameni activi (intelectuali activişti), de omul nou şi, mai recent, de hip-hop-ism. O carte rară, fără urmaşi, înrudita, într-un fel, doar cu minunatul op al lui Macedonski, Thalassa. Un roman fin du siècle scris mai tîrziu, din stirpea cărţii lui Huysmans, A rebours, sau din cea a lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, atît de dragi mie. Cînd am citit prima dată Craii... eram prea tînără ca să-mi placă foarte mult. O simţeam vetustă, bătrînicioasă, emanînd un miros greu de lumînare încinsă, stimulînd un fel de claustrofobie (mai tîrziu am dat peste părerea cuiva, cred că Perpessicius, care pomenea de o atmosferă de Musée Grévin).
Am citit-o de atunci de multe ori. E printre puţinele cărţi despre care îmi place să vorbesc cu studenţii mei, chiar după ani de zile de seminarii Mateiu Caragiale. Pe la sfîrşitul studenţiei îmi trecuse prin cap să scriu o proză care să aibă ca personaj un Aubrey de Vere al sfîrşitului nostru de secol. începusem să citesc tot felul de ciudăţenii, să-mi fac note. Fusesem la Biblioteca Academiei ca să caut cărţile unor alchimişti (şi nu mică mi-a fost mirarea că am şi găsit cîte ceva!). Pornisem la vînătoare de fiinţe bizare. Colecţionam în minte feţe frumoase şi stranii, "gesturi lăuntrice". Adunam în memoria mea obiecte deosebite, cărţi pe care mi se părea că nu le frecventează nimeni (ca, de pildă, Filosofia vestimentaţiei a lui Carlyle). Eram pregătită să-i cedez personajului meu multe din stările, ideile, amintirile şi "temele" mele existenţiale. Dar ele au virat-o spre alte cărţi. Personajul meu a rămas pînă în ziua de azi închis într-o cameră de mansardă, cu o bibliotecă, altfel, interesantă. Aş vrea mult să pot citi o carte de felul Crailor..., dar una scrisă acum, o carte care să adune tot ce-i mai éxquis pe lume, mai ferit de ochii tuturor. Cum ar fi un roman al secolului XXI despre "viaţa care se visează", despre "viaţa care se trăieşte"? Cum ar amesteca personajul X "cele văzute cu cele citite"? Cum ar arăta, în epoca noastră "retiniană" (cu un cuvînt al lui Marcel Duchamp), "trîmba de vedenii" care-i fascina pe cei trei crai d'antan? Cum ar suna "taifasul" care să îmbrăţişeze numai lucruri frumoase? Cunosc cîţiva oameni care ar putea să scrie ceea ce eu aş vrea să citesc, dar nu ştiu dacă o vor face vreodată. Unul e la Paris, are atracţia genealogiilor, are de-a face cu familii nobiliare, se mişcă printre superbe lucruri vechi, valoroase, îi plac piesele de mobilier stil, poate să-i pice cu tronc un... scaun Biedermaier, vorbeşte puţin, are simţul umorului sec, englezesc. Altul, şi el fiinţă superioară, mi-a declarat că n-o să scrie niciodată literatură. Al treilea detestă romanul. Ultimul are ca pasiuni fotografia, muzica clasică şi limbile moarte. Cu toţii au "duh scînteietor", dispreţuiesc consensurile, iubesc lucruri de care alţii habar n-au, nu se dau în vînt cîtuşi de puţin după ceea ce e pe buzele, în faţa ochilor sau în urechile tuturor. Cred că au însă cu toţii acelaşi defect: nu sînt bovarici, nici mitomani, cum era Mateiu Caragiale.
Dintre toţi naratorii din proza românească, cel mai apropiat îmi este, după naratorul lui Blecher, cel al lui Mateiu Caragiale (atît în Craii cît şi în Remember arde, chiar în primele pagini, nişte hîrtii, căci hîrtiile încurcă!). Nu ştim nimic despre el (decît că scrie un roman, în Craii), dar îmi place să mi-l imaginez ca pe o ipostază a lui Mateiu Caragiale autocontemplîndu-se în portrete multiple, încercînd prin literatură să se "descanalieze" ("să-mi desăvîrşesc <>", scria el, la un moment dat, în jurnal!). Să se "descanalieze", adică să scape de canalia din el, protagonistă în scrisorile lui către N. Boicescu (epistolar care, stilistic, mi se pare o capodoperă). Nu ştiu dacă m-a influenţat Mateiu Caragiale, dar mă gîndesc uneori că, scriind, şi eu mă "descanaliez" (măcar atît!), că, fără să privesc nişte safire de Ceylon, ca Aubrey de Vere, ci doar cuvinte, încerc redobîndirea de sine. Nu ştiu dacă în cărţile mele m-a influenţat Mateiu Caragiale, dar îmi place să citesc: "Hortense are un bouledogue mic cu urechi éléphant, ceva fin" (şi să rîd!); sau: "Rochiile de seară de aici ar părea prea scurte la Bucureşti, e o modă foarte frumoasă, găsesc; să-ţi explic: e un jupon de mătase pînă ceva mai jos de <> şi pe deasupra sau o gază sau o guipure"; sau: "răscumpăraţi prin trufie aveam să ne redobîndim înaltele locuri"; sau: "Se întîmplă iarăşi ca, acolo unde cu gîndul nu gîndeşti, să răsară fiinţe cărora le trebuie căutată aiurea, în alte ţări, la alte neamuri, în alte veacuri, adevărata asemănare". îmi place să citesc astfel de lucruri şi cred că tot ce-ţi place îţi place pentru că recunoşti acolo ceva al tău. Dacă avem sigur ceva în comun, eu şi marele scriitor interbelic, atunci, pe lîngă voluptatea amintirilor (la el îngemănate cu nălucirea), ar fi pasiunea pentru frumuseţe, pentru frumuseţea ca senzaţie fizică.

Simona Popescu





A doua zi după succes

Ancheta recentă care a desemnat "Craii de Curtea-Veche" drept cel mai important roman al secolului trecut ar putea avea consecinţe, nu neapărat pozitive, asupra receptării pe mai departe a acestei cărţi şi a autorului ei. Dintr-un marginal aparţinînd unei serii marginale (a romanului "corintic", mitic şi poetic), cunoscut de puţini, adulat de şi mai puţini, înţeles de foarte puţini, Mateiu se vede deodată canonizat, triumfător în faţa unor falange-ntregi de realişti care pînă de curînd nu-i lăsau nici o şansă. Deşi şi alte cîteva nume din aceeaşi serie se regăsesc între primii zece (Sadoveanu cel din Creanga de aur, Blecher sau Bănulescu), eu nu m-aş grăbi totuşi să vorbesc neapărat despre o schimbare de canon. Mai multe elemente pot explica, alături de o modificare a gustului şi înaintea ei, minunea petrecută cu acest "prim şi ultim Caragiale": mai întîi, eu cred că au fost votaţi în primul rînd autori şi nu opere, aşa că oamenii unei singure cărţi (esenţiale) ca Mateiu Caragiale, Blecher sau Bănulescu au fost din start avantajaţi faţă de autorii a cel puţin două romane la fel de cunoscute: Camil Petrescu, Rebreanu, chiar Sadoveanu etc., în cazul cărora voturile s-au dispersat. Apoi, între autorii "cu legendă" şi cei "fără legendă" au fost avantajaţi primii (Blecher, Mateiu Caragiale etc.). Au mai intervenit, cred eu, si un snobism esoteric difuz, ca şi un fel de spirit sfidător şi paradoxal caracteristic perioadelor de confuzie valorică. Mai adaug, fără legătură cu cazul Mateiu, că, de multe ori, opţiunile au fost exprimate în ordine cronologică, fapt care a dezavantajat autorii de după război: între primii zece nu există decît un singur autor în viaţă.
Fireşte, chiar şi aşa încoronarea Crailor este plauzibilă, romanul este splendid şi e un lucru absolut pozitiv că se cam termină cu dictatura prăfuitului realism rural. Dar cît de bine le stătea celor trei P. în firida lor, discreţi, enigmatici, numai în verde şi aur, aur şi verde, vizitaţi doar de adevăraţii afficionados... De-acum o să mă cam sîcîie gîndul că ceva nu e tocmai în regulă de cîte ori voi redeschide Craii la, fireşte, "fila cea mai tulbure". Fiindcă nimeni nu ştia mai bine decît autorul lor cît de vulgar este succesul.


Mircea Cărtărescu