Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
memoria uitată a folclorului românesc de Ovidiu Pecican

arhiva de Folclor a Academiei Române a fost înfiinţată în România interbelică pentru a strânge în mod sistematic mărturiile bogatei noastre culturi populare. Abia târziu, în ultimul deceniu, activitatea de folclorist a directorului ei, Ion Muşlea, s-a bucurat însă de o atenţie mai puţin parcimonioasă, fiind aduse în atenţia publicului de specialişti şi a celui general cultivat cercetările lui din Ţara Oaşului, Icoanele pe sticlă şi xilogravurile ţăranilor români din Transilvania (în 1995), bibliografia folclorului românesc din anii 1930 – 1955 (în 2003, prin bunele oficii ale lui Iordan Datcu), cercetările etnologice zonale întreprinse de specialistul clujean (în 2004) şi studiile, memoriile întemeierii, rapoartele de activitate şi chestionarele dintre 1930 – 1948 ale Arhivei de Folclor a Academiei Române (2005, ultimele două titluri fiind îngrijite de Ion Cuceu şi Maria Cuceu).

Această valorificare prin tipar şi prin punerea la îndemâna cititorilor a zestrei ştiinţifice legate de numele fondatorului continuă, stăruitor şi impresionant, prin apariţia primelor două volume din Ion Muşlea, Schimburi epistolare cu respondenţii la chestionarele Arhivei de Folclor a Academiei Române (ed. Cosmina Timoce-Mocanu, vol. I: A – L, vol. II: M – Z; Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2014-2015, 716 p. + 694 p.). Ideea a fost inspirată, prin intermediul mulţimii de epistole primite de directorul de odinioară al Arhivei făcându-se auzite glasuri felurite din rândul celor care s-au simţit chemaţi să contribuie la culegerea folclorului românesc. Unii dintre ei erau învăţători şi preoţi – parte a intelectualităţii rurale –, alţii studenţi în vacanţă, elevi sau ţărani. Destui dintre ei şi-au însoţit cu cuvinte calde, angajante, adevărate crezuri lămuritoare asupra mobilurilor personale şi, câteodată, asupra unor viziuni proprii, caietele cu mostre de tradiţii şi de creaţii populare. În ansamblu, colecţia epistolară care ajunge la cititori abia acum este, în sine, o preţioasă mărturie asupra României de după 1918, cu elanurile şi cu neîmplinirile ei, dar, în orice caz, cu dorinţa de a evidenţia, pentru atunci şi pentru vremurile care urmau, o bogăţie latentă, tăinuită, în curs de efasare, asupra căreia nu păreau să existe îndoieli. Unul dintre corespondenţi, Vasile Călugăru, îşi însoţea, în decembrie 1939, culegerea cu un „Cuvânt introductiv”, în care spunea: „În viaţa satelor noastre rumâneşti, atâtea zăcăminte spirituale inedite şsunt – n. O. P.ţ, încât cu drept se poate spune că: «icoana sufletului unui popor o formează folclorul său».// El, folclorul, arată creaţia şi imaginaţia spirituală a poporului nostru, în lungul veacurilor.// Culegerea lui se impune a se face cât mai rapid, deoarece pretutindeni el începe să dispară, să ia forme noui, dictate de valul civilizaţiei moderne. Şi această dispariţie se face în mod sigur, natural într-un tempo lent.// Cum, în această latură, credem şi suntem siguri că istoria nu se repetă, avem datoria de a proceda grabnic la culegerea lui, împlinind prin munca aceasta o datorie sfântă şi patriotică ce o avem în special noi, învăţătorii, cari, zilnic, trăim în mijlocul acestor intense manifestări populare.// Pentru cunoaşterea poporului nostru, în urma acestor manifestări spiritual-psihologice, culegerile de folclor sunt tot atât de necesare cum sunt, bunăoară, amprentele digitale pentru un criminalist, întru cunoaşterea criminalului după urmele lăsate pe obiectele atinse de el” (I, p. 298). Ioan V. Caloianu mărturisea în 15 februarie 1935: „Sunt preot în plinul munţilor «VRANCEI», în mijlocul poporului neaoş românesc, cu obiceiuri şi tradiţii, parte din ele poate neştiute, care constituie pentru noi, românii, un adevărat tezaur naţional” (I, p. 292). La rândul lui, Constantin Burtu scria, în 22 octombrie 1933, că: „Înainte de a fi învăţător, sunt flăcău de la ţară, şi cântecele, zicalele, proverbele şi glumele săteanului brăilean sunt multe şi interesante” (p. 289). Gh. Butnariu voia să participe la vasta operaţiune, după cum preciza în 9 martie 1932: „Spre a veni cu părţile proeminente ale sufletului sătenilor, cu folklor...” (p. 290). A. Butuc lămurea, în martie 1931, că: „Satul nostru e sărac în obiceiuri, datini, ceea ce am aflat, am scris şi am căutat urăturile să le scriu, pe cât posibil, în limba poporului. Pe la noi cuvintele se pronunţă moale” (p. 291).

Citatele memorabile pot continua, conturând un peisaj uman impresionant. Theodosie Burbulea nota la 1 septembrie 1931: „Trăim vremuri grele în mijlocul poporului, auzim din gura lui multe vorbe adevărate şi chiar peisage întregi” (p. 286). Nu poate lăsa rece nici spusa lui Avram Borcuţia- Cercel din Şicila (Arad), din septembrie 1936: „...sunt ţăran şi mă ocup cu lucrul câmpului, aş zice că sunt plugar, dar nu se potriveşte, întrucât de 3-4 ani încoace am sărăcit mult, căci mi-a/u/ mâncat băncile boii, vaca, plugul etc. Ori, plugar fără plug şi boi nu poate exista. Oleacă de pământ, 5 iughere mici, moştenite de la părinţi, le lucru, la arat, semănat şi cărat, cu ajutorul neamurilor şi a/l/ prietenilor, care vin la mine «în clacă» (de cinste şi omenie), de-mi fac treaba: se înţelege, pentru un prânz şio cină, împreunate cu aldămaş” (p. 267). O istorie de viaţă nu tocmai senină evocă şi Th. A. Bogdan, din Fărăgău (Mureş), în 3 decembrie 1939: „Astăzi, fiind morbulant şi suferind de o reumă straşnică, împreunată de paralizie în picioare, morb câştigat în temniţele ungureşti din Oradea Mare şi Cluj, fiind întemniţat ca şpion: 11 luni, adăpostit fiind prin celule cimentate etc., în cari, de nenumărate ori, am fost maltratat şi chinuit şi batjocorit, după cum era spiritul timpului, nimicirea noastră, a «salbadicilor olahi» etc. Apoi am fost internat 17 luni etc.// Acum, morbulant, după un serviciu lung, am ajuns în sânul familiar, spre greutatea fratelui, care, şi el, destul de necăjit, căci eu nu mă bucur de nici un fel de penziune sau ajutor, ca drept recompenză pentru multul serviciu, expunândumă pentru idealul naţional” (p. 258). Suntem, neîndoielnic, în lumea care i-a inspirat pe marii prozatori Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan şi Mihail Sadoveanu, cu toate condiţionările pe care realitatea le scoate în calea omului. Şi totuşi, în pofida atâtor impedimente sau a altor provocări, presante – de la criza economică la război – culegerea de folclor găseşte în aceşti oameni nişte pasionaţi şi devotaţi, nu o dată, practicieni.

Într-un fel, ceea ce făcea Ioan Muşlea era de o cutezanţă remarcabilă. Când Nicolae Densusianu expediase chestionarele sale pe teme de mitologie veche şi străveche, se trezise cu o sumedenie de răspunsuri în care realitatea de pe teren fusese înlocuită de convingerea omului că, răspunzândui celui care întreabă în linia aşteptărilor sale, face operă patriotică. Operatorii Arhivei de Folclor, deşi instruiţi într-o anume măsură, nu beneficiau de experienţa culesului de obiceiuri, tradiţii şi cântece sau poveşti populare după toate rigorile. Directorul, care se ocupa direct şi personal de întreţinerea corespondenţei, le trimitea instructaje, dar nu toţi le ştiau, puteau sau voiau să le respecte, socotind câteodată că e suficient ce făcuseră. Unii sperau să fie publicaţi în anuarul instituţiei şi astfel să găsească o cale de afirmare persoanlă, alţii solicitau sprijinul financiar al Academiei Române pentru a-şi publica singuri culegerile. Tuturor, Ioan Muşlea le răspundea cu probitate că scopul înfiinţării arhivei era ca „pe viitor să se evite publicările de material cunoscut sau de variante prezentând prea puţin interes. Materialele de acest fel îşi găsesc cel mai bun loc în cartoanele Arhivei, care le cataloghează pe numele culegătorului sau trimiţătorului, după cuprins şi ţinut, şi le pune la dispoziţia cercetătorilor, pe care îi interesează toate variantele” (p. 321).

Se constituia, pas cu pas, nu fără cheltuială de bani şi de energie, cu o perseverenţă semnificativă şi sub presiunea tot mai mare a timpului, biblioteca literaturii nescrise a românilor...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara