Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Viaţă dublă

În Ciocoii vechi şi noi, boierii petreceau la un etaj şi slugile la altul. În biserica Sainte Chapelle din Paris, la parter se rugau slugile iar la etaj, nobilii. O formă grotescă de discriminare similară relatează Fabrice d’Almeida într- o carte intitulată Resurse inumane. Gardienii lagărelor de concentrare în timpul liber. Două luni după ce Hitler preia puterea în martie 1933, Himmler inaugurează lagărul de concentrare de la Dachau. Problema lui nu constă în condiţiile subumane în care trăiesc deţinuţii la Dachau şi apoi în celelalte lagăre, 100.000 pentru 2.000 de locuri la Bergen-Belsen, de exemplu, nici hrana mizerabilă, murdăria, bolile şi restul, ci întreţinerea moralului gardienilor, câteva sute, copleşiţi uneori de ce trebuiau să facă. Aşa că Himmler a decis să le ofere mâncăruri pe cinste, gătite de bucătari vestiţi, vinuri de soi, concerte, mijloace de a face sport, piscine şi, pentru ofiţerii celibatari, bordeluri aflate în apropiere, în care prostituatele sunt, fără excepţie, ariene. Gardienii duceau aşadar o viaţă dublă, ceea ce le permitea ca, o dată cu burta, să aibă şi conştiinţa împăcată.


Ficţiune şi realitate

În 1997, apărea în SUA o carte intitulată Misha: A Memoire of the Holocaust Years. Autoarea, Misha Defonseca, era o evreică belgiancă în vârstă de 60 de ani. Cartea n-a avut cine ştie ce succes în SUA, dar, tradusă în franceză la Robert Laffont câţiva ani mai târziu, a devenit un best-seller. Era o poveste uluitoare despre o fetiţă de 8 ani plecată în căutarea părinţilor ei arestaţi de nazişti şi care, cutreierând Europa pradă războiului cu o busolă în mână, nimereşte într-o haită de lupi care o adoptă. Un scriitor francez, Lionel Duroy, a căutat-o pe autoare şi, cu ajutorul ei, a refăcut povestea reală a familiei fetei de 8 ani şi pe care aceasta nu avea cum s-o cunoască. Documentele pe care autoarea nu le consultase niciodată vorbeau despre o familie de catolici, nicidecum de evrei. Tatăl, luptător în Rezistenţa franceză, fusese torturat de nemţi şi îşi trădase toţi confraţii. Cartea lui Deroy a pus la grea rezistenţă moralul Mishei. Ea a recunoscut a fi inventat strania poveste de toutes pièces, dar că nu şi-ar fi închipuit niciodată că realitatea faptelor a fost atât de departe de imaginaţie.


Mein Kampf, în domeniul public din 2015

Una dintre cele mai des tipărite cărţi din lume, alături de Biblie, Manifestul partidului comunist şi Protocoalele înţelepţilor Sionului, Mein Kampf cade în domeniul public începând din 2015. Şase istorici, jurişti şi editori discută în „Le Monde des Livres” din 7 octombrie soarta manifestului hitlerist, o dată cu posibilitatea reeditării lui libere. Nu că până acum copyright-ul landului Bavaria ar fi avut vreo urmare practică. Singura dată când Mein Kampf a fost cu adevărat interzisă de la publicare a fost, paradoxal, în Franţa ocupată de nazişti, când autorităţile germane l-au dat în judecată pe editorul francez al manifestului. În rest, în Italia, ca şi în Japonia, în Iran, ca şi în Israel, şi mai ales în fostele ţări comuniste, inclusiv în România, tirajele cărţii au atins milioane de exemplare. În Germania hitleristă, 12 milioane de exemplare au fost lectură obligatorie şi, fireşte, gratuită, în şcoli. De când cu internetul, difuzarea cărţii nu mai poate fi practic controlată. Autorii articolului menţionat susţin ideea tipăririi din 2015 a unei „ediţii critice” a cărţii. Ei susţin că Mein Kampf nu trebuie interzisă (ar fi, de altfel, fără efect), ci însoţită de comentarii menite să îndrume lectura. Lăsând la o parte faptul că o „ediţie critică” înseamnă altceva decât una comentată, lucrurile sunt departe de a fi simple. Mai întâi, pentru că ediţiile necomentate vor continua să apară şi vor fi, prin forţa lucrurilor, mai ieftine, aşadar, mai accesibile, spre a nu vorbi de cele gratuite de pe internet. În al doilea rând, existenţa comentariilor va fi un prilej necontenit de dispută pentru inevitabilul lor caracter ideologic: o ideologie opusă altei ideologii. În fine, dezbaterea în şcoli a cărţii, conform ideii autorilor, nu va putea fi impusă precum în Germania anilor 1933-1945, fără a provoca o altă polemică,fatală în regimurile democratice. Noroc că până în 2015 mai e ceva timp de reflecţie.


Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie

Proverbul din titlu are şi o versiune franţuzească, în care e vorba de Jeannette şi de coafura ei, sensul fiind acelaşi, dar care s-ar potrivi poate mai bine cu ceea ce urmează. În fine! De curând, filosoful politic Etienne Balibar, discipol al lui Althusser şi fost comunist, a publicat o carte în care se desparte de Alain Badiou şi de ceilalţi fani ai marxismului în variantă maoistă, despre care România literară a scris şi rescris. Balibar s-a mai despărţit o dată şi de Partidul Comunist al lui Georges Marchais, a doua zi după victoria în alegeri a lui Mitterrand, adus la putere de o platformă comună cu tovarăşii de arme. Numai că e vorba de despărţiri pe jumătate. Balibar rămâne adeptul insurecţiei ca singura cale eficientă de urmat dacă dorim să schimbăm ceva în istorie. De reformă, n-a auzit. Conceptul central al tezei lui politice este acela de egalibertate. Nu e clar dacă e vorba de a concepe egalitatea ca o consecinţă a libertăţii sau invers. Tocmai asta e întrebarea: suntem liberi, dacă suntem egali, sau suntem egali, dacă suntem liberi? Două viziuni opuse se construiesc pe alternativa cu pricina. Balibar preferă s-o lase încurcată. Ceea ce constituie o dovadă în plus că, pentru comunişti, însuraţi cu partidul pe viaţă ori divorţaţi, fanatismul ideologic nu exclude, mai bine spus, include, confortabila poziţie pe care o descrie un alt proverb românesc, care are şi el o versiune franţuzească, acela cu fundul în două luntri.


Mândrie şi prejudecată

Nici n-a fost bine numit în funcţie, şi directorul Oficiului francez pentru Imigrare şi Integrare (OFII), Arno Klarsfeld, a venit la Bucureşti ca să discute cu autorităţile problema spinoasă a romilor. În principiu, nimic de zis. Doar că domnul cu pricina are nişte opinii care te lasă perplex. „Grav discriminaţi în ţara lor de origine”, romii români s-ar afla în următoarea dilemă: să cerşească pe Champs-Elysées sau să pască oile pe câmpiile (remarcaţi jocul de cuvinte la care recurge ziaristul de la „Le Monde” care reproduce opinia înaltului funcţionar francez: champs înseamnă câmpii) din vecinătatea Timişoarei. În capul domnului Klarsfeld ar mai fi o dilemă şi anume dacă romii ar trebui să accepte câteva mii de euro şi să se pună pe investiţii sau să primească pământ şi să-l lucreze. Cât de bine cunoaşte domnul Klarsfeld problema, nu mai e cazul să spun. D-sa a fost informat că suma în euro la care s-a gândit n-ar fi suficientă ca să poată fi deschisă o afacere, nici măcar în România, dacă la ea se va fi referit, darămite în Franţa. Şi, totodată, cineva i-a suflat la ureche că, încredinţându-se unor romi de pe la noi niscai oi spre păscut, le-ar fi mâncat cu poftă, reluând ei, apoi, cu burta plină, drumul Parisului. Dacă ar fi fost vorba de drumul Damascului, nu cel de azi, devenit riscant, ci cel biblic, poate că am fi înţeles propunerea domnului Klarsfeld. Dar aşa, nu ştim ce se cade apreciat mai mult la d-sa, mândria ignorantă sau prejudecata atotştiutoare. Aceasta ar fi cea de a treia dilemă pe ziua de azi.


Fata bine crescută şi prostituata

Revista noastră a publicat într-un număr recent câteva pagini din noua versiune românească a romanului Memoriile unei fete bine crescute al Simonei de Beauvoir. Tot recent a apărut în Franţa o culegere de scrisori ale unei mari iubitoare a cărţii cu pricina, pe care totul o desparte de memoriile Simonei de Beauvoir, o prostituată elveţiană, pe numele ei, Grisélidis Réal (1929- 2005). Când, în 2009, ea a fost reînhumată în cimitirul notabilităţilor din Geneva, întâmplător alături de Calvin, al cărui puritanism îl detesta, societatea ipocrită, a cărei fiică bastardă era, s-a scandalizat. Grisélidis Réal nu fusese genul de femeie care să-şi negocieze preferinţele, mai ales pe cele sexuale. Mamă a patru copii, din taţi diferiţi, s-a prostituat din nevoia de a-i întreţine, dar şi fiindcă se considera stăpână pe corpul ei, iar sexul îi făcea o imensă plăcere. Scrisorile, cu destinatari diverşi, sunt de o sinceritate fără reţinere, ca puţine altele. Elveţia natală nu scapă de sarcasmul epistolierei: „o oală de noapte în care putrezesc refulările şi tristeţile cele mai zgârcite”. Celor care o judecă, le expediază următorul mesaj neechivoc: „celor care mă judecă şi îndrăznesc să spună că am ales calea facilă a viciului, le voi face praf mutra şi le voi sfărâma dinţii cu mâna mea, vârându-le judecăţile pioase pe gât cu lovituri de picior”. Oare ce o va fi determinat pe epistolieră (mare cititoare, de altfel : Miller, Bataille, Genet, Céline, Dos Passos) să facă o pasiune pentru cartea Simonei de Beauvoir, dincolo de feminismul acesteia?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara