Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Doi mari dispăruţi

Au dispărut în ultima vreme doi scriitori importanţi, traduşi în română, şi unul şi altul, primii doi premiaţi, cu zece ani în urmă, la Festivalul de la Neptun: Alain Robbe-Grillet şi Jorge Semprun. Cel dintâi, supranumit Papa Noului Roman, s-a bucurat de mult mai mare succes în străinătate, şi nu, în ultimul rând, în România, decât în Franţa. A refuzat alegerea în Academia Franceză. Moartea i-a trecut ca şi neobservată, generaţiile noi ignorând-i romanele cândva celebre. Mai multă emoţie a suscitat dispariţia recentă a lui Semprun, evreu spaniol de origine, vorbitor de germană în prima copilărie şi scriitor în franceză, emigrat în timpul franchismului, deportat la Buchenwald (matricolă 44904), care e considerat unul dintre martorii excepţionali ai secolului XX. Opera lui este deopotrivă un monument de artă şi un document inconturnabil.


Campus novel

Este denumirea dată de Thomas Mahler în „Le Point”de la începutul lui iunie genului literar pe care l-ar ilustra cu predilecţie romancierii englezi şi americani. E vorba despre romane inspirate, mai mult sau mai puţin, din lumea universitară anglo-saxonă. Tradiţia este destul de veche. Paradisul pe dos al lui Francis Scott Fitzgerald e un precursor. Au fost traduse în româneşte toate romanele lui David Lodge aparţinând genului cu pricina. Lodge e, de altfel, reprezentantul cel mai harnic şi mai inteligent al lui. În SUA, mai sunt Tom Wolfe, cu Eu,Charlotte Simmons şi Donna Tartt, cu Stăpânul iluziilor. Cel mai recent exemplu este romanul Lecţiile al lui Naomi Alderman, o englezoaică interesată de universitatea Oxford. Izbitor este, sub aparenţa de solemnitate, cum spune recenzentul din hebdomadarul francez, vidul sufletesc pe care naratorul îl descoperă în protagoniştii vestitului campus londonez. Să nu mai aibă suflet academicii anglo-saxoni? După political corectness din deceniile trecute, asta să fie noua „modă”?


Prejudecăţi postmoderne

Filosoful francez Régis Debray consacră cea mai recentă carte a sa, Buna folosinţă a catastrofelor, virulenţei şi răspândirii profeţiilor apocaliptice în lumea de azi. Înainte de orice, Debray atrage atenţia asupra lungii tradiţii pe care o au profeţiile de acest gen. Un capitol din Noul Testament se referă direct la apocalipsa ce va să vie. Profeţii erau la modă încă din Vechiul Testament. Nimic nou sub soare, s-ar putea spune, dacă exceptăm faptul că vechii profeţi se sprijineau pe intuiţie iar cei noi, pe ştiinţă. Un al doilea element pe care filosoful francez îl are în vedere este circulaţia informaţiei în epoca actuală. Oamenii sunt ţinuţi necontenit la curent cu tot ce se întâmplă pe întreg globul pământesc şi, încă, în timp real. Tehnologia informaţiei a cunoscut în deceniile din urmă o dezvoltare mai rapidă decât oricare alta. În aceste condiţii, nu e de mirare că „avertismentele” catastrofice apar ca ciupercile după ploaie şi omul postmodern are un acut sentiment al primejdiei. Mediatizarea creează impresia de iminenţă a pericolului. Omul nu mai stă să discearnă între fenomene care se petrec de obicei la intervale de milioane de ani şi evenimente cotidiene. Confuzia de planuri întreţine starea de panică. Debray nu neagă realitatea unora dintre aceste fenomene. Ceea ce contestă el este exagerarea care face din orice plăpând ţânţar un ditamai armăsarul, precum şi proliferarea unor profeţii care, deşi se consideră ştiinţifice, au mai degrabă o bază religioasă, vecine fiind cu superstiţiile şi cu practicile vrăjitoreşti. Mediatizarea are riscurile ei: pe de o parte, mediile profită de pe urma profeţilor răului mai mult decât de pe urma avertismentelor moderate, pe de alta, ele întreţin în telespectatori o capacitate de discriminare minimă, necerând niciodată socoteală profeţilor mincinoşi, o dată minciuna lor dovedită, ba chiar apelează la ei în mod repetat. Câţi astfel de indivizi, care au anunţat la televiziune cutremure catastrofale, au fost, ulterior, când nimic nu s-a produs, rechemaţi pe post ca să se explice? Absolut nici unul! Scepticismul lui Debray este reconfortant într-o lume care beneficiază de cuceririle ştiinţei ca nici o alta în istorie, dar care continuă să cadă cu aceeaşi uşurinţă victimă unor profeţi de doi bani şi, pe deasupra, farsori.


Louvre

Muzeul parizian cu acest nume este, la ora actuală, cel mai mare din lume, vizitat anual de 8,5 milioane de persoane. Extinderea şi refacerea muzeului au început în anii ’80. Capacitatea s-a dublat. Numărul de evenimente, dincolo de colecţiile propriuzise, e tot mai mare, de la an la an. Directorul muzeului, Henry Loyrette, aflat de un deceniu în funcţie, relatează într-un interviu recent schimbările majore care au avut loc la Luvru în ultima vreme. În primul rând, e vorba de reorganizarea sălilor, de regruparea colecţiilor, de achiziţii şi de crearea unui centru modern de studiere a conservării şi restaurării tablourilor. Loyrette e de părere că un muzeu trebuie să atragă publicul prin cele mai felurite mijloace. El este cel care a propus deschiderea muzeului pe timp de noapte, în anumite momente, a creat spaţii de desenat pentru copii sau a organizat concerte. Luvru a devenit o marcă bună la export, un brand care nu exclude valorificarea lui peste hotare. Se ştie că la Abu Dhabi a fost inaugurat un muzeu cu acest nume. Criza n-a cruţat muzeul parizian. Subvenţ iile de la stat au scăzut cu 10%, iar sponsorizările private cu 63%. Deocamdată, Loyrette nu crede că Luvrul s-ar afla cu adevărat în dificultate, dar nu exclude o înrăutăţ ire în viitorul apropiat. Când te gândeşti la milioanele de vizitatori sau, la nivelul mecenatului, aproape un miliard de euro în 2010, înainte de reducerea bugetului, îţi dai seama de interesul imens arătat de statul francez muzeului cel mai celebru din lume.


Un scriitor uitat: Théophile Gautier

S-au împlinit 200 de ani de la naş- terea la Tarbes a lui Théophile Gautier (1811-1872), autorul Agatelor şi cameelor, volumul de versuri atât de apreciat de generaţia lui Duiliu Zamfirescu. De altfel, în Franţa nu e încă lămurită apartenenţa lui Gautier la şcoala romantică sau la aceea postromantică. Celebra lui jiletcă roşie din timpul revoluţiei de la 1848 îmbrăca un personaj mai degrabă sceptic şi apolitic decât un revoluţionar convins. Estetismul literaturii lui vine oarecum în contradicţie cu jurnalismul insistent şi banal practicat mai mult de nevoie decât de plăcere. Cu ocazia bicentenarului naşterii, Stéphane Guégan îi consacră lui Gautier o biografie de aproape 700 de pagini, extrem de informată, laborioasă, quasi completă. Biograful încearcă aproape imposibilul şi anume redeşteptarea interesului pentru un scriitor original, deşi contradictoriu, subtil, deşi stufos, care a atras atenţia epocii sale prin calităţi astăzi mai greu de apreciat.


Regizorul invizibil

E vorba de Terrence Malick, regizorul filmului „Copacul vieţii”, încununat cu Palme d’Or la Cannes anul acesta. Când Gilles Jacob, directorul festivalului, anunţa câştigătorul, Malick se afla la Austin, SUA, în studioul în care îşi lucrează peliculele. Sunat la telefon de Jacob, îi spune că l-a văzut la televizor, dar că era ocupat cu noul său film şi nu s-a uitat decât câteva clipe. Printre participanţii la festival circula informaţia că Malick nici nu s-ar afla în Franţa. Nimeni nu-l văzuse. Reţinuse totuşi două camere la hotelul Martinez şi era însoţit de Alexandra, cea de a treia nevastă. Apariţie fugară în sălile palatului, acceptă un dejun în doi cu Jacob, cu condiţia ca serviciul să fie discret asigurat de o cunoştinţă comună, fiica unui cunoscut regizor. Malick nu e doar acest om secret. Născut la Waco, Texas, în1943, e diplomat la Harvard şi Oxford, predă filosofia la MIT şi a tradus Principiul raţiunii al lui Martin Heidegger. A făcut jurnalism, şi nu oriunde, ci la „New Yorker” şi „Life”. Nu se dă înapoi de a urmări mai târziu cursurile Institutului American de Film. Ca regizor, debutează în 1973 cu „Balada sălbatică”, urmată de alte patru filme, ultimul fiind acela premiat la Cannes.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara