Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Asasinul are cuvântul

În 1978, preşedintele Partidului Democrat Creştin din Italia, Aldo Moro, este sechestrat de un comando al Brigăzilor Roşii. După cincizeci şi cinci de zile, cadavrul îi este descoperit în portbagajul unei maşini staţionate în plin centrul Romei. Asasinul, şeful B.R., este arestat în 1981 şi condamnat la închisoare pe viaţă. În 1994, beneficiind de un regim de semilibertate, Mario Moretti, acesta fiind numele lui, acordă un lung interviu unei jurnaliste de la cotidianul „Il Manifesto” de extremă stângă şi deţinătoarei cronicii judiciare de la postul public de radio. Interviul a apărut în volum şi a fost tradus în mai multe limbi. Moretti relatează detenţia lui Moro şi discuţiile pe care le-a purtat cu el. N-a fost un interogatoriu. Şi nici un proces. La discuţii n-a mai participat nimeni din B.R. Moretti este şi cel care l-a executat pe Moro. Două lucruri reţin atenţia la lectura cărţii. Primul a fost remarcat chiar de Rossana Rossanda, jurnalista, şi anume că B.R. au fost o excrescenţă a stângii italiene şi fac parte din istoria ei. A stângii europene, am adăuga noi. A două remarcă este aceea că B.R. n-aveau o ideologie propriu-zisă. Moretti şi ai săi nu erau deloc lămuriţi ei înşişi asupra proiectului lor revoluţionar, care debutase cu incendieri şi se încheia cu uciderea celui mai important om politic al ţării. „La sfârşit, mărturiseşte Moretti, mă cunoştea mai bine el pe mine decât eu pe el”. Ceea ce este îngrozitor în confesiunea asasinului este tocmai faptul de a nu şti, în fond, de ce asasinează. „Voiam să lovim statul în inima lui”, precizează el în legătură cu alegerea lui Moro ca victimă. Ca să admită apoi că habar n-avea cum funcţionează mecanismele puterii într-o democraţie. Dar conştiinţa acestei ignoranţe nu-l opreşte să-i condamne pe aceia dintre foştii tovarăşi care şi-au renegat ideile. Care idei, Moretti nu mai spune. Gratuitatea crimei este aspectul cel mai înspăimântă tor al oribilei „istorii italiene” relatate în interviu.


Tezaurul din Machu Picchu se întoarce acasă

De aproape un secol, guvernul statului Peru solicită Universităţ ii americane Yale restituirea a 5000 de piese provenite din sanctuarul de la Machu Picchu, din Alpii peruvieni, datând din secolul XV, şi cedate pentru optsprezece luni, spre a fi studiate, arheologului american care le descoperise, dar niciodată înapoiate din 1911, când avusese loc înţelegerea. La insistenţele preşedintelui Alan Garcia, directorul de la Yale, unde tezaurul (oseminte, relicve, ceramici etc) se află, a convenit să-l restituie statului peruvian. Gestul ar putea avea mari consecinţe, pentru că şi alte state doresc să le fie retrocedate valori similare. De exemplu, Egiptul şi Grecia au şi ele litigii cu Marea Britanie şi Franţa. Spre scuza, dacă nu justificarea, însuşirii unor astfel de valori aparţinând altora, trebuie spuse două lucruri: la data înstrăină rii lor, unele dintre statele care le revendică astăzi nu existau pe harta politică a lumii; iar soarta valorilor cu pricina ar fi fost cu siguranţă mai rea dacă ele ar fi rămas pe locul unde au fost create. Nu întâmplător, cei care le-au descoperit, analizat şi conservat proveneau din ţări cu un grad ridicat de civilizaţie, în care existau muzee şi se putea conta pe tehnici avansate de păstrare şi expunere.


Literatura şi viaţa privată

Am semnalat nu o dată interesul tot mai mare al romancierilor actuali din lumea întreagă pentru „istorii” şi personaje reale. Au existat numeroase plângeri în justiţie contra unor autori acuzaţi de a fi încălcat dreptul la intimitate. Recent, în Franţa, familia bancherului Edouard Stern, ucis cu patru gloanţe de revolver de o amantă sadomasochistă, a citat în civil o carte a lui Régis Jauffret care se inspiră din nefericita întâmplare, deşi nu foloseşte numele protagoniş tilor. Jauffret a urmărit ancheta ca ziarist la „Le Nouvel Observateur”, iar datele din roman sunt aceleaşi cu datele culese de el şi publicate în hebdomadar. Un precedent, acela al retragerii din librării a romanului Françoisei Chardernagor despre dispariţia doctorului Godard şi a familiei lui, i-a determinat pe doi editori solicitaţi de Jauffret, Gallimard şi Flammarion, să refuze romanul, apărut în cele din urmă pe riscul editurii Seuil. Avocatul acesteia a declarat că tribunalul va trebui să decidă în privinţa a ce ţine de viaţa privată şi ce de creaţia artistică. De vreme ce însă toate detaliile urâtei afaceri au devenit publice în presă încă de pe când avea loc procesul, nu e clar în ce măsură ele mai pot afecta viaţa privată a familiei lui Stern, care, în ce-l priveşte, nu mai poate fi afectat de nimic. Avocatul familiei Godard se folosise de argumentul, reluat azi de avocatul familiei lui Stern, că, în timp ce jurnalistul are dreptul la a-şi informa cititorii, romancierul n-ar face decât să provoace o nouă traumă. La mijloc este şi intenţia producerii unui film după roman, ceea ce sporeşte anxietatea văduvei bancherului şi a celor trei copii ai săi.


BIC-ul: inventat de trei ori

Între peniţă şi computer nu se află doar maşina de scris, ci şi Bic-ul. Stiloul cu bilă. Sau cu mină. Pe româneşte, pixul. Permis în şcolile din Italia şi Marea Britanie imediat după jumătatea secolului XX iar în Franţa abia în 1965. Roland Barthes îşi bate joc de el, fără să-i intuiască potenţialul mitologic, după cum notează Anne Crignon în „Le Nouvel Observateur” din 1 decembrie. Autorul Mitologiilor pretinde anume că lucrurile „serioase” se scriu cu stiloul cu peniţă, iar cele ocazionale, cu pixul. Când vârstnicul Jean Paulhan scoate din buzunar un Bic în timpul deliberă rilor unui juriu literar, ceilalţi membri se uită strîmb la el. Tânărul Eco îl consideră ironic ca pe unica reuşită a socialismului, fiindcă ar anula orice drept de proprietate şi orice distincţie socială. Ceea ce nu se mai ştie este că Bic-ul îşi trage numele de la un fabricant francez de stilouri, Marcel Bich, care l-a pus pe piaţă în 1951, eliminând ultima literă din numele său pentru a fi pronunţat uşor şi la fel în toate limbile. Se ştie încă şi mai puţin că Bic-ul era descoperit de fapt a treia oară de către domnul Bich. Prima oară el fusese invenţia unui oarecare domn John Loud din Massachusetts în 1888. Bila era de oţel. Dar cerneala se usca repede şi pixul nu se putea folosi. În 1925 e rândul ungurului László Biró de a inventa Bic-ul din nevoia de a scrie pe hârtia umedă a şpalturilor (printurile de azi). Niciunul dintre inventatorii lui succesivi de dinaintea lui Bich n-a reuşit însă să rezolve dificultăţile de a menţine pasta şi de a o lăsa să se „scurgă” treptat pe foaia de hârtie. Aşa se explică de ce Bich a fost primul capabil să producă Bic-uri pe scară industrială şi să le dea numele lui. Mai mult, să înlocuiască stiloul cu peniţă şi rezervor care nu funcţiona, de exemplu, în avioanele de odinioară în care presiunea era prea scăzută. În avionul care a lansat bomba de la Hiroşima, raportul ar fi fost scris cu unul din primele Bic-uri de felul celor fabricate de Biró. În cei 60 de ani scurşi de la invenţia lui Bich s-ar fi vândut în toată lumea peste 100 de miliarde de Bic-uri. Fiecare Bic conţine 2 kilometri de scriitură. Articolul din revista franceză şi-a cules informaţiile dintr-o carte recentă, intitulată Le Baron Bich. Un homme de pointe, datorată cuiva care poartă acelaşi nume cu cel de al treilea inventator, Laurence Bich.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara