Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Cui nu-i place franceza?

Răspunsul la întrebarea de mai sus este, dacă citim cartea lui Gilles Philippe, profesor de stilistică la Paris III – Sorbona, intitulată „Franceza, ultima dintre limbi”, cât se poate de ciudat: germanii au o părere mai bună despre franceză decât francezii înşişi. Nietzsche prefera să-l citească pe conaţionalul său Schopenhauer în franceză. (Şi ştiţi cui aparţinea traducerea, prima şi încă singura pe vremea aceea? Românului Zizin Cantacuzino, care o făcuse la îndemnul lui Titu Maiorescu.) Iar Heine o socotea „limba maternă a bunului-simţ şi a înţelegerii universale”. Favorabil, dar mai rezervat, englezul William Cobbett era convins că „franceza pretinde multă claritate tocmai fiindcă are puţină”. În schimb, La Bruyère îi deplângea sărăcia vocabularului, părere, s-ar zice, împărtăşită încă la sfârşitul secolului XIX de mulţi, de vreme ce între 1860 şi 1880 au pătruns în franceză cele mai numeroase neologisme din toată istoria ei, cu excepţia anilor de după Al Doilea Război Mondial. Lamartine găsea cuvintele franţuzeşti „seci, exacte, decolorate, precum cifrele”. Alţii i-au imputat rigiditatea topicii sau lipsa de ritm. Toate aceste „acuzaţii” se află deja la Fénelon în 1714. Deloc amabili conaţionalii lui Proust cu limba lor!


Claude Lanzmann, laureat

Claude Lanzmann, despre a cărui carte de memorii, Iepurele din Patagonia, a scris recent Felicia Antip în România literară, a primit la Berlin, la începutul lunii trecute, Welt- Literatur-Preis. Importantul premiu a mai fost decernat, între alţii, lui Imre Kertész, Amos Oz şi Philip Roth. Obişnuita laudatio a fost rostită de Nike Wagner, stră-stră-nepoata marelui compozitor german de la finele secolului XIX.


Moştenirea lui Picasso dă naştere unui mare scandal

Pierre Le Guennec, un electrician la pensie, care trăieşte foarte modest într-o mică localitate din Alpii- Maritimi, a fost călcat la începutul lui octombrie de poliţiştii de la Oficiul de luptă contra traficului de bunuri culturale, care au descoperit, aranjate frumos în cutii de carton şi în stare bună, nici mai mult, nici mai puţin decât 271 de opere ale lui Picasso de nimeni văzute vreodată. Doar că, spre deosebire de „ineditele” Brâncuşi scoase la mezat prin anii ’90 de un escroc român şi ajunse până în Brazilia, desenele, litografiile, guaşele, colajele şi studiile lui Picasso aflate în casa lui Le Guennec s-au dovedit absolut autentice. Datează din anii 1910-1920 şi ar valora, ţineţi-vă bine!, 80 de milioane de euro. De ce a trăit electricianul atât de modest când avea posibilitatea să valorifice măcar o parte din lucrări nu e chiar de neexplicat: n-avea cum să le vândă şi mai trebuia să le şi autentifice. Se vede că actuala criză l-a împins la imprudenţa de a se adresa lui Claude Picasso, fiul artistului şi responsabil de administrarea moştenirii, expediindu- i spre autentificare câteva fotocopii. Destul de precare pentru a nu stârni interesul acestuia, până într-o zi când, uluit de numărul tot mai mare de pachete care îi soseau prin poştă, Claude Picasso i-a solicitat o întrevedere lui Le Guennec. Ceea ce a descoperit în cutiile în care Le Guennec îşi ţinea avuţia secretă l-a făcut, vorba lui, să i se ridice părul în cap. Deşi primea până la 400 de cereri de autentificare pe an, o asemenea cantitate de inedite valabile nu-i fusese dat să vadă. Le Guennec fusese electricianul lui Picasso din 1970 şi până la moartea acestuia în 1973 şi pretindea că artistul i le făcuse cadou în acest răstimp. Dar de ce nu le declarase până acum, nu ştia să explice. Şi nici vreo dovadă că nu le sustrăsese el însuşi, fără ca Picasso să observe, nu avea. Picasso avea obiceiul de a-i cadorisi pe amicii sau pe iubitele sale cu opere câteodată foarte valoroase, doar că le semna şi le dedica. Printre norocoşii beneficiari s-au numărat câteva celebrităţi, ca poeţii Max Jacob sau Paul Éluard, dar şi Eugenio Arias, bărbierul lui Picasso, spaniol şi antifranchist ca şi pictorul, sau şoferul lui, Maurice Bressenu. Până la lămurirea lucrurilor, poliţiştii au confiscat operele cu pricina. Urmează ca justiţia să-şi spună cuvântul şi să facă din Le Guennec, fie un om imens de bogat, fie un puşcăriaş.


S-a sinucis un regizor

La 95 de ani, bolnav de cancer, cunoscutul regizor italian Mario Monicelli s-a sinucis aruncându-se pe fereastra unui spital din Roma. Monicelli este autor al aproape 70 de filme, majoritatea comice, dar deloc vesele, căci Monicelli era un mare pesimist în fond. Au jucat în filmele lui numeroşi mari actori din Italia şi din toată lumea. Câteva din personajele lui au intrat în legenda cinematografică. Italia postbelică nu are un radiograf mai complet şi mai exact. Pe drept cuvânt, necrologul din cotidianul „La Repubblica” îl numea un „Balzac al cinematografului”. Nici chiar în ultima vreme, împuţinat de boală, Monicelli n-a renunţat să fie o prezenţă mediatică ascultată, mai ales prin atacurile la adresa lui Berlusconi, pe care îl detesta, apelând la tineri ca să protesteze în locul lui: „voi care sunteţi tineri, eu nu mai am putere”.


Alexandre Soljeniţin şi Julius Margolin

Istoria nu este întotdeauna dreaptă, faima, nu totdeauna egal împărţită. Cine n-a auzit de Alexandre Soljeniţin şi de Arhipelagul Gulag? Dar chiar şi de Varlam Şalamov sau de Vassili Grossman, cine n-a auzit? De Julius Margolin, în schimb, au auzit foarte puţini, deşi Călătorie în ţara Zekilor (după cum erau numiţi ocnaşii din lagărele sovietice de muncă) a apărut, mai întâi, în Franţa, la Editura Calman- Lévy, în 1949, în traducerea Ninei Berberova şi a Minei Journot (e drept, într-o versiune expurgată de pasajele cele mai compromiţătoare pentru I.V.Stalin, „aliatul” aliaţilor în războiul abia încheiat), apoi la New York, în 1952, de data asta fără pasajele martiriului polonez al autorului. În fine, recent, tot în prima traducere, dar completă, cartea a apărut la editura lui Antoine Jaccottet, Le Bruit du Temps. Autorul e un evreu polonez, doctor în filozofie la Berlin, care, după ce se instalase în Palestina sb mandat britanic, a avut ideea tragică de a reveni în 1939 în ţara în care se născuse, arestat de sovietici fiindcă paşaportul lui era emis de o Polonie devenită între timp inexistentă, şi expediat într-un lagăr din vecinătatea Arhanghelskului pentru cinci ani, „eşuat” în cele din urmă în Israelul abia înscris pe harta politică a lumii. Cartea lui este o capodoperă. Nu pur şi simplu un document, comparabil cu al lui Soljeniţin (a cărui biografie completă şi obiectivă, publicată de curând la Fayard, este datorată Liudmilei Saraskina şi tradusă din rusă de Marylina Fellous), dar o operă literară de mare valoare, precum acelea ale lui Grossman ori Şalamov. Moralmente, Margolin s-a salvat de oroarea lagărului reuşind să şi-i procure şi să-i citească pe Shakespeare şi pe Gogol. Julius Margolin e un nume care trebuie ţinut minte. Măcar de acum în acolo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara