Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Meserie! de Ioana Pârvulescu

Într-o discuţie în contradictoriu cu mama lui, Michel Tournier se laudă că a fost citat de preot, în predica de duminică. „O, bagă de seamă”, îi răspunde mama lui, a spus „scriitorul Michel Tournier”. Şi ce-i rău, se miră Tournier. N-ar fi spus niciodată „scriitorul Goethe” sau „scriitorul Hugo”, i se răspunde. Probabil că scriitor adevărat ajungi când nimeni nu te mai numeşte astfel.

Eram la ora de dirigenţie din clasa a V-a când a trebuit să mă gândesc serios, pentru prima oară, la o posibilă meserie viitoare. Dirigintele nostru, care era şi profesor de matematică, ne-a spus: „Scoateţi o foaie de hârtie!”, creându-ne reflex şi fiorul de teamă de la extemporale. De data asta însă, întrebarea era cu mult mai plăcută decât cele care începeau cu „într-un triunghi dreptunghic...” sau cele cu bietele sfere prizoniere într-un cub sau într-un con. (De altminteri toate aceste probleme erau calificate de profesorul nostru drept foarte frumoase, după cum rezolvarea pe care ne-o cerea trebuia să fie, obligatoriu, elegantă.) Întrebarea rostită acum de diriginte era: „Ce meserie vreţi să vă alegeţi, în viaţă?”

Curios, o mulţime dintre colegii mei de clasă au făcut ca la extemporalele de algebră sau geometrie: s-au foit în bancă, s-au pitit după colegul din faţă ca să-l întrebe pe şoptite pe cel din spate ce-a scris, în căutarea disperată a unei meserii convenabile. Li se părea că la şcoală se aşteaptă un anumit răspuns şi numai unul, aşa că nici nu se gândeau să spună ce şi-ar dori într-adevăr. Şi, cum eu aveam pe atunci o idee luminoasă despre ce doresc să ajung, dirigintele s-a trezit cu vreo douăzeci şi cinci de răspunsuri: ziarist /ziaristă. Îmi amintesc că a fost destul de contrariat de rezultatul testului şi ne-a mustrat pentru frivolitate: „I-auzi, toţi se vor gazetari!” a bombănit el privindu-ne pieziş, ca să vadă de la cine a pornit tărăşenia.

Nu mai ştiu deloc de ce doream eu atunci să devin ziaristă şi nici ce imagine – cu siguranţă alături cu realitatea – aveam despre o asemenea ocupaţie. Oricum, depăşisem deja varianta din copilărie: diplomat, de când mi se spusese că dovedesc oarecare abilităţi şi că poţi vizita frumoase ţări străine. Mai tâziu, în liceu, când era timpul să mă hotărăsc cu adevărat, „am schimbat” în gând o mulţime de meserii şi mi-a fost foarte greu să rămân la ceva „pe toată viaţa”. Medicina, spre care eram îndemnată de familie, ca să continui tradiţia bunicului, am exclus-o de la început, nu era de mine. Aş fi vrut ceva legat de zbor (mai târziu am remarcat potrivirea cu doamnele din interbelic, care începuseră să zboare), dar din planoarele pe care le pilotasem numi puteam face o meserie, şi cine să-mi dea voie! Mă hotărâsem aproape definitiv pentru arheologie, când, interesându-mă mai serios, am aflat că nu e o facultate separată şi că se studiază numai un semestru, la Facultatea de Istorie. „În rest, o să faci istoria partidului comunist”, mi-a spus mama, dezgustată. Am renunţat, deci, şi la arheologie. Aşadar, dacă nu mai voiam de mult să fiu diplomat, nu puteam fi rentieră, nu eram nici, „proprietar”, cum scria la rubrica ocupaţii pe actele de secol 19, şi nici, pur şi simplu, nevastă de proprietar, dacă terminasem cu zborurile şi cu ideea de a descoperi Troia din Râşnov sau Arca lui Noe din Dobrogea, dacă la Istoria Artei, care mă ispitea enorm, erau 4-5 locuri şi zeci de candidaţi, şi n-aveam nici o şansă, am ales (vai, prin eliminare!) Literele. Să citeşti cărţi nu era, pentru mine, o meserie, ci o distracţie, de-asta mi s-a părut – şi mi se pare şi acum – că, în fond, am rămas fără o meserie „adevărată”. Să mai spun că întotdeauna sunt puţin încurcată când trebuie să trec în vreun formular meseria (sau, mai rău, meseria şi profesiunea). Aş putea, cel mult, să completez rubrica vocaţia.

Vocaţia şi meseria nu se îngemănează decât rareori. C.A. Rosetti a avut librărie pe Podul Mogoşoaiei, ziar, şi a fost primar al Capitalei. Ispirescu, fiu de frizer, a ajuns tipograf şi apoi director al Tipografiei Statului, „purgatoriu al funcţionarismului” şi în fine, în 1879, proprietar de tipografie. Maiorescu trăia din avocatură, nu din critică, şi a fost ministru în mai multe rânduri. Junimiştii: care revizori şcolari, care bibliotecari, care învăţători, care miniştri, care „apropitari”. Caragiale: berării, gazetărie şi moşteniri. Bacovia studiază Dreptul, dar ajunge din barou în birou, ca funcţionar modest: copist, ajutor de contabil, referent, bibliotecar, profesor suplinitor de desen şi caligrafie! Grefier e şi Urmuz. Şi în belle époque şi în interbelic, o mulţime de scriitori au urmat Dreptul şi destui au practicat avocatura, alţii au fost profesori. Delavrancea, Ionel Teodoreanu, Mihail Sebastian – avocaţi. Gib I. Mihăescu, fiu de avocat, îşi ia licenţa în Drept, dar profesează puţină vreme, la Chişinău, face cinci ani de profesorat la o şcoală de ucenici. Arghezi are, în tinereţe, nenumărate meserii mărunte: meditator (la algebră!), ucenic într-un cimitir, unde învăţa să cioplească pietre funerare (de aici va fi ieşit intendentul de cimitir din romanul său), custode, laborant la fabrica de zahăr din Chitila (a se vedea romanul Lina), mai târziu ucenic bijutier (făcea capace de ceasornic), iar la bătrâneţe sfidează lumea vânzând cireşe. Lovinescu – profesor pe la diferite licee, toată viaţa. Blaga, absolvent de Teologie, îşi găseşte rostul ca diplomat pe la diverse legaţii. Bogza fabrica şi livra sifoane, în tinereţe. Şi seria ar putea să se încheie cu laureatul Premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta, Mario Vargas Llosa care, după cum spune în Peştele în apă, făcea la un moment dat vreo 10 meserii simultan, ca să-şi câştige pâinea, între care şi aceea de a umbla seara prin cimitire cu un carneţel şi de a copia diverse date de pe cruci.

La rândul meu am făcut o mulţime de meserii, încă din şcoală. Am început din clasa a V-a cu agricultura, la „munca voluntară obligatorie”1. M-am specializat în culesul cartofilor, merelor, morcovilor şi verzei, mai târziu, în facultate, strugurilor şi la urmă porumbului şi fructelor de pădure. Experienţa bogată mă poate recomanda oricând să fiu angajată pe tarla sau în vie. Trec peste periodicele campanii de curăţare a gunoaielor din parcuri şi de pe dealurile braşovene. În liceu, m-am angajat la o întreprindere de colectare a hârtiei vechi, dar n-am rezistat nici o lună, aşa că nu m-am ales cu nimic. În facultate, la Bucureşti, am confecţionat mărţişoare şi le-am şi vândut, ilegal, drept care, de data asta m-am ales cu o amendă usturătoare sosită pe adresa mea braşoveană, spre disperarea mamei, care a plătit-o. Apoi am fost navetistă (o meserie în sine) şi profesoară de română, franceză, ba chiar şi latină. Apoi redactor la o editură unde făceam de altfel, cam tot ce se putea, de la muncă de secretariat şi căratul cărţilor până la aprobarea manuscriselor, corectarea şi redactarea lor.

Există însă vreo meserie ideală? Un medic chirurg m-a întrebat odată cum o fi să te ocupi toată viaţa de lucruri frumoase, cum sunt cărţile. Deşi nu e meseria visată de mine, poate că am ales bine, totuşi: pentru că, dacă încerc să-mi reprezint concret, în detaliu, cum arată o lume în care cartea nu s-a inventat, oricâte eforturi de imaginaţie aş face, imaginea nu-mi iese nicicum.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara