Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

- Excelenţa voastră, domnule ambasador al Japoniei Kanji Tsushima, vă apropiaţi de încheierea mandatului diplomatic în ţara noastră şi este prilejul unui bilanţ. Câţi ani ani aţi petrecut în România? Când şi cum s-a petrecut întâlnirea cu lumea românească?
- În total - 15 ani şi patru luni, inclusiv cu această şedere. Am venit prima dată în 1965, când am stat trei ani, după aceea în 1973, când am stat cinci ani, apoi alţi cinci ani - din 1988 până în 1993. Iar acum, a patra oară - doi ani şi patru luni. Între timp, de două ori m-am ocupat de România în Ministerul Afacerilor Externe de la Tokio ca specialist pentru România. Deci 23 de ani din 42 de ani de diplomaţie.

- În ultimii ani Japonia a devenit o prezenţă pregnantă la noi. Site-ul Ambasadei indică proiecte numeroase şi în toate zonele: viaţă politică, economie, proiecte culturale - granturi acordate muzeelor, festivaluri de film japonez, turnee ale companiilor de teatru, concerte, demonstraţii de sporturi tradiţionale, competiţii diverse. Aţi făcut foarte multe pentru relaţiile dintre Japonia şi România. De unde porneşte acest interes, pentru că aţi fost în toate regiunile ţării, în toate zonele, în numeroase oraşe?
- De unde porneşte? Diplomaţii sunt obligaţi să fie prietenoşi cu ţara şi să cunoască cât mai mult. Mă bucur mult că am putut face multe lucruri după '89. Şi Guvernul nostru ne-a răspuns cu bugetul. Înainte de '89, făceam eforturi pentru promovarea culturii noastre, însă ştiţi foarte bine că n-am putut. Mai ales în anii '70 am făcut multe călătorii prin România cu familia mea.

- Limba şi literatura japoneză se bucură de interes deosebit. Se studiază japoneza în şcoli generale şi la Liceul "Ion Creangă" din Bucureşti, în mai multe universităţi din ţară (Bucureşti, Cluj, Timişoară), în cadrul asociaţiilor japoneze (Bucureşti, Iaşi, Braşov). Tot mai mulţi scriitorii japonezi sunt traduşi la diferite edituri şi au publicul lor. Cum încurajaţi şi stimulaţi cunoaşterea culturii şi a civilizaţiei japoneze?
- Noi vă mulţumim pentru acest interes. Dar noi n-am luat măsuri speciale ca să încurajăm românii să înveţe limba japoneză. Mai mult răspunzând dorinţei românilor de a învăţa, trimitem profesori, aducem cărţi, facem donaţii de cărţi.
În fiecare din ultimii doi ani, o cercetare organizată de BBC desemnează ţările care au imagine mai bună în lume. Anul trecut au fost Japonia şi Canada, anul acesta au fost din nou Japonia. Mereu ne întrebăm de ce? O explicaţie paradoxală a mea: pentru că nu ne-am dorit-o niciodată. Pentru că suntem budişti! Trebuie să o luaţi ca o glumă. Dacă ne-am fi dorit asta foarte mult, poate n-am fi reuşit.
În fond, eu sunt convins că există o mare atracţie faţă de cultura şi literatura japoneză, faţă de arte clasice şi contemporane. Cei care vor să le înţeleagă, în profunzime, trebuie să înveţe limba japoneză.

- Cunoaşteţi de multă vreme România. Pentru un străin, multe lucruri pot fi atrăgătoare şi insolite. Ştiu, de exemplu, că pe japonezi îi fascinează Balada lui Ciprian Porumbescu. Vă propun un exerciţiu de inversare a perspectivei: ce aspecte din lumea românească ar incita curiozitatea unui japonez, a unui străin în general?
- România are mai multe aspecte: politice, economice, culturale. În domeniul politic, relaţiile dintre guverne sunt foarte bune. Dar geografic noi aparţinem unor continente diferite: Europa şi Asia. Relaţiile României cu Uniunea Europeană sunt altfel decât cu Japonia, aşa cum sunt şi relaţiile noastre cu ţări din Asia. E o realitate obiectivă, aici nu putem face nimic. Pe când în economie, dacă privim o hartă cu prezenţa japoneză în România, vedem că 17 companii producătoare de mărfuri investesc în România. 23.000 de muncitori români lucrează în aceste companii. Au venit dar vor pleca dacă nu câştigă nimic. Spaţiul economic depinde de profit. Nu e vorba aici că îmi place sau nu îmi place România. Depinde de pregătirea României - infrastructură, sistemul de justiţie ş.a.m.d. Dacă ţara este pregătită vin japonezii, chiar dacă România nu îi invită. Acesta e caracterul nostru: nu vorbim, dar facem...
Cultura e altceva. Japonezii trebuie să cunoască nivelul culturii româneşti. Şi uite că Festivalul Internaţional de Teatru care se desfăşoară la Sibiu a devenit deja o marcă a României, o marcă a oraşului Sibiu. Vedeţi afişul Trupei de Teatru Kabuki? Nakamura Kanzaburo a venit în mai la Sibiu cu o trupă de 80-90 de persoane şi a susţinut patru spectacole. Am fost extrem de bucuros că am putut face o demonstraţie de kabuki autentic pentru spectatorii români. Pentru noi reuşita Kabuki-ului reprezintă mai mult decât o simplă victorie, este propriul nostru suflet.
Dar, "fundamentaliştii"de teatru vin în orice caz la Sibiu. Problema este să asiguraţi turişti japonezi atraşi de alte domenii decât teatru. De exemplu, melodia lui Porumbescu eu am prezentat-o unei violoniste japoneze pentru că ştiam că va fi bine primită în Japonia.
Să trecem la un alt domeniu. Filmul lui Cristian Mungiu a fost vizionat în Japonia. Dacă asemenea manifestări sunt bune, de calitate, mulţi japonezi sunt interesaţi. Asta înseamnă că România trebuie să aibă o anumită reputaţie. Deja începeţi să o aveţi.
Iată şi câteva exemple pe care le relatez deşi sună cam vulgar. Medalia de aur care a fost câştigată la judo de o româncă. A stârnit interesul şi japonezii încep să pună întrebări: Unde e România? De ce a câştigat Alina Dumitru la judo în faţa campioanei olimpice Ryoko Tani, care este un idol al Japoniei? Sau apar întrebări despre Mutu, prieten cu Nakata, fotbalist japonez cunoscut. Sau despre gimnastele care au luat medalii de aur şi bronz.
Şi bineînţeles aveţi natura foarte frumoasă. Nu este suficient să vorbiţi doar despre mănăstirile din Moldova sau despre Maramureş. Sunt multe alte locuri: Hunedoara, spre exemplu. Dar nu sunteţi pregătiţi. Citeam în articolul din Dilema Veche, numărul din iulie, că dv. nu faceţi aproape nimic pentru dezvoltarea turismului intern. Când aud că cineva vrea să facă un tur în România, cei de la agenţiile turistice ridică din umeri şi spun că nu se ocupă de turismul intern.
Se pot organiza circuite în Munţii Apuseni unde există posibilitatea alegerii unor excursii de cinci kilometri, de zece kilometri, timp de o săptămână, de o lună? Ar veni mulţi japonezi care vor să se relaxeze. Şi un lucru de bază: politeţea. Amabilitatea, deşi obligatorie, trebuie să fie adevărată. Dacă lipseşte amabilitatea adevărată, a doua oară turistul nu mai vine. Noi suntem atenţi în privinţa asta. De obicei, turistul japonez nu spune că nu e bine, dar simte şi a doua oară nu mai vine. Atracţii aveţi destul de multe, dar trebuie să le exploataţi.

- Aţi discutat despre motivele interesului românilor faţă de Japonia şi au reieşit două explicaţii: unii, tinerii mai ales, sunt atraşi de anime şi manga, alţii - de obiceiurile şi ceremoniile japoneze. Am descoperit că mulţi români sunt pasionaţi de jocuri şi sporturi ce aparţin tradiţiei nipone. Am citit despre competiţii de kendo şi Yaido. Sport sau artă, kendo a devenit cunoscut astăzi şi la noi. Cum au ajuns românii să descopere "calea sabiei"?
- Kendo a devenit acum o artă marţială a Japoniei. Se foloseşte sabia (ken) de bambus ca o adevarată sabie, aşa cum o întrebuinţau samuraii de atunci. În timpul războiului samuraii luptau cu săbii şi suliţe. Dar după instalarea guvernului Tokugawa din 1604 nu s-au mai purtat războaie şi samuraii trebuiau să inventeze săbii de bambus cu care să poată lovi capul adversarului care la rândul lui este protejat de mască, mănuşi groase şi armură pentru abdomen şi au început să se lupte între ei în timpul antrenamentului. Acest kendo (calea sabiei) acum a devenit un sport şi se practică pe scară largă în Japonia. După revoluţia din '89, tinerii români au venit la ambasadă şi au cerut să introducem pregătire cu un profesor de kendo. Personal aveam 5 dan de kendo şi am fost de acord să predau. De atunci elevii mei sunt mai mult de o sută şi mai mulţi posesori de dan. Sunt foarte mulţumit de aceste rezultate.

- Sugerez şi alte explicaţii de ordin cultural şi dintr-o perspectivă mai largă. Modernizarea ţărilor noastre începe în aceleaşi decenii: Japonia îşi deschide porţile în 1868, la noi se realizează în 1859 Unirea Principatelor, iar în 1866, urcă pe tron Principele Carol. Europenizarea duce la schimbări mari ale întregii societăţi, în care vor coexista două lumi, una tradiţională care caută să reziste, alta nouă, care tinde să domine. Se păstrează în Japonia cultura tradiţională?
- Este o întrebare interesantă. Există o asemănare între România după paşoptism şi Japonia după 1868, pe parcursul a o sută de ani. În România s-a petrecut o explozie foarte rapidă în artă şi cultură. Şi în Japonia s-a petrecut în mare în acelaşi fel, dar să vă explic ce o deosebeşte de România.
Noi am fost siliţi să încheiem acorduri inegale cu SUA, Anglia, Franţa, Rusia şi Olanda. După câţiva ani ne-am dat seama de inegalităţi şi le-am cerut să fie corectate. N-au vrut. De aceea noi am dus o politică de "îmbogăţire şi militarizarea a ţării". După victoria războiului ruso-japonez inegalităţile au fost corectate. Dar, avântul creat de militarizare nu s-a stopat şi a condus la prăbuşirea Japoniei prin războiul cu americanii din cel de-al doilea război. După înfrângere, ni s-a introdus democraţia pe bază japoneză deja europenizată. Se pare că am reuşit.
Despre tradiţia japoneză nu pot să spun dacă s-a pierdut sau nu... Mai sunt kimonouri, kabuki, ikebana, ceremonia ceaiului, sunt obiceiurile artistice frumoase, dar se păstrează doar în unele locuri mai depărtate sau cu ocazia unor evenimente speciale. Viaţa cotidiană este cam la fel ca viaţa europeană. S-au amestecat unele tradiţii, asta este o tendinţă, şi eu n-am curajul să spun că asta e o pierdere. Japonia se schimbă, se transformă.
Se discută că acum a venit pentru noi o a doua deschidere a Japoniei, prima fiind în 1868. Ne confruntăm cu o altă situaţie internaţională. Dezvoltarea economică a Indiei şi Chinei şi tendinţa Rusiei şi Braziliei ne obligă să ieşim afară, să luptăm mai agresiv, dar nu folosind forţa bineînţeles. Dacă spuneţi de tradiţie, noi vrem să fim închişi în ţară. Dar nu ni se permite. Concret se discută să fim mai toleranţi faţă de introducerea capitalurilor străine. V-aţi debarasat de sentimentul "nu ne vindem ţara". într-un fel, şi Japonia era afectată de aceeaşi frică.

- Din 1840 şi până în 1940, vreme de un secol, scriitorii români au studiat în Occident (Paris, Viena, Berlin), iar culturile franceză şi germană au influenţat pe rând sau simultan literatura română. S-a petrecut un fenomen similar în epoca modernă şi cu scriitorii japonezi, familiarizaţi cu marile culturi europene?
- Da, există, însă nu ştiu dacă se poate compara numărul mare de scriitori români care au studiat în Occident cu japonezii care s-au dus în Germania, în Anglia sau în Franţa ca să studieze, dar sunt mult mai puţini. Însă cel mai mare scriitor din Japonia, Soseki Natsume - ale cărui cărţi sunt traduse în româneşte, a fost în Anglia şi a stat doi sau trei ani. S-a întors dezamăgit de Anglia, după câte ştiu eu. De ce dezamăgire? Pentru că s-a întrebat: ce rost are ca el, japonez care nu vorbeşte prea bine engleza, putea doar înţelege, să devină specialist în literatura anglo-saxonă? Sunt mai mulţi englezi şi americani care s-au specializat în literatura anglo-saxonă. Ce şansă ar fi avut un japonez să câştige o poziţie distinctă în literatura anglo-saxonă? Şi gândind aşa, s-a întors acasă. Şi acolo a început să scrie nuvele, romane. A realizat unificarea limbii scrise cu limba vorbită. Până atunci, în epoca Edo, limba vorbită nu se folosea în literatură. Sunt mai mulţi precursori în sensul ăsta, dar Soseki Natsume este primul care a adus în literatură dialogurile cotidiene. E o invenţie nouă a limbii japoneze.
A făcut acelaşi lucru şi Ogai Mori, medic de profesie, care a studiat în Germania. El a scris foarte multe cărţi istorice, dar şi nuvele şi romane. Pot să spun că aceşti doi scriitori mari au "inventat" limba japoneză . Fără influenţa europeană, n-ar fi putut să o facă. Bineînţeles că ambii scriitori aveau baza foarte sigură în literatura chineză. Aceasta este şi deosebirea foarte mare dintre cei de atunci şi cei de acum - care nu mai cunosc aproape deloc literatura chineză.

- Revenind la întâlnirea dv. cu România: aţi ajuns la noi în primii ani de liberalizare, aţi trăit multe experienţe. Care au fost cele mai interesante?
Experienţele pe care le-am avut în 1988- 1989. Perioada a fost foarte tristă şi rece. Am venit în noiembrie, în '88. Dacă aş fi fost prima dată în România, m-aş fi gândit că am venit într-o altă ţară. Pe stradă erau femei slabe şi fete triste cu plase în mâini. Nu se pot compara cu fetele în blugi şi buricul gol de acum. Mi-am dat seama de inutilitatea cunoştinţelor mele de limba română. Să nu poţi să vorbeşti cu oamenii... şi ziarele - neinteresante.
Citeam şi revista România literară, dar multe articole "fugeau" în expresii abstracte şi eu nu le înţelegeam. Articolele care îmi plăceau cel mai mult erau cele ale Anei Blandiana, care deja în anii '70 îşi făcea simţit oftatul, ea nemaiputând apoi să publice. A apărut clandestin atunci Motanul Arpagic. Mai erau şi comentariile critice ale lui Nicolae Manolescu care nu folosea expresii legate de cultul personalităţii.
Repet: era toată perioada foarte tristă şi m-am gândit serios - ce să fac cu limba română? Am descoperit o metodă: să merg la teatru, să frecventez teatrele. În fiecare seară mă duceam la teatru: Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul Naţional, Teatrul de Comedie. Şi sâmbăta şi duminica - la matineu. Am văzut tot, tot. Mi-am dat seama de solidaritatea românilor. Am fost bucuros că am putut înţelege. A fost o metodă bună. A fost pentru mine o experienţă rodnică, bună. Încă sunt foarte mulţumit de această experienţă.

- Sunteţi un cunoscător al limbii române. Cum s-a produs saltul spre lectura scriitorilor români?
- În primul rând, îmi place foarte mult literatura. Prin literatură voiam să cunosc realitatea, societatea românească. Am învăţat româneşte în Pitar Moş. Mi-au dat să citesc Un om necăjit de Mihail Sadoveanu. După aceea nu m-am mai dus la Pitar Moş şi am învăţat singur. Comparativ cu alţi străini pasionaţi de limba română, cred că am citit mult. Chiar am mai citit pe urmă şi operele lui Odobescu - Doamna Chiajna şi altele. Multe lucruri şi cuvinte noi - frecvent mă uitam în dicţionar. Cineva mi-a recomandat să citesc Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche. Am început-o... Am terminat-o când am venit a doua oară în România, în anii '70...
Îmi place să cunosc societatea românească prin cărţi. Lumea se schimbă. Ce tratează Mircea Cărtărescu, viaţa de pe Ştefan cel Mare, nu putea să apară acum o sută de ani. Fiecare perioadă cu interesul ei. Sunt un om vechi, ca să mă adaptez la stilul lui Cărtărescu, trebuie să fiu pregătit.
Deşi diplomaţia nu îţi impune să urmăreşti aşa ceva, vorbind din experienţa mea, literatura te ajută să cunoşti mai bine situaţia ţării. Aşa am vrut întotdeauna să ştiu cum gândesc oamenii înlăuntrul spiritului şi am pătruns în literatură.

- Aţi declarat într-o emisiune de televiziune că vă tentează să traduceţi romanul lui Lucian Blaga - Luntrea lui Caron. Ce v-a apropiat de roman şi de autorul lui?
- Să nu credeţi că eu cunosc bine opera lui Lucian Blaga. Numele îmi era cunoscut. Câte ceva am citit, mai ales poezie. Dar imediat după Revoluţie, Editura Humanitas a scos Luntrea lui Caron. Mi-a plăcut foarte mult: viaţa lui, a trebuit să trăiască în condiţii foarte dificile. Acesta este motivul pentru care aş încerca să-l traduc: să ştie japonezii că în această perioadă aici existau asemenea intelectuali.
Mă interesează un lucru: baza pesimismului mioritic. E adevărat sau este doar un mit? Aş vrea să citesc Blaga şi să aflu gândirea lui. Concomitent sau după aceea, aş vrea să traduc ceva din română în japoneză. Pentru asta simt că din nou trebuie să învăţ româneşte.

- Ce alte aspecte ale relaţiilor culturale dintre Japonia au rămas nediscutate?
- Aş vrea să mai menţionez ceva. Astăzi, când purtăm acest dialog, este 15 august, ziua sfârşitului războiului pentru Japonia. Pe ziua de 19 august, noi vom organiza o ceremonie de decernare a Premiului Ministerului Afacerilor Externe doamnei Angela Hondru, care a tradus foarte multe romane japoneze şi, în acelaşi timp, a făcut cercetări despre folclorul japonez, a publicat articole şi studii în reviste de specialitate din Japonia. Recunoscându-i meritele, Ministerul Afacerilor Externe Japoneze i-a acordat acest premiu şi am să-i înmânez diploma la reşedinţă. Este prima dată când se acordă acest premiu unui român.
Angela Hondru a fost prima mea elevă la cursurile de limbă japoneză. În anii '70 am început să predau limba japoneză la "Universitatea Populară", ţineam cursuri lângă Gara de Nord, şi ea fost printre cei ce studiau japoneză şi mă bucur că a perseverat. Gestul nostru este unul de recunoaştere şi de încurajare. Sperăm că o vor urma şi alţii.

- Cu ce gânduri vă despărţiţi de România?
Atâta timp cât eşti diplomat, eşti limitat. Opt ore trebuie să lucrezi în ambasadă şi te întâlneşti cu funcţionari sau cu oameni de cultură.
Dar acum mă întreb: ce fac în viitor? Aflându-mă în Japonia, ce pot să fac pentru România? Asta este o provocare. Nu voi mai avea acoperire diplomatică, dar am să mă pot mişca şi exprima liber.

- Excelenţa voastră, vă mulţumesc pentru dialog şi sper că plecarea domnului ambasador Kanji Tsushima, care îşi încheie mandatul la sfârşitul lunii august să fie urmată de "naşterea" traducătorului, care va purta în lumea niponă mesajul literaturii române.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara