Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Mic tratat despre doliu (2) de Mircea Mihăieş


Van Gennep desenează, de fapt, modelul extensiv al doliului. Acest corsi e ricorsi existenţial nu e de întâlnit decât în societăţile tradiţionale. În modernitate, aplecată spre simplificarea agresivă, riturile au devenit simboluri hieratice, a căror încifrare e depăşită doar de şocanta lor precaritate. Pentru etnologi şi folclorişti, accentul cade îndeosebi asupra reflexelor comunitare, asupra cerinţelor doliului extinse la nivelul rudelor sau al comunităţii în ansamblul său. Van Gennep consideră că în perioada doliului "rudele celui mort alcătuiesc o societate specială, situată între lumea celor vii, pe de o parte, şi lumea morţilor, pe de altă parte, societate pe care viii o părăsesc mai devreme sau mai târziu, în funcţie de gradul de înrudire cu mortul." (Van Gennep, 1996: 132.) Constatarea aminteşte frapant de aserţiunea deja citată din Talmud, care spune că "atunci când moare un înţelept, toţi suntem rudele lui." Doliul e un spaţiu al antantei, al renunţării la conflicte, disensiuni sau revanşe. El prilejuieşte constituirea unui soi de confrerii asemănătoare "tovarăşilor de toten" ("die Totemgenossen") (v. Freud, 1991: 24), a celor uniţi sub semnul aceluiaşi destin sau al aceloraşi obligaţii.

Fireşte că cel dispărut nu e tocmai un totem, însă felul în care se produce agregarea "societăţii speciale" îşi are originea în exerciţiul comunităţilor primitive. Există o "matrice stilistică" asemănătoare şi o semnificaţie derivată din nicicând pe deplin uitatele modele mentale originare. Ele sunt formule spontane de constituire a riturilor, de funcţionare şi de supravieţuire a lor. Elementul coagulant îl constituie durerea, regretul, nostalgia după cel dispărut. Când poziţia socială a decedatului e una importantă, când moartea lui afectează o comunitate întreagă, doliul devine un eveniment oficial, care iese din sfera privatului. Van Gennep invocă formele paradoxale care, la unele triburi africane, însoţesc moartea unui rege: "perioade de desfrâu", "doliu public", "încetarea lucrului" etc. Suspendarea activităţilor sociale se explică prin descentrarea provocată de dispariţia axului comunităţii.

Modelul funcţionează şi în cazul "comunităţii mici", adică a familiei. Dispariţia "unui membru al acesteia produce o dislocare tragică, o ruptură în logica socială şi în coerenţa emoţională a grupului. Doliul se impune drept soluţie în refacerea punţilor frânte, a reînnodării cu liniaritatea vieţii de până atunci. Fiecare popor şi-a dezvoltat un sistem de rituri ce-şi propune să acopere momentele de intens dramatism presupuse de dispariţia unei persoane apropiate. Aceste sisteme sunt cu atât mai bine conturate cu cât coborâm pe axa temporală. La vechii egipteni, de pildă, riturile de trecere "au ca scop agregarea la lumea morţilor." Unul dintre cele mai importante e ritualul osirian, unde zeul şi cel mort alcătuiesc o unitate, după cum soarele şi cel mort au o identitate comună:

"Ca şi Osiris, mortul este dezmembrat, apoi reconstituit; este mort şi renaşte în lumea morţilor, de unde şi seria riturilor de reînviere. Ca Ra-Soare, mortul moare în fiecare seară: ajuns la intrarea în Hades, mumia sa este aruncată şi părăsită; dar seria de rituri prin care trece, pe timpul morţii, în barca soarelui, îl reînvie şi iată că dimineaţa este din nou viu, pregătit să-şi reia călătoria zilnică în lumină, deasupra celor vii. Aceste renaşteri multiple din ritualul solar au fost sintetizate într-o singură reconstituire, a ritualului osirian, la sosirea în Hades a celui decedat astfel încât reconstituirea a ajuns să fie săvârşită zilnic. De altfel, acest fenomen de convergenţă răspundea concepţiei generale că sacrul, divinul, magicul, puritatea se pierd dacă nu sunt reînnoite prin rituri periodice." (Van Gennep, 1996: 140).

Ne aflăm, prin aceste concepţii, în plin miez de funcţionare al mitului eternei reîntoarceri. Mai bine zis, de partea cealaltă a barierei ce leagă/desparte lumea de aici şi lumea de dincolo. Perspectiva e stranie: e ca şi când ai vedea Pământul de pe o altă planetă. Primitivii au resimţit instinctiv această primejdie şi n-au ezitat să dea o formă pregnantă obsesiilor care-i dominau:

"Toate aceste rituri îl împiedicau pe cel decedat să moară din nou în fiecare zi, fapt considerat posibil la numeroase popoare, şi care se combină uneori cu ideea că, de fiecare dată, mortul trece dintr-un lăcaş în altul." (Van Gennep, 1996: 142) Această viziune înfricoşător-dinamică are, desigur, legături cu şirul de legende care vorbesc despre neodihna morţilor, despre strigoi, revenanţi, stafii, siluete macabre care bântuie liniştea celor vii. Din acest motiv, ritualurile de doliu insistă atât de mult asupra fixării locului definitiv al celui mort. Ceremonia despărţirii de mort propune segmente perfect formalizate dintr-un proces menit să delimiteze cele două tărâmuri, al vieţii şi al morţii.

Atenţia acordată relaţiei cu cei plecaţi e vizibilă în complicatul cod stabilit la multe populaţii, în listele cu ceea ce se face şi cu ceea ce nu se face: "...nu trebuie să mănânci împreună cu morţii, să mănânci sau să bei ceva produs în ţara lor, să îi laşi să te atingă sau să te îmbrăţişeze, să accepţi daruri de la ei etc. Pe de altă parte, a bea laolaltă cu un mort determină agregarea la lumea lui şi, în consecinţă, permite să călătoreşti printre ei fără pericol; acelaşi efect îl va avea şi plata (în bani etc.)" (Van Gennep, 1996: 146). Doliul este doar un accesoriu din acest complex mecanism în care se activează o multitudine de practici din arsenalul de tehnici ale socializării existente în orice comunitate. El are însă relevanţă specială, deoarece implică mobilizarea instantanee pe un larg palier, de la cel emoţional şi psihologic la cel economic şi social.

Să remarcăm, pornind de la observaţiile etnologilor, antropologilor şi folcloriştilor, că doliul presupune declanşarea, pe orizontala vieţii cotidiene, a unor seisme în care sunt prinşi, în epicentru, cei direct legaţi de persoana dispărută, iar la margini oamenii dependenţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de cel decedat. Formulele exterioare de marcare a doliului - de la culoarea îmbrăcăminţii la spunerea rugăciunilor - sunt partea vizibilă a unui aisberg a cărui masivitate nu poate fi, de fapt, descrisă cu precizie niciodată.

Din acest motiv, doliul a devenit un subiect de analiză mai ales pentru tehnici (ar fi o exagerare să le numim ştiinţe!), precum psihanaliza / psihologia abisală. Ştim de la Durkheim că "o experienţă, repetată de multe ori, a demonstrat că, în principiu, riturile produc efectul sperat, care reprezintă raţiunea lor de a fi. Sunt celebrate cu un sentiment de securitate, cu bucuria anticipată a fericitului eveniment pe care-l pregătesc sau anunţă. ş...ţ Dar există şi sărbători triste, care au drept obiect fie să facă faţă unei calamităţi, fie, pur şi simplu să o amintească şi să o deplângă." (Durkheim, 1995: 356) Denumirea acestor ceremonii - rituri piaculare -, propusă de marele sociolog francez, îşi are îndreptăţirea nu doar în studiul formelor de viaţă religioasă, ci şi în perspectiva înţelegerii filozofice a actelor umane. Între sensurile tari ale cuvântului piaculum întâlnim câteva din caracteristicile doliului. Cuvântul înseamnă şi "nenorocire", şi "ispăşire", şi "sacificiu", şi "pedeapsă". Or, fiecare din conotaţiile doliului (un ritual "celebrat într-o atmosferă de nelinişte sau tristeţe", cum scrie Durkheim) trimit în această zonă.

Pe unul din versante, doliul e alcătuit în comunităţile primitive din interdicţii-abstinenţe: "este interzisă pronunţarea numelui celui mort, este interzis să se rămână în locul unde s-a petrecut decesul; rudele, mai ales cele de sex feminin, trebuie să se abţină de la orice comunicare cu străinii; ocupaţiile obişnuite ale zilei sunt suspendate. ş...ţ Ele se explică prin faptul că defunctul este o fiinţă sacră. Prin urmare, tot ceea ce este sau a fost în legătură cu el se află, prin contagiune, într-o stare religioasă care exclude orice contact cu elementele vieţii profane." (Durkheim, 1995: 357) Această listă - ce poate fi, după nevoi, loc, timp extinsă ori scurtată - se referă la o lume ai cărei parametri erau stabiliţi de dialectica sacrului şi a profanului: lumea tradiţională. Acolo, în zorii umanităţii, faliile şi punţile sunt conturate cu precizie maximă. Evoluţia temporală aduce, e drept, modificări, nuanţări, rescrieri care fac greu de recunoscut intenţiile şi motivaţiile originale. Din acest motiv, apelul la studiile etnologilor şi antropologilor sunt inevitabile. Raţionalismul lor plin de poezie trebuie opus avântului incontrolabil al psihanaliştilor - din păcate, inevitabili şi ei!

Un rudiment de psihanaliză e decelabil chiar şi la Durkheim: vorbind despre rudele îndoliate, autorul Formelor elementare ale vieţii religioase le vede în dubla postură de "agenţi" şi "pacienţi" ai spectacolului care anunţă, descriu sau celebrează moartea. Indiferent de zona în care şi-au cules informaţiile, etnologii insistă asupra gesticulaţiei abundente care însoţeşte ceremoniile de doliu: cei implicaţi plâng, ţipă, aleargă, gem, se autoflagelează sau automutilează ("Unele femei, venite din toate direcţiile, se culcaseră pe trupul muribundului; altele, care se aşezaseră în jurul lui, în picioare sau în genunchi, îşi înfigeau în moalele capului vârful bastoanelor pentru dezgroparea ignamilor, provocându-şi astfel răni, iar sângele le inunda chipurile." şp.358ţ).

Spectacolul ce descrie durerea celor vii după cel gata să moară sau e deja mort atinge, de cele mai multe ori, pragul grotescului, prin scenele de masochism şi vampirism: "după un minut au două, un alt bărbat se repede pe teren, urlând de durere şi fluturând un cuţit din piatră. Imediat ce ajunge în tabără, îşi face incizii adânci de-a lungul coapselor, în muşchi, încât, incapabil să se mai ţină pe picioare, sfârşeşte prin a se prăbuşi pe pământ, în mijlocul grupului; două sau trei femei, rude cu el, îl trag de acolo şi-şi lipesc buzele de rănile deschise, în timp ce el zace în nesimţire la pământ." (Durkheim, 1995: 357-358). Frenezia episoadelor, brutalitatea de neimaginat ne-ar îndemna să credem că e vorba de gesturi spontane, produse sub imperiul suferinţei şi durerii. În realitate, ele fac parte dintr-un ceremonial premeditat. Ele sunt "strict controlate de etichetă", susţine Durkheim, fiind fragmente dintr-un ceremonial ce se repetă identic în timpul agoniei şi morţii unui membru al tribului.