Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Mişcările unei generaţii de Pavel Şuşară


Dacă observaţia că o generaţie creatoare acoperă cam treizeci de ani, atunci o radiografie a picturii româneşti în ansamblul său, dar şi a fiecărui artist în parte, pe acest modul, cu intenţia declarată de a identifica mutaţiile de interes estetic şi redistribuirea accentelor filosofico-doctrinare, ar putea scoate în evidenţă aspecte extrem de interesante. Pe lîngă datele sale ereditare, pe lîngă acea ,,presiune originară" a dublei tentaţii Orient-Occident, pictura de şevalet din România a suportat şi succesive ,,presiuni de context", acele intervenţii brutale născute din convulsiile istoriei mici şi din bovarismele pseudoteologale de natură ideologică şi politică. Generaţii la rînd, începînd cu acelea interbelice şi sfîrşind cu cele născute în deceniile 6-7, şi-au tot modificat percepţiile şi retorica în funcţie de agresivitatea sau de toleranţa cenzurii, de formele pe care le-a îmbrăcat intervenţia directă a comenzii politice în dinamica şi în metabolismul creaţiei. Aşadar, pe lîngă interogaţia de ordin metafizic, pe lîngă indecizia abisală între corporalitatea formei artistice şi puterea de seducţie a idealităţii, a spiritului acorporal şi pur, artistul român a fost constrîns să facă faţă şi unei alt fel de indecizii: între a picta la comanda unor agenţi ai terorii politice sau a refuza colaborarea cu riscul identificării ca duşman, al interdicţiei şi al exilului din viaţa publică pînă la limita morţii civile. Dacă luăm, în consecinţă, ca reper al dinamicii creaţiei, fie ea la nivelul întregului fenomen, fie la nivel individual, intervalul 1934 - 1964, atunci această ,,dinamică" este una negativă, entropică, un simplu sinonim al alienării estetice şi al disoluţiei morale. Artişti importanţi din perioada interbelică, pe care instaurarea regimului comunist i-a surprins în plină activitate şi în deplină forţă creatoare, printre care mulţi insurgenţi din cel de-al doilea val avangardist, fie au tăcut şi au căzut, într-un fel sau altul, în dizgraţie - iar această ,,dizgraţie" mergea, de multe ori, pînă la a le controla şevaletul şi penelurile spre a se constata dacă ele prezintă urmele vreunei folosiri recente -, fie şi-au schimbat sever expresia şi stilistica, asumîndu-şi declarat doctrina şi tipologia formală a realismului socialist. Dacă, dimpotrivă, avem în vedere intervalul 1965 - 1995, atunci sensul schimbării este unul afirmativ, unul care include în acelaşi timp semnele relaxării morale şi dovezile certe ale funcţionării limbajului. Generaţia de artişti care se afirmă la începutul acestui interval evolueză într-un sens invers decît predecesorii săi şi reconectează limbajul la nevoile fireşti de exprimare ale picturii; ea face acest lucru atît prin recuperarea valorilor interbelice, cît şi prin deschiderea spre valorile europene, în măsura în care acest acces este posibil. Pionierii acestei desprinderi de realismul socialist, la început mai timid, apoi din ce în ce mai ferm, renunţă la iconografia oficială, părăsesc imaginile de şantier, scenele de muncă din fabrici şi din uzine, atitudinile eroice ale ţăranilor înregimentaţi în organizaţiile cooperatiste şi se repliază în genurile discrete şi complet dezimplicate ideologic: peisagistica şi natura statică. Chiar dacă aceste gesturi par excesiv de prudente, avînd în vedere faptul că ne situăm în plin deceniu şapte, cînd în Europa şi în lume se consumă experienţe radicale, în contextul restrîns al artei româneşti ele au un rol fundamental. Pe aceste urme timide sub raportul curajului estetic, dar de o mare importanţă sub raportul atitudinii morale, sosesc valuri succesive de artişti tineri care părăsesc, uneori destul de spectaculos, şi aceste canoane ale profesionalismului solid şi neturbulent. Încet, dar ireversibil, se redeşteaptă şi memoria constitutivă, aceea în care intră atît nostalgia nonfigurativismului, a iconoclastiei tardive de factură orientală, cît şi voinţa sincronizării cu experienţele directe şi cu mişcarea de idei din Europa Occidentală. Din corpul mare al generaţiilor care au devenit active în deceniul şapte, se selectează spontan toate palierele existenţei artistice: unii pictori rămîn credincioşi zonei neutre a expresiei, în care îşi asigură un anumit gen de confort tocmai din pricina absenţei atitudinilor tranşante, alţii constituie materialul de manevră al noilor proiecte oficiale, în vreme ce o categorie mai restrînsă, dar foarte puternic motivată moral şi estetic, descoperă spaţiul experimental şi îmbină, distribuind accentele în aşa fel încît echilibrul să rămînă stabil, recuzita şi limbajele consacrate cu cele nonconformiste şi neconvenţionale. în cîteva cazuri notorii, aceiaşi artişti acoperă simultan, într-o impresionantă demonstraţie a duplicităţii, a procopianismului (de la Procopius din Cezareea) infatigabil, atît somaţiile conformismului propagandistic, cît şi exigenţele înalte ale unei vivacităţi estetice cu totul ieşite din comun.


(va urma)