Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Mişcările unei generaţii (II) de Pavel Şuşară


O dată dobîndită o anume libertate a prezenţei şi a manifestării publice, fie ea şi minimală, artistul îşi redobîndeşte, aproape spontan, şi dreptul legitim la o anumită geografie interioară. Cazurile cele mai spectaculoase sînt tocmai acelea în care debutul artistic are loc într-un climat nonconformist, ateu şi insurecţional, iar evoluţia ulterioară acreditează existenţa unor tensiuni profunde, a căror eliberare deplasează întregul ceremonial al creaţiei înspre spiritualism, în sens larg, sau chiar înspre sacru şi eclezial. Aşadar, pictori care au traversat, iniţial, experienţele unui simbolism tardiv, ale conceptualismului sau ale unui anumit tip de constructivism, plasate oricum într-un spaţiu în care nonfigurativul se confruntă doar cu abstracţiunea, au descoperit mai apoi valorile lumii create, ale formelor constituite, ale voluptăţii panteiste pe care materia o poartă în sine sau, dimpotrivă, ale recuzitei ecleziale şi ale hieraticii de certă descendenţă bizantină. începînd cu deceniul opt, chiar cu primii lui ani, tendinţele se diversifică şi dinamica lor se accelerează. Deşi, în mod curent, artiştii tineri continuă să rămînă în perimetrul genurilor consacrate şi să ,,picteze" conform aceloraşi reţete tehnice, în fond lucrurile se schimbă decisiv. Pictura nu mai este nici un mijloc de consacrare a unei anumite realităţi, nu mai este nici o glosă pe marginea idealităţii sau o formă de acces în spatele materiei, acolo unde aşteaptă bucuriile spiritului pur, ci, pur şi simplu, o continuă negociere cu limbajul şi o tehnică de eliberare a tensiunilor existenţiale. Chiar dacă fac expoziţii şi lucrează la şevalet, în atelier sau în spaţiul liber, dorinţa artiştilor de a scăpa din captivitatea genurilor şi din stereotipiile meşteşugului este vizibilă de la mare distanţă. încercările de evadare către noi modalităţi de expresie, către foto şi video sau către instalaţie, happening şi performance, sînt tot mai evidente, dar ele nu se pot manifesta altfel decît în cercuri extrem de restrînse şi aproape în conspirativitate. însă mutaţiile care au loc în conştiinţa şi în mentalitatea artiştilor tineri indică limpede faptul că romantismul şi jocul cu idealitatea s-au erodat, că autonomia esteticului a devenit insuficientă şi că în orizontul mare al creaţiei spiritul profetic al unei prezenţe cvasisacerdotale este pe cale de a fi înlocuit cu proiectul higienic al unui agent sanitar. Dacă expresia nu este acum una sumară, precară şi poveristă, ca un comentariu implicit pe marginea unui pustiu în expansiune, atunci ea este în mod sigur una expresionistă, supralicitată şi ostentativă în efortul său declarat de a sancţiona redundanţa şi entropia. Că artistul este limitat de atelier, că pictura nu îl mai exprimă integral şi că privirea lui este aţintită către social, către politic şi către spaţiul aproape magic al străzii se va vedea, cu adevărat, după 1989, adică după dispariţia instituţiilor comuniste şi a sistemului de relaţii pe care acestea l-au generat şi l-au întreţinut. O dată cu apariţia unor condiţii favorabile, artiştii tineri s-au deplasat, într-un număr semnificativ şi cu un stoc de energie pe măsură, către spaţiile neconvenţionale şi către limbajele corespunzătoare, aflate atîta vreme sub interdicţie. Ultimul val de artişti, cel care astăzi îşi trăieşte deplina maturitate, a avut şi evoluţia cea mai spectaculoasă: pentru el schimbarea n-a însemnat doar o mişcare mai mult sau mai puţin alertă pe acelaşi palier estetico-formal, ci, pur şi simplu, ieşire din cadru, reconstrucţie prin fugă, negaţie şi uitare.
Evident, această imagine, de multe ori îngroşată voit din necesităţi de demonstraţie, nu face decît să simplifice pînă la schematizare un fenomen a cărui evoluţie este infinit mai complexă şi, în esenţă, rebelă faţă de orice retorică. Aşa cum tipologiile sexuale din demonstraţiile lui Weininger sînt doar categorii abstracte, ele neputînd fi găsite niciodată în stare pură, nici artiştii români care populează anumite intervale istorice nu sînt niciodată singuri şi cu atît mai puţin angrenaţi într-un unic circuit al fatalităţii. în anumite doze, toate comportamentele şi toţi vectorii coexistă în aceeaşi unitate de timp, numai că de la o perioadă la alta se schimbă dominanta. Uneori abuziv, prin intervenţii arbitrare şi mutilante, alteori prin dialectica intrinsecă a fenomenului însuşi. Dacă realismul socialist al deceniilor cinci-şase a însemnat o evidentă prăbuşire, dacă spiritualismul deceniilor şapte-opt a reprezentat o resurecţie a coeziunii morale şi o stabilizare a pulsului interior, experimentalismul deceniilor opt-nouă este, în mod cert, mesagerul şi însoţitorul unei libertăţi de multe ori cu aparenţe anarhice. Aşadar, generaţiile se schimbă, indivizii înşişi privesc lumea diferit în funcţie de cauze cuantificabile sau din raţiuni imponderabile, pictura îmbracă şi ea forme diverse şi se sprijină pe ideologii şi pe filosofii în plină mişcare. Este, oare, această dinamică semnul unei slăbiciuni sau argumentul unei vitalităţi? Un artist care se plimbă prin paradigme ca pe aleile unui parc şi care schimbă canoanele cu nonşalanţa unui top model, poate fi el suspectat de incoerenţă interioară şi de inconsecvenţă exterioară? Dacă ar fi să luăm drept exemplu pictura română din ultimii şaizeci de ani, răspunsul este, categoric, nu! Asemenea unei planete care antrenează în propria-i mişcare, prin forţa gravitaţiei, tot ceea ce o înconjoară, tensiunile timpului şi capriciile istoriei absorb fragila făptură a artistului şi se răsfrîng direct asupra lumii simbolice în care acesta locuieşte constant. Cum se răsfrîng ele asupra acestei lumi şi cu ce preţ artistic şi moral, aceasta este o altă întrebare.

P.S. La interval de numai o zi, ne-au părăsit acum, în pragul sărbătorilor, două personalităţi marcante ale artei româneşti contemporane: criticul de artă Cornel Radu Constantinescu, tîrît în justiţie şi hărţuit pînă în ultima clipă de către cei care infestează nestingheriţi, prin impostură şi fals, fenomenul artistic naţional (şi nu numai!), şi pictorul Ion (Alin) Gheorghiu, un reper artistic necontestat al ultimei jumătăţi de secol. Asupra operei şi personalităţii lor vom reveni, mai pe larg, cu un alt prilej. Dumnezeu să-i odihnească! (P.Ş.)