Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Mihai Eminescu şi George Coşbuc - „Întâlnire” sub semnul omagierii Blajului de Ion Buzaşi

Pentru Eminescu, Blajul înseamnă un capitol important al biografiei sale poetice. G. Călinescu îşi intitulează un capitol din biografia consacrată poetului, La Blaj, 1866.

Este oraşul în care a făcut cunoştinţă cu teologii blăjeni, ce i-au devenit prieteni, oraşul unde a aprofundat literatura populară ardeleană şi istoria Transilvaniei, a cunoscut sau a ascultat pe doi mari cărturari blăjeni ai epocii: Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan (Moldovănuţ). Şi inspirat de toate acestea a scris despre Revoluţia de la 1848 din Transilvania pagini memorabile de roman (Geniu pustiu), poeme evocatoare despre Horia şi Andrei Mureşanu, articole curajoase despre oprimarea românilor ardeleni în Imperiul austro-ungar, de elogiere a cărturarilor şi ierarhilor Bisericii dintr-un oraş căruia i-a dat un nume ce-i conferă strălucire în istoria Ardealului: Mica Romă.

Pentru Coşbuc, după Năsăud şi Sibiu, Blajul este al treilea „topos” important în biografia lui spirituală: oraşul în care a urmat studii teologice tatăl său, preotul Sebastian Coşbuc, oraşul reprezentanţilor Şcolii Ardelene ( Petru Maior, Timotei Cipariu, Andrei Mureşanu), despre care a scris pagini remarcabile, oraşul venerat pentru Câmpia Libertăţii, oraşul în care a fost primit cu drag şi preţuit, lucru dovedit de reproducerea poeziilor sale în publicaţiile blăjene şi mai ales de exegezele, unele cu caracter de pionierat, asupra operei sale; în fine oraşul în care „se întâlneşte” simbolic cu Eminescu prin glorificarea a doi mari dascăli ai Blajului: Aron Pumnul (La mormântul lui Aron Pumnul de Mihai Eminescu) şi Timotei Cipariu (Non omnis moriar de G. Coşbuc).

Propriu vorbind, ambele poezii sunt elegii funebre, pentru că deplâng moartea unor personalităţi ale culturii române. Dar pentru că acest regret este însoţit de elogiul vieţii lor, al trudei lor cărturăreşti ele sunt şi ode, sau în limbaj omiletic, panegirice. Sunt închinate unor mari dascăli ai Blajului, Timotei Cipariu şi Aron Pumnul – din cea de-a doua generaţie a Şcolii Ardelene, generaţia paşoptistă blăjeană. Aron Pumnul a fost şi îndrumătorul şi gazda gimnazistului Eminovici la Cernăuţi, şi în 1866 deplânge moartea celui pe care l-a considerat apostolul deşteptării naţionale în Bucovina. Sunt poezii de tinereţe: Eminescu avea 16 ani şi publică elegia sa în broşura Lăcrimioarele învăţăceilor de-n Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul; Coşbuc avea 21 de ani, era de un an redactor la revista „Tribuna” din Sibiu, de sub redacţia lui Ioan Slavici, unde a şi fost publicată la puţină vreme după moartea lui Cipariu – în nr. 191 (din 6 sept.1887), (Cipariu a trecut la cele veşnice în 3 septembrie 1887) şi a fost reprodusă în câteva ziare şi reviste din Transilvania: „Şcoala şi familia” (Braşov), nr.11, 13 sept. 1887, „Foia bisericească şi scolastică”, Blaj, nr. 2, 15 oct.1887, „Revista ilustrată” (Reteag), nr. 5 şi 6, mai şi iunie 1891, reluată apoi la centenarul naşterii lui Cipariu – în „Semănătorul” (Bucureşti), nr. 25, 19 iunie 1905, şi „Unirea” (Blaj), nr. 25, 24 iunie 1905 – număr omagial – închinat în întregime centenarului naşterii lui Timotei Cipariu şi reprodusă apoi în multe din ediţiile poeziilor lui Coşbuc. Poezia lui Eminescu a rămas în paginile acelei broşuri omagiale. Ea împrumută titlul de la aceasta, prescurtându-l La mormântul lui Aron Pumnul.

Dacă între panegiricele lirice închinate lui Aron Pumnul, oda lui Eminescu este singulară, odele închinate lui Cipariu sunt relativ multe, cap de serie fiind poezia lui Coşbuc, urmată de poezii semnate de la poeţi contemporani cu „părintele filologiei româneşti” până la contemporanii noştri: Emil Sabo, Ioan Pompiliu, Valeriu Niţu, Ion Brad, Petru Anghel, Ion Mărgineanu, Dumitru Mălin.

Potrivit mărturiilor contemporane, Eminescu era foarte apropiat al profesorului Pumnul; fie că i-a fost profesor la clasă, cum susţine colegul şi prietenul lui Eminescu, Teodor Stefanelli, fie că i-a fost numai îndrumător, găzduit fiind o vreme în casa lui Pumnul, cum susţine I. G. Sbiera. Coşbuc nu l-a cunoscut personal pe Timotei Cipariu, dar cunoştea meritele sale ştiinţifice, culturale şi naţionale de la liceul din Năsăud şi apoi din prelegerile profesorului Grigore Silaşi de la Universitatea din Cluj.

Coşbuc împrumută titlul dintr-un celebru adagiu horaţian: „Non omnis moriar, multaque pars mei vitabit Libitinam” (lat.„Nu voi muri pe dea- ntregul, ci o bună parte din mine va trăi dincolo de moarte”, Carminum, III, 30). Dar subtitlul este identic cu titlul poeziei eminesciene: La mormântul lui Timotei Cipariu.

Oda lui Coşbuc debutează cu sugestia motivului literar: „fortuna labilis” – soarta alunecoasă, nestatornică; cetăţile falnice din antica Eladă s-au năruit, trăiesc numai prin „amintirea condeiului istoric”. De acum se configurează o antiteză: „Nu murii (zidurile, cetăţile) ţin pe-o gintă…”(ci – subînţeles), „Bărbaţii numai poartă putere şi dovadă… înving prin mintea lor”. Cel de-al doilea termen al antitezei poate fi o reminiscenţă din Răsunetul lui Andrei Mureşanu (poet ştiut şi preţuit de George Coşbuc), poezie care, publicată iniţial în „Foaie pentru inimă şi literatură” (Braşov), nr.25, din 21 iunie 1848, în strofa a doua cuprinde versurile:„Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător de popoli (lat. – popoare), un nume de Traian”, – spre deosebire de forma din ediţiile succesive: Triumfător în lupte –.

Strofa a IV-a reia ideea titlului horaţian, prin emistihul specific organizării strofice coşbuciene. Asemenea bărbaţi „mor deplânşi deo gintă şi chiar să moară-n chinuri,/ Nicicând nu mor întregi” (subl. n.). Un asemenea bărbat a fost Timotei Cipariu şi urmează versuri de caracterizare a însemnătăţii sale mai ales prin studierea limbii noastre, a caracterului ei latin, – „ca întregi să ne redeie şi iar să ne renască/ Prin grai de la Quirin” (lat. – Roma).

Secvenţa evocatoare lasă locul alteia, ce înfăţişează doliul naţiunii, cu imagini întunecate şi hiperbolice: răsună tonuri lugubre în tot cuprinsul „unde un grai găseşti şi-un port”, unde se varsă „lacrimi şipot”, iar la „groapă gem flamuri cernite”. După acest cumul de imagini ale doliului urmează două exclamaţii dureroase, explicative: „Bărbatul/ Naţiunii doarme mort!” şi „Cipari de-acuma nu-i! Exclamaţii care pregătesc interogaţia retorică următoare cu accente polemice: „E mort Cipari ? Voi spuneţi că-i mort?” şi infirmată printr-o categorică negaţie: „Nu-i mort!”, potenţată de eternizarea recunoştinţei unui neam întreg:„Trei scânduri şi-o glie nu pot s-ascundă,/ Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari!/ Un neam întreg, ce plânge, stă gata să răspundă/ Că-n veac va recunoaşte cu-o inimă profundă/ Pe marele Cipari!”

Poezia lui Eminescu debutează cu o adresare directă, personificatoare: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină”, cu motivaţie asemănătoare celei din elegia lui Coşbuc realizată printr-un şir de metafore: – din pleiada marilor bărbaţi ai Bucovinei s-a stins – „un luceafăr, o lumină, o dalbă stea”. Şi imaginea doliului e asemănă- toare – jalea clopotelor ce vuieşte în cadenţă, şi Pumnul este „geniul mare” al deşteptării Bucovinei, care merge pe calea nemuririi. Mai mult decât în oda lui Coşbuc sunt folosite repetiţiile: „Te-ai dus, te-ai dus din lume…”; „Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/ Te plânge-n tânguire şi locul tău natal”.

Poezii de tinereţe – ele au un vocabular poetic, la care, în mare parte, poeţii vor renunţa, prin fireasca evoluţie a limbii literare: la Coşbuc – latinismele – ce amintesc de poezia lui Andrei Mureşanu: mur-zid, lamură- partea cea mai bună, cea mai curată, cea mai aleasă; a fânge, a finge – a modela, a plăsmui; Quirin-Roma; la Eminescu epitete adjectivale sau adverbiale: pleiada auroasă, vibrânda jale, cânturi răsunânde, forme verbale ce nu se mai folosesc: ce-ntoană (pentru ce-intonează), o urmă (pentru o urmează).

Ambii poeţi folosesc în aceste poezii de tinereţe – expresii poetice mitologice – la Coşbuc: „Bărbaţi superbi cari poartă menirile Aurorii – zeiţa zorilor, care, cu degetele-i trandafirii, deschidea Soarelui porţile răsăritului; bărbaţi aleşi ai naţiunii „fură foc din cer” – sugerând comparaţia cu Prometeu. La Coşbuc în poezia de tinereţe această trăsătură stilistică se explică prin amintita audiere a cursurilor de folcloristică ale lui Grigore Silaşi. La Eminescu – doliul Bucovinei este exprimat „prin ciprul verde ce-i încinge fruntea – ciprul sau chiparosul (poetic) – fiind la vechii greci un simbol al doliului; drumul lui Pumnul spre veşnicie este în „Eliseu” (sau Câmpiile Elizee) – locaşul eroilor şi al oamenilor virtuoşi, după moartea lor. „Nu trebuie să ne mirăm – scrie D. Murăraşu – că-n această poezie de tinereţe Eminescu foloseşte şi expresia antică. Avea cunoştinţe elementare de mitologie şi cultură clasică. În Lepturariu, vol. I, din 1862, putuse să citească paginile de mitologie greco-latină ale lui Damaschin Bojincă.” La lecţiile de istoria Greciei antice, profesorul de la gimnaziul din Cernăuţi, adeseori îl invita pe Eminescu să „povestească lucruri de acestea, ascultându-l ceilalţi elevi cu mare atenţiune” (v. M. Eminescu, Poezii, I. Ediţie critică de D. Murăraşu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 271).

Trăsătura comună dominantă a acestor elegii funebre este, dincolo de nota stilistică specifică acestor specii literare, admiraţia pentru marile personalităţi ale culturii şi literaturii române. Cei doi poeţi, atât de diferiţi, se întâlnesc în glorificarea a doi mari dascăli ai Blajului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara