Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Mihai Şora – 100 - În pielea condorului de Sorin Lavric

A fi la centenar e un triumf al longevităţii, un autentic titlu de glorie în lupta cu timpul. Şi totuşi, o sută de ani e o vîrstă ingrată: eşti înconjurat de laude, dar nimeni nu te invidiază, fiindcă mai toţi presimt gradul de molestare pe care timpul îl aduce asupra sărbătoritului. Chiar acesta e cazul lui Mihai Şora. Oricît ne-ar mira rotunjimea numărului de ani la care a ajuns, tracasările pe care le dă etatea trebuie să fie aspre. Din acest motiv, laudele nu-şi au locul, afară doar de cazul cînd ţii la politeţea de rang ipocrit. De altfel, cred că Mihai Şora se simte ca un maratonist care este felicitat pentru o performanţă al cărei merit nu-i aparţine. La o aşa vîrstă, actul de a respira în mileniul trei nu se mai măsoară în virtuţi sau în merite, ci în graţii şi în norocuri. Timpul l-a răsfăţat pe Mihai Şora sub forma unui nisip lung în clepsidră. E ca o baftă cerească pentru care se cuvine să mulţumească zestrei genetice cu care l-au binecuvîntat părinţii. Restul e o loterie în care nici un imperativ moral şi nici un sentiment de datorie nu mai joacă vreun rol.

Mi i-am închipuit mereu pe cei care ating veacul ca pe nişte însinguraţi cronici, cărora generaţia din care au făcut parte le-a pricinuit un mare rău: i-a lăsat în urmă, ca pe nişte martori întîrziaţi, un soi de inşi stingheri pe care ruperea de contingentul dat de promoţie i-a izolat iremediabil. Un soi de vulturi pleşuvi stînd pe un colţ de stîncă şi contemplînd un prezent la care nu mai poate adera. E o alienare cronică de ordin superior: trăgînd după sine tabieturile altor epoci, condorul nu se mai regăseşte în obişnuinţele actuale. E poate simptomul cel mai dureros al vîrstei centenare. De aceea, nu e o bucurie să priveşti epoca noastră de felahi cu ochii unui condor, în a cărui memorie clipele de graţie ale istoriei ţin numai de trecut. Şora a apucat să vadă atîtea peripeţii, încît mă întreb în ce măsură mai crede în morala omului.

Dacă alegoria vulturului pleşuv poate părea prezumţioasă în încercarea de a-i face un portret centagenarului Mihai Şora, atunci am la îndemînă o alta mai seacă: e imaginea pietrişului pe care o descarcă un camion. Deşi pare grobiană, ea e sugestivă în chip plastic. Cînd înclinaţia basculantei atinge pragul critic, pietrele încep să cadă, rostogolindu-se peste muchia remorcii, ca într-un deces în care sunt antrenate de valul de grohotiş. Dar cîteva rămîn prinse de marginea basculantei, gravitaţia neclintindule din loc. La fel cu fiecare generaţie: cînd înclinaţia vîrstei atinge pragul critic, rostogolirea peste muchia vieţii se înteţeşte vertiginos, din contingentul iniţial nemairămînînd decît cîteva pietre rare, pe care valul căderii le cruţă „pînă la adînci bătrîneţi“. La un moment dat, privind în jur, aceste pietre rare îşi dau seama că nu mai au contemporani, suferind de un moratoriu crîncen în raport cu prezentul. Sînt singuri, iremediabil singuri, şi nici o fiinţă nu mai poate intra întrun dialog autentic cu ei. Lipseşte puntea dată de afinităţi crescute la vîrsta tinereţii. Din acest motiv, sunt ferecaţi într-un trecut pe care nu-l mai pot întoarce, în vreme ce prezentul li se pare atins de o vibraţie joasă, promiscuă, acaparatoare şi malignă. Tocmai de aceea privilegiul vîrstei trebuie să fie însoţit de un stăruitor sentiment de înstrăinare.

Nu mă îndoiesc că Mihai Şora e privit azi ca un specimen aparte, înzestrat cu privilegiul unui nimb simbolic: o sută de ani nu-i puţin lucru, atîta doar că lestul lor se măsoară în acuitatea alienării de semeni. Nu te mai regăseşti în ei, nu le mai pricepi motivaţiile. Iată de ce îmi doresc experienţa lui Şora, dar nu vîrsta lui. Îi vreau discernămîntul pe care i l-a dat timpul, dar nu apăsarea lui. Nici un efort de imaginaţie nu mă poate transpune în pielea unui sutagenar. Ceea ce nu mă împiedică ca, plin de afecţiune, să-i doresc o minte lucidă şi cît mai puţine tracasări din partea lui Cronos.

Vă îmbrăţişez, domnule Mihai Şora.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara