Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Mihai Şora, gînditorul fără vîrstă de Mihai Zamfir

E specificul filozofilor adevăraţi acela de a nu avea vîrstă. De a fi deja bătrîni cînd le apare prima carte fundamentală şi mereu tineri dacă acea carte va fi mereu citită, peste decenii şi peste secole.

Prima apariţie a lui Mihai Şora în istorie (cel puţin în istoria consemnată documentar) a avut loc într-o zi a anului 1937, cînd eroul avea simbolica vîrstă de 20 de ani. În timp ce Mircea Eliade şi Nae Ionescu traversau împreună holul tribunalului din Bucureşti (unul ca acuzat, altul ca martor), unde se desfăşurau lucrările procesului intentat de Ministerul Educaţiei asistentului universitar Mircea Eliade pentru „pornografie”, o superbă şi tînără blondă cu părul fluturînd pe umeri îi aborda pe cei doi. Era Mariana, prietena „unuia dintre cei mai buni studenţi ai mei, Mihai Şora”, spunea Eliade. Ea îl implora pe profesor să-l salveze pe tînărul asistent. Lui Nae Ionescu nui era străin acel student excepţional ce răspundea la numele de Mihai şi care se distinsese deja între sutele de studenţi de la Litere.

A doua apariţie istoric-consemnată aparţine aceluiaşi Mircea Eliade. În nuvela Pe strada Mîntuleasa, scrisă tîrziu, după război, acesta imaginează o scenă al cărui erou e, probabil, chiar Mihai Şora, de data asta sub aparenţa unuia dintre secretarii Anei Pauker, la care speriatul învăţător Fărîmă e dus pe sus; în contextul spaimei generalizate ce scaldă acţiunea şi personajele nuvelei, tînărul secretar, educat, amabil şi zîmbitor, introducea o notă de normalitate salvatoare. Se vede că intuiţia lui de prozator îl făcea pe Eliade să presupună cum se comporta Mihai Şora în cele mai grele momente ale istoriei – şi asta după ce nu-şi mai văzuse fostul student de ani de zile.

Era oare o mare diferenţă între studentul din 1937, remarcat de Nae Ionescu şi Mircea Eliade, şi secretarul Anei Pauker din 1952, an în care se petrece acţiunea din Pe strada Mîntuleasa? Am fi tentaţi să răspundem afirmativ. Studiile la Paris, contactul cu figuri legendare ale culturii franceze din anii ’40, îndeosebi cu Brice Parain, publicarea Dialogului interior făcuseră din promiţătorul student al Universităţii bucureştene un gînditor pe deplin maturizat, la numai 30 de ani. Faptul că Mihai Şora se formase în atmosfera lumii pariziene din jurul lui 1940 a avut o importanţă decisivă. În filozofia noastră, gîndirea lui Şora reprezintă mai presus de toate ecoul original al gîndirii lui Brice Parain (Recherches sur la nature et les fonctions du langage ieşea în 1942, iar Du dialogue intérieur în 1947): misterul limbajului ca unic instrument al gîndirii şi unică validare a acesteia, preocupare comună a celor doi, va rămînea obsesia principală a lui Mihai Şora în majoritatea cărţilor publicate după aceea.

Dacă n-ar fi avut loc în România prăbuşirea din 1944 şi tot ce a urmat, e posibil ca scrierile în siajul lui Brice Parain să se fi succedat în cadenţă normală. Ele au ieşit însă la lumină abia după 1970, cînd lunga traversare a deşertului se apropia de sfîrşit. N-are importanţă! Sarea pămîntului (1973), A fi, a face, a avea (1985) puteau apărea cu un deceniu sau două mai devreme; dar au apărut exact cînd a trebuit să apară. Data editării cărţilor fundamentale rămîne pînă la urmă irelevantă. Ţine doar de anecdotă faptul că Fenomenologia spiritului ieşea de sub tipar cînd Hegel avea doar treizeci şi ceva de ani, iar Filozofia istoriei a aceluiaşi rămînea doar o apariţie postumă. Volumele lui Şora s-au înlănţuit unele după altele, indiferente la istoria ce le înconjura, urmîndu-şi unul altuia după o logică internă de fier.

Istoria vieţii lui Mihai Şora… Dacă primele două consemnări biografice aparţin lui Mircea Eliade, pot spune că ultima – cea la care eu mă refer în permanenţă (în dialog interior, fireşte!) – are o cu totul altă tonalitate. Îl văd pe Şora în apartamentul lui din Jules Michelet, vast şi îngheţat, la mijlocul anilor ’80, citind cu îndîrjire pe fotoliul aşezat în mijlocul camerei, sub un cort improvizat din material plastic, pentru ca puţina căldură emanată de radiatorul electric să nu se piardă în spaţiu. Doar aşa putea filozoful să reziste caloric… În acelaşi timp, el refuza decis să plece în Germania, acolo unde i se refugiase toată familia. M.Ş. (Mai Ştiutorul) intuia cu precizie că şandramaua avea să se prăbuşească în curînd şi că exilul în Germania n-ar mai fi avut nici un rost.

Filozofii sunt, probabil, şi cei care ştiu înaintea altora lucrurile importante.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara