Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Mihai Zamfir - 75 de ---

Critica propriu-zisă având o piaţă publică destul de constantă, în sensul că depăşeşte cadrul revistelor de nişă, culturale, extinzându- se în cotidiane sau chiar în mass-media, studiile istorice, dacă nu şi istoriile literare ca atare, îndeajuns de rare, nu sunt de obicei recenzate şi nici cunoscute în toate cazurile înşişi istoricilor literaturii.

Cel mai bun exemplu îl oferă cărţile lui Mihai Zamfir, unul dintre cei mai originali şi moderni istorici ai literaturii, cultivat şi subtil. După ce şi-a încercat puterile în antologarea (în colaborare cu Paul Cornea) a textelor teoretice aparţinând primului romantism şi, în premieră, a prozei noastre poetice, M. Zamfir a dat în Introducere în poezia lui Alexandru Macedonski (1972) nu numai cea mai bună monografie asupra scriitorului, dar şi cel mai temeinic studiu al poeziei noastre romantice din unghiul artei şi stilului. Teza cărţii e aparent foarte simplă: la 1830 poezia românească se împarte în două direcţii, încă astăzi observabile: de o parte poezia neolatinizantă de modă franceză şi italiană, de alta, poezia inspirată de mitosul naţional. Macedonski şi Eminescu ar ilustra perfect opoziţia în secolul XIX. „Distincţiile ulterioare, consideră M. Zamfir, didactic-scoliaste (de tipul clasicism, romantism, naturalism, simbolism etc.), aplicate prin analogie cu situaţia din Apus a poeziei din secolul al XlX-lea, oferă explicaţii parţiale, care doar completează dihotomia fundamentală...” Evoluţia poeziei se face atât prin relativizarea limbii, cât şi prin reformarea genurilor şi speciilor literare. Iuţeala schimbării e surprinzătoare: în trei decenii ia naştere, prin contribuţia unor scriitori talentaţi, „deşi nu geniali” (cum notează scrupulos M. Zamfir), literatura română modernă. Ruptura de aceea anterioară e mai pronunţată decât oriunde în Apus, unde limbajul romantic îl continuă pe acela clasicizant în interiorul aceluiaşi tipar: „La noi limbajul romantic de la 1840 înseamnă pur şi simplu adoptarea unui nou tipar faţă de cel de la 1800”. În ce priveşte examenul operei macedonskiene, M. Zamfir este la fel de original. El propune abandonarea paradigmei critice în care, de la T. Vianu la Adrian Marino, istoricii literari l-au inclus pe poet (o secţiune longitudinală în poezie indica succesiunea, dar şi împletirea spiritului romantic-paşoptist cu acela parnasian şi mai apoi simbolist), şi adoptarea alteia, printr-o secţionare transversală, care separa poezia „dezordonat- mimetică”, prea puţin valoroasă, de până la 1890, a lui Macedonski de aceea „simbolist-ornamentală”, pe de-a-ntregul valabilă până azi, de după acest an. Modul în care Macedonski s-a reformat pe sine în a doua jumătate a vieţii ar rămâne cu atât mai misterios, cu cât poetul, autodidact, cu o cultură sumară, n-a fost şi un teoretician. M. Zamfir pune un punct tezei unanime despre însemnătatea articolelor despre poezie ale lui Macedonski. Spontanintuitive, ele sunt contradictorii şi emfatice. Primul examen stilistic al poeziei macedonskiene este, apoi, acela din cartea lui Zamfir. Ca şi al prozei (considerat de valoare egală cu poezia), în tradiţia aceleia poetice de care Zamfir se ocupase mai devreme şi la care va reveni într-o carte consacrată poemului în proză.

Din secolul romantic examinează proza paşoptistă, nu prin exemplul unui singur scriitor, ci prin acela al câtorva dintre autorii de nuvele, jurnale ori memorii. Întreaga problematică literară este pusă în contextul radiografierii secolului sub raport economic, social, moral şi psihologic. Constatările sunt la fel de personale ca şi în cazul poeziei. Proza romantică românească se bazează pe memorie mai mult decât pe imaginaţie; genurile predilecte nu sunt cele de ficţiune (romane, deloc); majoritatea speciilor de proză romantică vor fi considerate, în secolul XX, paraliterare, ţinând de literatura aşa-zicând de frontieră. Caracterizarea generală a romantismului românesc părăseşte, odată cu M. Zamfir, tradiţia de interpretare impusă de Paul Cornea, spre a se apropia de interpretarea, mult mai modernă a lui Virgil Nemoianu. (În 1989, când apare cartea lui M. Zamfir, cenzura a permis citarea titlului – The Taming Romanticism –, nu şi a numelui autorului, care trăia de un deceniu şi jumătate în SUA.) Spre deosebire însă şi de Nemoianu (care examinase curentul romantic prin prisma ideologiei artistice), M. Zamfir inaugurează stilistica diacronică, sintagmă care a părut contradictorie la început (stilistica fiind prin excelenţă sincronică la toţi promotorii ei, Bally, Vossler sau Spitzer), dovedindu- şi utilitatea ulterior prin introducerea perspectivei stilistice şi comparate în istoriile literaturii. Câteva subcapitole din carte ilustrează memorabil noul concept operatoriu (sau metodă, cum o numeşte autorul). Cel mai atractiv este acela referitor la Deşteaptă-te, române. Clasicul nostru imn naţional nu este şi o poezie clasică. Andrei Mureşanu reprezintă, de altfel, unica excepţie printre poeţii ardeleni ai secolului XIX, neatinşi, ei, de aripa romantică, precum muntenii, şi rămaşi clasici. Deşteaptă-te, române este o poezie lamartiniană, recurgând la dolentul alexandrin românesc de 13/14 silabe care provenea din acela francez de 11/12, măsura prin excelenţă a melancoliei incurabile şi a meditaţiei pesimiste. Şi tocmai acestui poem decepţionist, al cărui autor va figura în panteonul eminescian ca un „filosof al stingerii universale”, plângând pe ruine ca Eclesiastul, va deveni cântecul revoluţionar al naţiunii noastre trezite la viaţă politică. Un al doilea exemplu de stilistică în diacronie l-ar fi putut oferi analiza puţin ştiutului sonet eminescian Stau în cerdacul său..., dacă M. Zamfir ar fi comparat versiunea (pe care o examinează minuţios) din ediţia Perpessicius cu aceea din ediţia Creţia. O stilistică comparată i-ar fi revelat felul în care a evoluat poemul, schimbându-şi binişor sensul, cam în felul în care, după observaţia lui Marian Papahagi, un text al lui Ion Barbu cu caracter dedicaţionalerotic a devenit în versiunea din Joc secund o artă poetică. La drept vorbind, Stilistica diacronică e un concept operatoriu mai cuprinzător decât compararea din unghiul stilului a unor versiuni succesive dintr-o aceeaşi operă. Definiţia o dă Zamfir însuşi în Poemul românesc în proză (1981): ea constă în istoria unei structuri stilistice, a unei forme literare, ca şi în studierea originii structurii cu pricina şi a situării ei în cadrul formelor literare din epocă. Poemul românesc în proză nu se mai referă la un gen central (poezia, proza) precum celelalte, ci la unul marginal şi, din punctul meu de vedere, antipatic. Poemul în proză dintre 1830 şi 1980 oferă autorului ocazia unei „mici istorii stilistice” în aşteptarea Istoriei stilistice a literaturii române.

Plină de idei noi, critica lui M. Zamfir e a unui cititor care n-are neapărat plăcerea analizei cărţilor, dar este capabil să formuleze teze noi, concepte inedite şi definiţii personale. Discursul anilor ‘90 (2002) sacrifică total analiza textului în favoarea speculării inteligente, metodice şi convingătoare pe marginea unor teme generale cum ar fi specificul naţional ori specificul discursului totalitar-comunist. Cine s-ar fi gândit să ia ca punct de plecare în definirea acestui din urmă tip de discurs celebrul dialog platonician care-i opune pe Cratylos şi pe Hermogene? În termeni medievali, opoziţia fusese aceea dintre nominalism şi realism. Discursul comunist, conchide Zamfir, este unul anti-nominalist, anunţat (iată o observaţie curajoasă!) de discursul structuralismului de la jumătatea anilor ‘60 (tipic realist acesta, întemeiat pe nişte universalii dincolo de mode şi timp şi deopotrivă de autoritar). Ca şi realismul medieval, discursul comunist dispreţuieşte contingentul („dacă realitatea contrazice teoria, cu atât mai rău pentru realitate!”, exclamă ironic Zamfir) şi este esenţial cratylian (nu există în el cuvinte întâmplătoare sau inocente). Cel mai interesant examen de până acum al patologiei artei totalitare, logocratice, îl găsim în cartea din 2002 a lui Zamfir. Aportul cărţii la înţelegerea realismului-socialist este enorm. Zamfir enumeră particularităţile noii arte „revoluţionare” ieşite din mantaua leninistă: simplitatea neoclasică, figurativul, emoţionalitatea şi antiintelectualismul, vulgarizarea (modelului filosofic asumat) etc. Împreună cu E. Negrici, Sanda Cordoş şi alţi câţiva, Zamfir a iniţiat după 1989 procesul reflecţiei asupra teoriei realist-socialiste, într-un moment în care o recuperare adevărată a literaturii produse de ea avusese loc (dincolo de sterile polemici având drept subiect necesitatea revizuirii întregii literaturi publicate în vechiul regim), fiindcă ideile generale lipseau, o recitire sistematică a operelor era mereu amânată, iar atitudinea principală a comentatorilor părea să fie o condamnare în bloc (inspirată de considerente privind etica autorilor) sau o apărare tot în bloc (inspirată de considerente exclusiv estetice) a literaturii tipărite înainte de 1989. Un studiu despre Proust (ca autor al unui roman nedocumental) şi altul despre lirica lusitană (o sinteză cum nu exista încă, se pare, în critica din Portugalia), de la Camões la Pessoa arată competenţa criticului în literaturi străine. Ca şi mare parte din publicistica lui (rubrici în România literară vreme de două decenii), atractivă, pe subiecte din actualitatea literară a lunii.

Nicolae Manolescu

(din Istoria critică a literaturii române)



Eleganţa exigenţei

Când i-am devenit studentă, ştiam deja despre profesorul Mihai Zamfir destule legende. Era, în lumea Literelor bucureştene, cam temut (şi pesemne că a rămas), purtând, pe deasupra, un oarecare mister al periodicelor înstrăinări, ca profesor invitat ori ambasador. Prelegerile sale despre romantismul românesc şi aşa-numita epocă a marilor clasici au fost întâlnirea unor studenţi de anul I cu unul din cei mai fermecători şi substanţiali oratori ai facultăţii. Extrem de tipicar, pregătindu-şi ritualic intrarea în subiect, potrivea de fiecare dată, pe catedră, un ceas de mână pe care nu-l mai privea, apoi, niciodată. Cu toate astea, cursul era ritmat la secundă, păstrându-şi, săptămână de săptămână, o rotunjime de invidiat. Anumite accente de modă veche, un s intervocalic transformat în z sonor, o coadă de verb prelungită ca să sune mai plin te transportau, la propriu, în vremea lui Eminescu şi a lui Slavici. Nu mai ştiu cine mi-a povestit o întâmplare de pe timpul practicii agricole de prin, probabil, anii ’80. În dormitorul studenţilor, la capătul unei zile de cules Dumnezeu ştie ce, câţiva aruncau cu borcane în ceilalţi, într-o hărmălaie de nedescris. Dator să intervină, profesorul Zamfir a deschis uşa şi, cu timbrul vocii de care deja am amintit, a zis un singur cuvânt: Egzageraţi. De ajuns ca balamucul să înceteze.

Ţin minte că, pe la jumătatea anilor 2000, anumite speranţe de schimbare l-au adus în postura de candidat la decan şi, apoi, la rector. Nu a reuşit, dar a rămas în memoria celor care l-am ascultat atunci, în Aula de la Drept, ca autorul unui discurs demn de o ţară mai bună. Discursul unui om de condei, tot atât cât de acţiune.

Cred că a fost primul care mi-a spus să scriu la România literară, unde ne-am întâlnit, după un timp, destul de firesc. Bună parte din efervescenţa şedinţelor noastre de redacţie i se datorează, după cum nimeni, chiar din zone care nu ţin strict de istoria literară, n-a putut vreodată să-l înşele, cu un text de slabă calitate. Aşa s-a ajuns la presupunerea, legitimă, că ştie tot – ştie chiar şi că pregătim acest grupaj aniversar! – că citeşte tot, şi poate da referinţe despre un autor, oricât de obscur, din secolul XV sau din zilele noastre. O enciclopedie jovială, intervenind cu fineţe, dar cu tot atâta exigenţă şi fermitate, în discuţiile la care asistă, retrăgându-se cu aceeaşi fineţe, de aproape că nu ştii când vine şi când pleacă. Un personaj degajat, cu aer de turist străin în trecere, fără morgă profesorală, căreia-i preferă, de departe, o nonşalantă tinereţe în adidaşi. Astfel încât îmi vine tare greu să cred că are vârsta care – teribilă indiscreţie! – va apărea pe coperta acestui număr de revistă. În fine, aşa o fi, cum zice lumea. La mulţi ani, domnule profesor!

Simona Vasilache



Un cărturar zîmbitor

Generaţia mea a avut şansa unor profesori excepţionali la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, „şaizecişti” prin propria afiliere generaţionistă care, la pragul Revoluţiei din 1989, erau cincuagenari. Trăiseră patruzeci de ani şi mai bine în comunism, în cel real, nu în cel ideal, iar din 1990 au putut fi, în sfîrşit, liberi şi-n cuvîntul lor tipărit, nu numai în ideile şi judecăţile emise în cercurile de prieteni apropiaţi, idei şi judecăţi „duşmănoase” pentru regim şi reprezentanţii săi autorizaţi. Un sfert de secol de libertate democratică le-a oferit acestor intelectuali străluciţi, împiedicaţi să promoveze profesional şi să urce treptele universitare, posibilitatea de a fi ei înşişi nu doar în domeniul specializării lor, la masa de scris ori la catedră, ci şi în societate, acolo unde era şi este nevoie de ei. 

Vreau să spun că Mihai Zamfir nu este „doar” un profesionist, universitar de elită, critic aplicat şi istoric literar de vastă competenţă, prozator subtil şi eseist sclipitor. Este şi un om căruia îi pasă de ce se întîmplă în lumea lui şi în societatea căreia simte că-i aparţine, în spaţiul comunitar „exterior” şi „extrinsec” preocupărilor profesionale, într-o agendă publică de atîtea ori diferită de cea personală. Îi admir pe cei care, ca Zamfir, sărbătoritul de astăzi, au găsit că interesele lor personale sînt mai prejos decît cele generale şi au dedicat timp, energie, resurse implicării de partea bună. Fiindcă întotdeauna există o parte bună şi o parte rea, chiar dacă cei ce o susţin pe a doua fac atîtea eforturi să le amestece.

Ceea ce uimeşte la Mihai Zamfir este nu atît implicarea sa în lupta pentru democratizarea României şi transformarea ţării noastre într-una care să nu fie europeană doar cu numele –, ci şi tonusul cu care a făcut-o. Zamfir nu pare niciodată înnegurat de problemele majore cu care se confruntă şi e mereu zîmbitor cînd, într-o cestiune socio-politică ori literară, e chemat să pună punctul pe i. Cunoaşterea sa este aprofundată; şi te întrebi cînd a avut acest cărturar timpul care nouă ne este necesar pentru o acumula. Zamfir e un monstru de erudiţie şi un savant cu zîmbetul pe buze, capabil să răspundă celor mai complicate întrebări şi să ofere, îndată, rama unei probleme acute.

Civilitatea şi naturaleţea sa mi-l evocă pe Al. Paleologu, distins şi în şlapi. Merită văzut Mihai Zamfir în meleul de consumatori culturali de la un Tîrg de Carte bucureştean, şi prefer acum Bookfest-ul din iunie, cînd vremea de afară e caniculară. Ambasadorul nostru pare chiar un ambasador din altă lume printre băştinaşi leşinaţi de căldură, ţinuta sa fiind la patru ace, iar discursul, perfect adecvat.

Academic, dar fără ifose, relaxat, dar fără familiarităţi dîmboviţene, substanţial, dar fără a plictisi, şarmant, dar fără să şi-o propună cu tot dinadinsul, implicat, dar fără ostentaţie, cu umor de cel subţire, el este un cărturar cum ne-ar mai trebui.

Daniel Cristea-Enache



Profesorul de stil

Chiar şi în anii ‘60, atât de marcaţi de „revoluţia” structuralistă, nu era ceva obişnuit ca un cercetător român să abordeze istoria literară cu instrumentele stilisticii, ale disciplinelor lingvistice, în general. Prin tradiţie, la noi, istoria literară, când nu a încăput pe mâna istoriografilor propriu-zişi (care au transformat-o în istorie culturală), a fost apanajul criticilor impresionişti. E. Lovinescu şi G. Călinescu sunt exemplele cele mai la îndemână.

Discipol al lui Tudor Vianu şi component indefectibil al Cercului de stilistică al acestuia, Mihai Zamfir a reuşit, totuşi, să unească aceste două discipline, care, în practica filologică românească, nu păreau a fi compatibile. Începând de la primele sale cărţi dedicate literaturii noastre (Proza poetică românească în secolul XX, din 1971, Din secolul romantic, din 1989) şi până la recentul proiect al Scurtei istorii... (din care a apărut, deocamdată, primul volum, în 2011), consemnăm un demers sistematic, chiar dacă neostentativ, de reconfigurare atât a canonului istoric, cât şi a conceptului de istorie literară cu care operăm.

Demers încununat, evident, de succes. Şi nu mă refer aici la succesul critic şi de public al cărţilor menţionate, deşi nici acesta nu este de ignorat, întrucât istoria literară are rareori succes, în special la noi. Din secolul romantic, de pildă, a reuşit să scuture de praf o perioadă care, deşi spectaculoasă, în sine, era de mult îmbâcsită de prejudecăţi şi interpretări- şablon, pe care confruntarea cu textul, într-o lectură care a privilegiat literaritatea operelor, iar nu ideologia lor, le-a scos din uz. Formarea codurilor literare, de la primul val romantic la Eminescu şi mai departe, spre Macedonski, a fost un proces la fel de fascinant şi de pasionant ca şi înfruntarea între paşoptiştii „progresişti” şi cei „conservatori”, din istoriile care au precedat cercetarea lui Mihai Zamfir. Şi, în tot cazul, mult mai semnificativ pentru mersul ideii de frumos la români, de-a lungul unui secol de progres galopant, nu o dată sincopat şi dizarmonic.

Am pus accentul pe preocuparea pentru stilistica literară, de natură metodologică, a lui Mihai Zamfir nu pentru că la aceasta s-ar reduce personalitatea sa critică, mult mai amplă şi multilaterală (vezi excepţionalele sale cărţi Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, 1976, sau Formele liricii portugheze, 1985). Dar ea se îmbină armonios, în fiinţa criticului, prozatorului şi profesorului Mihai Zamfir, cu o la fel de serioasă preocupare pentru stil, în general. Într-o lume românească, de regulă, stridentă şi amestecată, destul de primitivă şi lipsită de bună creştere, criticul profesează un salutar stil al discreţiei, bunului gust şi civilităţii. Amenitatea nu exclude un anumit radicalism, care, în cazul lui Mihai Zamfir se manifestă printr-o netă ancorare în valorile umanismului liberal: informaţia de primă mână, stăpânită fără greş, deschiderea intelectuală, toleranţa metodologică, onestitatea ştiinţifică şi personală. Profesorul este, astfel, unul din rarii oameni armonioşi din intelighenţia noastră de azi.

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu deplânge, cumva, un anumit deficit de notorietate publică al operei lui Mihai Zamfir. Fiind de acord cu observaţia, eu aş spune, mai degrabă, că acest deficit spune ceva despre moravurile şi modelele strâmbe ale lumii româneşti, nu despre opera profesorului. Care este unanim stimat de către cei demni, la rândul lor, de stimă.

Ceea ce e, zic eu, cu mult mai important decât să apari, zi de zi, la televizor...

Răzvan Voncu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara