Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Mihalache de Mihai Zamfir

De ce anumite personaje, altfel onorabile, au avut prin definiţie vocaţia ridicolului? Ce genă ciudată au posedat ele pentru a fi percepute instantaneu de majoritatea oamenilor drept nişte caraghioşi – şi asta indiferent de vîrsta, ţinuta şi pregătirea culturală a apreciatorilor? E greu de răspuns: poţi doar să constaţi o realitate tot mai inexplicabilă pe măsură ce anii s-au îngrămădit peste existenţa terestră a personajului.
Mihail Dragomirescu, filosof şi teoretician literar de formaţie maioresciană, om extrem de cultivat, a beneficiat de tristul privilegiu al ridicolului încă de la primele apariţii publice. Renumele său de mangafa a mers crescînd, pe măsura sporirii notorietăţii, pe măsura acumulării titlurilor academice, pe măsura avansării într-o carieră glorioasă, terminată (nici nu se putea altfel!) în Academia Română.
Totuşi, profesorul Dragomirescu – numit, într-o suspectă unanimitate a contemporanilor, Mihalache şi nu altcumva – nu era nici pe departe un inept. Scria continuu studii peste studii, volum după volum şi, printre miile de pagini, se strecurau uneori comentarii foarte interesante. N-are importanţă! Lumea literară românească l-a catalogat o dată pentru totdeauna – şi aşa a rămas.
Ceea ce Mihalache a încercat toată viaţa să facă nu reprezenta nici pe departe o absurditate; de ce nu s-ar putea, credea el, ca valoarea estetică (valoare supremă a literaturii, de la Maiorescu citire) să fie demonstrată raţional, cantitativ, prin secţionări succesive ale capodoperelor (profesorul doar de asta se ocupa, de capodopere!). Sistemul iscălit Dragomirescu de cercetare a operelor de primă mărime era însă atît abstrus, de naiv şi de ticăit, încît adversarii lui au declarat de la început că totul e o prostie şi că Mihalache nu poate fi luat în serios.
Faima negativă s-a răspîndit rapid mai ales printre studenţii care, deşi nu citiseră pînă atunci mare lucru, nu aşteptau altceva decît să găsească motive de amuzament. Iar cînd printre studenţii aflaţi în anul întîi al Facultăţii de Litere, imediat după încheierea Marelui Război, se aflau cîţiva numiţi G.Călinescu, Şerban Cioculescu sau Al.Claudian, toţi plini de ei şi dispreţuitori faţă de autoritate, ne imaginăm uşor proporţiile contestării. Cursul de Literatură română modernă al lui Mihalache a părut astfel special inventat pentru a se transforma în subiect de ironii şi de persiflări studenţeşti.
S-a întîmplat ca şefa de lucrări de la acea catedră să fie o doamnă de mediocritate extremă, pe nume Constanţa Marinescu, ce ţinea (biata de ea!) un fel de curs-seminar. Cuplul Dragomirescu- Marinescu a devenit pentru hiper-criticii studenţi ţinta ideală de exercitare a sarcasmelor. În romanul Cartea nunţii, peste un deceniu şi ceva, Călinescu îşi amintea atmosfera instaurată de profesor la Catedră şi o introducea, fără mare discreţie, în opera de ficţiune. Capitolul Lola, Dora şi Medy îl înfăţişa pe Mihalache punînd următoarea întrebare: „Cum este avîntul în poezia Somnoroase păsărele din punctul de vedere al intensităţii!”. Studentele trebuiau să aleagă răspunsul corect dintre următoarele calificări dragomiresciene, expuse de teoretician cu toată seriozitatea: sublim, umoristic, naiv, patetic, optimist, retoric, primitiv, imaginativ, incisiv, fantastic, exploziv, calm, vibrant, chinuit, stăpînit, viguros, domol.
Cam aşa arăta deci scheletul Ştiinţei literaturii, opera de căpătîi a lui Mihalache, baza lecţiilor sale.
Călinescu îşi mai aminteşte că „prietenul meu Alexandru (Claudian) a făcut atunci o epigramă, devenită anonimă şi universală, ca toate lucrurile mari”. Epigrama suna astfel:
„La cursul doamnei Marinescu
Atenţia nu e prea mare,
Căci cele spuse pe catedră
Se ştiu din clasele primare”.
N-o fi fost chiar aşa, dar ce frumos sună epigrama! Romancierul nu-şi mai amintea probabil (notaţiile lui sunt tardive) că prietenul Alexandru Claudian îşi făcuse o specialitate din ridiculizarea lui Mihail Dragomirescu. Mai ales opiniile acestuia despre literatura contemporană excitau cu deosebire spiritul studentului din anul întîi. Părerile dragomiresciene despre criticii din jurul său, negative, puteau fi caricaturizate cu uşurinţă:
Sentinţele acolo date
Sunt toate fără drept de-apel:
„Evreul Gherea nu e critic,
Ibrăileanu nu-i nici el.
Cît despre domnul Lovinescu
Nu-i nici măcar intelectual:
Răspunde numai la senzaţii,
E feminist şi sensorial”.
În sala unde Dragomirescu perora, se afla, atîrnat pe perete, şi un portret al lui Caragiale; prilej unic pentru Claudian de a-i administra profesorului lovitura de graţie:
„Doar zîmbetul lui Caragiale
Pluteşte peste Seminar:
Îl vede-acum pe Trahanache
Profesor universitar”.
După asemenea execuţie, ce mai contau laurii academici ai lui Mihalache, celebritatea lui prăfuită! Totul se vedea redus la zero dintr-o întorsătură de vers. Poezia a anulat mai totdeauna teoria brodată pe marginea ei –, iar poezia lui Alexandru Claudian nu făcea excepţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara