Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Minuni de Simona Vasilache

Poate că nicăieri nu se vede mai bine scurtimea distanţei de la mistere la fleacuri ca-n replica de părinte sîcîit cu prostii a Demiurgului: "Nu-mi cere semne şi minuni/ Care n-au chip şi nume." Minuni, adică schimbări la faţă şi mofturi, în acelaşi timp. Ţara Minunilor împlineşte dorinţele derizorii, tot atît cît marile năzuinţi. Vindecă de complexe, fie ele fiicele sublimului, sau ale ridicolului. Acolo, unde totul se poate şi nimic nu mai are preţul de dincoace de oglindă, şi-ar găsi, pesemne, locul Inventatorul iubirii, urmat de Parcurg imposibilul şi de Moartea moartă, volumul lui Gherasim Luca de la Negarea Negaţiei, din 1945.

Inventatorul iubirii, prima, şi cea mai coerentă, dintre părţile volumului, denunţă complexul lui Oedip. Complexul tragediilor par ignorance. Nu este un ştiutor, cel care se teme de această alunecare în păcatul neamului generic. De aici angoasa, de aici disperarea şi o anume beţie de cuvinte, încercînd să învăluie în coconi de argumente absurdul unui gest final şi definitiv: "dela o tâmplă la alta, sângele sinuciderii mele virtuale se scurge negru, vitriolant şi tăcut, ca şi cum m'am sinucis realmente, gloanţele traversează zi şi noapte creerul meu, smulgând terminaţiunile nervului optic, acustic, tactil, aceste limite, şi răspândind în tot craniul un miros de pulbere arsă, de sânge închegat, de haos. Port cu o eleganţă specială acest cap de sinucigaş pe umeri şi mut dintr'un loc în altul un zâmbet infam, otrăvind pe o rază de mai mulţi kilometri respiraţia fiinţelor şi a lucrurilor." (p. 11). Profesiune de credinţă, pusă pe hîrtie cu superbia unui convins? Mai degrabă o teamă de complexele înstăpînite, de ascuţimea privirii, de fineţea auzului. De care nici Parcurg imposibilul, cu toată retorica de conchistador al vidului, nu scapă: "după ce am suprapus vidul meu teoretic, disperant, reflectându-l ca într'o oglindă a oglinzii pe viaţa mea pustie, pe gesturile mele întrerupte, pe insomnii chinuitoare şi prelungi, pe agonia mea perpetuă, nu văd ce aş mai putea face cu personagiul meu încremenit de atâta disperare, dacă nu l-aş pune faţă în faţă cu moartea, pentrucă numai moartea poate să exprime, în limbajul ei obscurantist şi fatal, moartea reală care mă consumă, care mă parcurge şi care mă întunecă până la dispariţie." (p. 89).

Teme vechi, acute noi, în jurul veşnicei pierderi de autenticitate de la faptă la vorbă (scrisă). A-ţi consemna sinuciderea - ceea ce Gherasim Luca va face, de-a binelea, în scurtele scrisori rămase după cinci tentative, şi ataşate volumului - iată maxima apropiere de viaţă la care literatura poate spera, apropiere ce se întîmplă la limita absenţei. A reflecta, cu cea mai mare fidelitate, ceva ce nu mai este, ce farsă! Farsa scrisului şi-a muritului.

Totuşi, nu o ars bene moriendi predică, în fraze lungi, şovăitoare, acest inventator al unei iubiri de uz ultim. Ci o eliberare, o ieşire din tentaţia economiei, care te face să-ţi refoloseşti gesturile şi părerile, să le storci pînă la clişeu: "pe aceste terenuri neexplorate pe care ni le oferă iubita, scaunul, perdelele, oglinzile, îmi desfiinţez cu voluptate ochiul care a mai văzut, gura care a mai sărutat şi creerul care a mai gândit ca pe nişte chibrituri de care mă servesc doar o singură dată." (p. 17). O impresie de provizorat, şi de superficial, în acest discurs al debarasării. Însă, la o mai bună gîndire, cît de provizorii şi de superficiale ne sînt tabieturile, rutinele, înduioşătoarea identificare cu obiectele pe care, în fapt, nu le folosim, mulţumindu-ne să ştim la ce folosesc? Prin urmare, curajul rupturii e ceea ce caută acest ins care, împovărat de toate cîte le trăieşte, simte cu creşte în el uşurătatea, energia desprinderii. Imprudenţa, devenită datorie, de-a se bizui pe o anume directeţe a faptei, nu pe echivocul social: "văd sângele murdar al omului plin de ceasornice, de registre, de iubiri gata făcute, de complexe fatale, de limite." (p. 13). De-a se lua în stăpînire, cu toată disperarea celui care se simte furat, locuit de reguli şi de frustări în propriul lui corp: "această pasiune fără limită pentru sacrilegiu îmi întreţine la o temperatură a negaţiei şi a negaţiei negaţiei toată ura mea neţărmurită pentru absolut tot ce există, pentrucă tot ce există conţine în virtualităţile lui subterane un mormânt pe care trebuie să-l pângărim şi pentrucă noi înşine în această secundă avem tendinţa cadaverică de a ne accepta, de a ne axiomatiza." (pp. 20-21). Numai conformismul permite durata, tot ce contrazice e explozie, e moment. Negaţia negaţiei nu e afirmaţia, ci o adîncire a acestui moment de detentă, în care lumea e distrusă de dragul unei minuni. Care poate fi un capriciu de piroman, răzbunarea unui paria care pune la pămînt Pavilionul de aur, sau un mit fondator: "Totul trebuie reinventat, nu mai există nimic pe toată lumea." (p. 13).

Aici, în acest punct de ruptură cu tot ce e, neputînd să se schimbe, se produce "intrarea pe viaţă şi pe moarte în minunat." În spaţiul lui îmi permit: "îmi permit libertatea de a nu iubi o imagine gata făcută de Creator şi de a urmări apariţia pe lume a acestei iubite aşa cum aş privi stupefiat desprinderea din haos a unei planete depărtate, de a asista la atracţia şi la repulsia pe care o exercită între ele diferitele părţi ale corpului ei mereu surprinzător, la risipirea, la cristalizarea, la răcirea şi arderea simultană a acestei nebuloase adorate care e iubita mea într'o continuă devenire, într'o sublimă negare a întregei ei făpturi mereu inventate, trezindu-mă în fiece dimineaţă cu o altă imagine a iubirii pentrucă în această iubită mereu inventată se întâlnesc toate acele fragmente vii găsite pe ruinele biologice ale umanităţii dispărute, fragmente de corpuri, de aspiraţii, de fosile ale iubirii iar nu un corp întreg de femeie în care stau închise la un loc într-o dezolantă promiscuitate micile ei virtuţi dublate de micile ei vicii, caldul şi recele ei, necazurile şi exaltările ei, lacrimile şi bucuriile." (p. 28). Ce rămîne, din acest delir cu porniri aurorale? Conturul, mult lărgit, al unui hatîr. De poet, în fond.

Poate nu din întîmplare exemplarul despre care scriu este cel însemnat cu J, din cele 19 pe hârtie vidalon moyen-âge, numerotate de la A la T. Un je incomplet, ca şi cum un glonţ închipuit i-ar fi spulberat definitiv iluzia rotunjimii lui imaginare...